Este continuarea aventurii desculț, a cărei primă parte o puteți citi aici.. https://voloshin.md/ro/bb1/
Astăzi am învățat o lecție simplă – omul presupune și Dumnezeu dispune. Ne-am trezit dimineața și ne-am dat seama că eram obosiți și că aveam nevoie de o zi de odihnă — jumătate de zi ne vom odihni, cealaltă jumătate vom merge pe bicicletă. 30 km pentru un biciclist sunt două ore de plimbare plăcută. Ce naiv…
Am pornit după-amiază pe caii noștri de fier, care au fost aduși cu amabilitate de Alex Gutsaga. Catâri americani de raritate (cred că sunt mai bătrâni decât mine) – la fel de grei și de încredere ca tancurile.
Pentru început, s-a dovedit că Ghermănești este un sat fără ieșire. În sensul că există doar o intrare și nici o ieșire (ca în cântec). Dar nu ne-am obișnuit să ne întoarcem și am început să urcăm dealul prin iarbă și copaci, târându-ne bicicletele grele.
Aceasta a fost cea mai grea parte a expediției — după o oră eram leoarcă de sudoare, picioarele țepene, mușcați de țânțari, iar roțile și pedalele erau înfundate de iarbă. Dealul nu părea să se termine.
Aici vreau să-l laud pe Mișgan – a răbdat în tăcere și mi-a mulțumit de fiecare dată când l-am ajutat să scoată bicicleta. Aceasta este o lecție pentru mine — de multe ori considerăm că ajutorul este un lucru obișnuit…
Ne-a luat două ore să mergem 5 km pe jos și am ajuns în cele din urmă în vârful dealului. Dar nu a fost mai ușor de aici încolo. Nu am putut să mergem devale – tot drumul era plin de gropi și adâncituri. Și iată-ne din nou târând caii pe spate…
Peste o oră am ajuns în sfârșit pe autostradă și a început distracția – asfalt, vânt în față, râsete.
L-am ajutat pe Mișka să facă un motor cu combustie internă, un zornăitor pe roată dintr-o sticlă de plastic și acum bicicleta lui suna ca un Ferrari.
Atunci am inventat Peelingul de Asfalt – când atingi asfaltul cu picioarele goale în viteză, se îndepărtează stratul superior de piele keratinizată.
Apoi a mai fost un Deal Nesfârșit, iar în Locul Mânios, unde am fost atacați de Țibă Muște, Mișka s-a enervat, a aruncat bicicleta incomodă și a spus că vrea să o arunce în lavă.
După ce am expirat și ne-am liniștit, am ajuns în sfârșit la punctul final al traseului nostru de astăzi – Mănăstirea Curchi, unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Moldova. Istoria sa a început cu 300 de ani în urmă, iar acum este o mănăstire ortodoxă unde sperăm să ne putem odihni.
Oamenii buni ne-au întâmpinat și ne-au oferit de mâncare și de dormit. A fost o cină modestă, dar foarte consistentă, la fel ca și discuția noastră despre oameni buni și karma. Și da, mămică, n-o să-ți vină să crezi, dar ne-am spălat singuri pantalonii în chiuvetă. Am obosit. Am adormit.
Da, nu așa am plănuit să ne petrecem ziua. Dar ce putem face, acceptăm smiriți tot ceea ce ni se dă. Și acum mergem la culcare, pentru că mâine vom avea o distanță record – un marș de 40 km.
La fel ca o poveste bună care se apropie de final, miza noastră crește și intriga se dezvoltă. Am promis că vom termina în Ziua Peștelui (joi) direct în baie, dar rămânem în urmă cu 10 km, așa că am decis să recuperăm astăzi.
foto: Mihaela Alaiba
De aceea ne-am trezit devreme și am ieșit în Pădurea Întunecoasă, pe care mai târziu am redenumit-o Pădurea Țânțarilor, pentru că, în ciuda preparatelor folosite, țânțarii ne mușcau prin hainele. Mișa chiar și-a îmbrăcat geaca.
Ne-am rătăcit de câteva ori, rătăcindu-ne pe poteci, ne-am înecat în Bălțile Uriașe, împotmolindu-ne în noroi până la genunchi. Dar cea mai grea încercare a fost deshidratarea — am uitat să iau apă cu noi.
Scotocind prin rucsacul meu, nu am găsit nimic de mâncare, în afară de o conservă de carne înăbușită pe care mi-au dat-o prietenii. Nu am putut găsi o lingură sau o furculiță, așa că Mișka a mâncat cu cuțitul. Și exact această situație memorabilă le-a povestit-o prietenilor săi.
