Când oamenii mă întreabă cine sunt și care este ocupația mea, îmi este greu să dau un răspuns complet la întrebare, pentru că fac atât de multe lucruri. Sunt antreprenor, atlet, designer, inventator, investitor, regizor de desene animate și multe altele…
Dar dacă ar trebui să aleg ceva fără de care nu văd sensul vieții mele, ar fi creșterea copiilor. Așa că nu voi ezita să vă răspund că sunt în primul rând tată.
Viața zboară, chestii, întâlniri, afaceri, profit, reparații, magazine, telefoane, internet, chat-uri, iar undeva în fundal, se află copiii noștri. Ei ne privesc de jos în sus și așteaptă. Așteaptă să ne oprim, să ne așezăm în pirostrii lângă ei, să vorbim, să ne jucăm sau pur și simplu să îi îmbrățișăm. Noi, părinții, ne dăm seama cât de puțin timp le dedicăm celor mici, și ne este greu să găsim timp și energie pentru comunicarea cu copiii. Și iată-ne, plimbându-ne cu copiii, dar cu nasul în telefon, ne uităm la televizor la maximă distanță unii de alții și chiar jucăm jocuri de societate, dar suntem cu gândul la treburile noastre. Maeștri ai compromisului…
Și cei care suferă cel mai mult fără atenția taților sunt băieții. Să crești un fiu este mult mai greu decât să sădești un copac sau să construiești o casă. Ca să se transforme băiatul în băiat, are de parcurs o cale grea, iar tatăl are un rol cheie în acest sens. Să-l înveți să fie puternic pentru a depăși greutățile, să fie grijuliu și atent pentru a-i susține pe cei slabi, să depășească lenea și slăbiciunea, să-I poată convinge pe ceilalți să-l urmeze, să fie perseverent, dar și flexibil, mai puțin să vorbească și mai mult să acționeze, să fie el însuși indiferent de situație și să nu depindă de părerea altora. Să fie soț, tată, prieten, partener, și sute și mii de alte ipostaze. Să fie bărbat.
Iar într-o bună zi mi-am dat seama cât de puțin timp îi acord fiului meu și m-am decis la o provocare fără compromisuri, la care visa de mult timp. Eu și Mișka vom face o drumeție! O DRUMEȚIE la propriu, prin toată țara noastră – Moldova. De la casa mea din Florești, unde am locuit când eram ca Mișanea. Și până la casa noastră din Chișinău, unde locuim acum și unde fetele noastre ne vor aștepta cu o prăjitură!
Șase zile și o sută cincizeci de kilometri desculț pe drumuri, pe poteci, prin păduri și câmpii. Vom trece râurile, vom întâlniri oameni și animale. Vom merge prin sate, pe la mănăstiri și pe la casele oamenilor buni. Fiul meu va vedea Moldova așa cum nu o cunoaște încă, Moldova adevărată. Cu vaci și noroi sub picioare, cu câmpii vaste și sate sărace, cu priveliști incredibile și oameni ospitalieri.
Împreună cu Mișka am pus la punct cinci reguli:
1. Să ne deplasăm fără a folosi benzină sau electricitate.
2. Să mergem cât mai desculț posibil.
3. Să dormim numai la acei oameni care sunt dispuși să ne lase să rămânem peste noapte.
4. Să folosim un minim de bani, să încercăm să ne descurcăm fără bani.
5. Să facem cunoștință cu toți oamenii pe care îi întâlnim în cale.
Drumul care ne așteaptă nu este unul ușor – va ploua toată săptămâna. Dar cu siguranță vom ajunge acolo, târâș sau înot! Privind în viitor, pot spune că singurul meu regret este că nu am făcut acest lucru mai devreme.
Ne-am pornit dis-de-dimineață din Florești, chiar de la casa mea din Kaplunovka, unde am locuit din 1986 până în 1991.
Atmosfera este optimistă, vremea este frumoasă, mergem și discutăm.
La ieșirea din oraș, am nimerit direct în Câmpia Romanițelor.
Iar Îngerul noroios este genial.
Pe drum am întâlnit mulți oameni buni — unii voiau să ne ducă cu mașina, un cioban ne-a lămurit pe îndelete cum să ajungem în sat, un cuplu de bătrâni ne-a luat cu căruța – visul lui Mișka s-a împlinit! Ședeam în paie îmbrățișați, ne uitam la cer și zâmbeam.
De mâncat, mâncam ce găseam – luam apă de la fântâni, culegeam fructe din copaci și, uneori, le ceream stăpânilor. Din când în când ne opream la magazine ca să luăm chefir și pâine. Bugetul total pentru întreaga aventură nu a depășit 300 de lei.
Moldova pe care am văzut-o este uimitoare – s-a dovedit că în această regiune, meandrele Răutului nu sunt cu nimic mai prejos decât la Orheiul Vechi, iar câmpiile nesfârșite de grâu ne-au făcut să avem o schimbare de conștiință.
Între timp, au apărut și încercările. Brusc am rămas fără apă potabilă. Era foarte ciudat, Răutul curgea în stânga noastră și mergeam pe iarbă verde, dar ne simțeam ca în deșertul Sahara, pentru că nu găseam apă.
Am numit această zonă „Pustiul Verde”.
Să stai cu fiul lângă râu și să aruncați cu pietricele în apă este valoros.
Dar urcatul pe stânci la deal, mai ales desculț, este o plăcere îndoielnică. Nimeni nu a spus că va fi ușor.
Sus, în fața noastră se deschidea o câmpie imensă de o sută de mii de kilometri pătrați și am decis să mergem pe de-a dreptul. Pe drum am decis să-i explic Mișanei ce este un kilometru pătrat. Dar pentru că după o oră de explicații n-a înțeles nimic, am decis să-i spunem Câmpia cu Stupoare, ca să nu fie niciun vinovat. Polenul era otrăvitor, nu te poți opune.
Iar în timp ce rătăceam în căutarea apei dătătoare de viață, am dat peste un bizon, iar Mișa chiar l-a călărit.
Dar bizonul era o nimica toată pe lângă Gândacii Luptători!
Eram obosiți, Mișanea se oprea din ce în ce mai des, făcea mofturi. Dar ce rost are să ne oprim – doar nimeni nu ne va duce în sat într-un mod miraculos prin magie. Și iată că ne grăbim din nou înainte.
În sfârșit, am ajuns la civilizație și am fost răsplătiți pentru toate greutățile și suferințele de pe drum. Ne-am târât până la cea mai apropiată alimentară, și am mâncat și băut tot ce am putut, chiar și Cola interzisă. Iar pe noapte am mers la primarul din Ștefănești – Zdraguș Ludmila, care ne-a luat de pe stradă, ne-a hrănit și ne-a pus la culcare.
Mulțumim foarte mult, oameni buni!
Prima zi s-a dovedit a fi grea și foarte lungă – am mers 30 km (37000 de pași) și am ars 4000 kcal. Eu am o mică gaură în picior, iar piciorul lui Mișa nu se îndoaie bine. Dar s-a meritat!
A fost o zi ploioasă. Și nu doar umedă, ci și apoasă. Astăzi continuăm să mergem pe ploaie, iar Mișka are parte de o surpriză.
Dimineața am mers la râu pentru a vedea o mică minune – există un loc în Moldova unde apa arde. Izvorul iese din pământ și nimic nu crește în jur. Mișka a numit acest fenomen „Izvorul din Infern”. Și apoi, lângă țărm, „pe neașteptate” a apărut o barcă cu vâsle.
Ura! Plutim cu barca!
Chiar înainte să plecăm, a venit Ludmila, în casa căreia am rămas peste noapte, și i-a adus lui Mișka niște lapte cald pentru călătorie. A fost foarte emoționant pe bune. Iată așa oameni avem în Moldova.
Călătoriile sunt o mică parte din viață, mai ales când călătoresc cu fiul meu. Am văzut totul cu ochii lui ca și cum ar fi fost pentru prima dată, m-am minunat cu el de această frumusețe, am admirat râul, dar s-a dovedit că nu trebuia să ne relaxăm…
Ploaia curgea șiroaie, iar liniștitul Răut s-a transformat într-un râu de munte periculos. Nu știam că Răutul nostru e capabil de așa ceva. Bubuia și se zbârlea și ne inunda odată cu ploaia. Și la un moment dat a reușit să ne împingă în niște bare de fier și ne-a blocat în strânsoare.
— Mișanea, vâslește! Ba nu, oprește-te!!
— Tată, ne răsturnăm! Aaah!
— Apa se revarsă înăuntru! Palundra!!!
Încă o secundă și suntem sub apă. Barca este dusă de curent, lucrurile, vâslele, hainele – totul se duce în aval. Văd că Mișka e bine, are vesta pe el.
Înot repede după barcă, o trag în stufăriș.Mișka este supărat, telefonul lui s-a înecat. Slavă Domnului, camera video este intactă, dar nu funcționează, iar vâslele și pompa au dispărut.
Îmi ajut fiul să se apropie de barcă, îmi scos telefonul pentru a filma incidentul și apoi… îl scăp în râul învolburat. Strig! Acolo e tot ce am filmat! Mă scufund —dedesubt sunt pietre, apa mă doboară, nicio șansă…. Dintr-o dată, în mod miraculos, iPhone-ul meu zboară pe sub apă și mă lovește în palmă. Îl iau. De necrezut, materialele sunt salvate! Ce ușurare…
Întoarcem barca, strângem restul lucrurilor, recuperăm vâsla și pompa, și mergem să ne uscăm. Multă emoție, ne îmbrățișăm și stăm în picioare mult timp, încălzindu-ne unul pe celălalt
Apoi au urmat Munții de Vafe, Apă Stătătoare, unde barca stă pe loc, Jungla Sălciilor, unde ne-am încâlcit și Cascada Sinistră, care amenința să ne răstoarne barca.
Oamenii buni ne-au ajutat să tragem barca, ne-au împărtășit cunoștințele lor despre pescuit și ne-au primit cu drag. Ca o mare familie.
Am învățat cum să vâslim în echipă, am salvat un gândac care plutea pe un măr, am stat de vorbă cu pescarii, am vorbit despre prietenie și am jucat un joc de asociere.
Iar la un moment dat Mișanea era cât pe ce să rămână fără tată. Când m-am dus să-mi fac nevoile, barca era în picaj. Mișka a vâslit eroic împotriva curentului, iar eu, închizându-mi fermoarul pantalonilor, am alergat prin noroi până la barcă, ca și cum aș fi încercat să prind microbuzul care pleca. Și am reușit. Mulțumesc, fiule.
Seara, după 30 de km pe râu, am fost întâmpinați de primarul din Negureni, Ion Popa, care ne-a oferit adăpost, mâncare și ne-a făcut cunoștință cu părinții săi și satul în care locuiește. Vă mulțumesc!
De asemenea, ne închinăm Ludmilei Zdraguș pentru lapte, pentru poza sinceră cu îmbrățișări și pentru prânzul gustos. Mulțumiri speciale lui Alex Gutsaga pentru barcă, camera foto, sprijin și ajutor prietenos.
A fost cea mai fierbinte zi pentru noi, cu un soare care ardea de dimineața până seara. Nu e de mirare — era cea mai scurtă noapte din an. Ziua a început la Negureni cu un mic dejun la casa lui Ion. După cum s-a dovedit, o căruță era în drum spre satul Zăicani — avem același drum!
Iată-ne în căruță, bălăbănind din picioare și vorbind despre una și despre alta. Am aflat că nu există nimic mai frumos pe lume decât să te plimbi într-o căruță cu picioarele goale, mâncând răsărită și stând cu fața la soare. Da, și este obligatoriu să stai pe iarbă, pe care Mișanea a cosit-o cu o seceră adevărată.
Dar acest lucru nu a fost suficient pentru fiul meu, așa că a preluat hățurile și a început să conducă de parcă era vizitiu.
Dar toate lucrurile au un sfârșit, și iată-ne în mijlocul drumului. Stăm și ne întrebăm dacă să ocolim pe drum sau să mergem pe de-a dreptul prin pădure și să ieșim la un drum de ţară? Pentru mine, răspunsul a fost evident și bine că a coincis cu părerea fiului meu.
Cu greu am urcat dealul, ne-am rătăcit în Labirintul de Iarbă, am mers prin soare și ne-am copt ca doi curcani de Ziua Recunoștinței.
Dar iată că am găsit drumul și noi, fericiți cum nu se mai poate, trecem prin răcoroasa Aleea Clefăitoare.
De pe vârful dealului, când deja nu mai aveam putere, am văzut un sat mic, cu doar o sută de locuitori – Sărătenii Noi.
Acolo am întâlnit apicultori veseli care ne-au oferit miere și ne-au povestit despre albine, iar Mișgan a gustat pentru prima dată gumă de mestecat bio, din ceară.
Am adunat crengi și am gătit cina pe foc în pădure, învățând fizica răspândirii căldurii.
Mămică, să ne ierți, dar am aprins focul cu caietul tău de matematică — dar acum fiul tău știe cum să facă focul.
După prânz, Mișka a înțeles că păpădiile uriașe erau extratereștri și a început să le distrugă, pe fundalul cântecelor lui Viktor Țoi și B2.
Încă 10 km desculți pe un drum de țară cu nori și peisaje minunate, am ajuns în satul Coropceni. Acolo, Mișka a inventat Bățul de Împușcat și a început să asambleze un model experimental.
Se face seară. Batem la poartă și rugăm să rămânem peste noapte. Suntem refuzați politicos, unii chiar ne trimit la primărie – să rezolve primarul. Primarul din Coropceni s-a dovedit a fi „ospitalier” și ne-a propus să dormim în subsolul umed al primăriei. Am suspinat și am fost de acord – oricum, mai bine așa decât pe stradă.
Dar aici s-a întâmplat un mic miracol. În mod neașteptat, primarul satului vecin Suhuluceni, Iacob Stegărescu, ne-a sunat și ne-a oferit cu amabilitate să înnoptăm la el acasă.
După cum s-a dovedit, Ludmila Dragoș, îngerul nostru salvator, a avut grijă. Mulțumim mult familiei lui Iacob pentru primirea călduroasă, pâine, sare și căpșune delicioase!
După cum se spune, nu toți primarii sunt la fel de utili…
Mai departe veți afla сe ar trebui să învețe un tată de la fiul său? Cum lucrează un motor smucit cu combustie internă? Unde trăiesc dinozaurii în Moldova? Ce se mănâncă la mănăstiri? Ce fel de cai călăresc prinții? Oare au voie bărbații să plângă?
Partea 2. https://voloshin.md/ru/bb2/