Apoi ne-am uitat la urmele de animale, ne-am luptat cu bețe, am încercat să înțelegem dacă o ciupercă este sau nu comestibilă, în timp ce ne luptam cu țânțarii.
Și iată, trei ore mai târziu, am ieșit din Codri și ne-am trezit lângă alt Deal Nesfârșit, care stoarce apa din om sub soarele arzător.
Pământul crăpat mi se înfige în tălpi, Mișka se oprește din ce în ce mai des, devine furios. Iau rucsacul fiului, îi încalț pantofii de sport și ne târâm mai departe. Sunt două ore de mers pe jos, prin soare, până la cel mai apropiat adăpost uman, iar eu încep să-mi fac griji pentru ăsta mic.
Insolația și deshidratarea sunt niște lucruri despre care n-aș vrea să-i spun soției mele. Mă cert cu mine însumi pentru că nu am avut grijă de apă. Să renunț și să cer șoferului să vină să ne ia? Mișka dă din cap în semn că nu. Nu ne dăm bătuți și ne târâm ca două muște bătrâne pe asfaltul încins.
Și aici se întâmplă Salvarea Miraculoasă (așa a botezat-o micul meu tovarăș de călătorie). Mișka a văzut întâmplător o casă albastră în pădure, la fel ca cea pe care am văzut-o la stupină.— Tăticule, stupii înseamnă albine, albinele înseamnă miere, mierea înseamnă om, omul înseamnă apă! Mă întorc și îmi târâi picioarele spre stupină, când deodată Lupul Sur aleargă spre mine cu botul căscat. Am apucat un băț și i-am strigat lui Mișka să fugă în cealaltă parte. Mă întorc spre lup și strig la el (întotdeauna am crezut că acest lucru are un efect deprimant asupra câinilor)
Dar din tufișuri iese un bărbat.
— Șaman, fu!
Lupul devine ascultător. Offf…Mulțumim.
—Bună, avem nevoie de Apă.
Cinci minute mai târziu, bem apă rece ca gheața din Izvorul Pădurii. Cât de delicios este gustul apei atunci când îți este sete este că nu poți exprima prin cuvinte.
Iar salvatorul nostru Vladislav Sanduleac s-a dovedit a fi anastasian (anastasienii sunt oameni care părăsesc orașele și își construiesc propriile proprietăți patrimoniale) Eu la fel m-am gândit după un timp să mă mut din oraș. Pe scurt, au stabilit un așezământ de 100 de hectare de proprietăți patrimoniale „Fericit”. Am făcut cunoștință cu Șamanul – o făptură drăgălașă, atunci când se află printre prieteni. Vă mulțumim, iar acum trebuie să plecăm.
Am rămas mult în urmă cu programul – drumul s-a dovedit a fi mai dificil. Cu greu ajungem pe autostradă și ne urcăm pe biciclete. Ne îndreptăm spre locul unde vom înnopta. Pe drum se aud claxoane de mașini, nu înțelegem ce se întâmplă, apoi una s-a oprit – iese un bărbat, ne ajunge din urmă și dă mâna cu noi.
— Vă urmăresc, v-am văzut la știri, este minunat!
Apoi încă unul, apoi în stația de autobuz ne-au servit cu căpșuni. Toți ne felicită, ne urează drum ușor și ne țin pumnii. Mișka e foarte surprins. La fel și eu. Weekend-ul nostru în familie s-a transformat într-un eveniment cu atât de mulți oameni care ne priveau, wow. Bineînțeles că am vrut să arătăm cum poate fi petrecut un weekend în Moldova și că aventurile sunt peste tot, trebuie doar să te uiți în jur, dar nu ne-am așteptat la o asemenea rezonanță.
După ce mâncăm ceva, mai avem de mers o oră pe jos de-a lungul drumului. Soarele este arzător și noi, cunoscând fizica, mergem desculți pe banda albă pentru a nu ne arde tălpile.
În fața noastră ne așteaptă Lacul Megalodon. Da, da, așa este, credeți că în lacul Ghidighici nu locuiește nimeni în afară de peștișori? Serios? Mișanea este convins că în apa tulbure se ascund creaturi însetate de sânge, iar noroiul lipicios de pe fundul apei confirmă acest lucru.
Și trebuie să ajungem acolo înainte să se întunece, de altfel ne vor mânca. Drumurile sunt încurcate și ne învârtim în serpentine, apoi ne urcăm pe biciclete, apoi le aruncăm în noroi și căutăm drumul spre lac. Dintr-o dată Mișa sare din loc.— Tată, uite, o pasăre.
De fapt, este o pasăre care stă neajutorată și sare neputincioasă pe cărare. O luăm cu noi ca s-o tratăm și o numim solemn „Cirik”.
Este ora 20:00 și începe să se întunece. Ce să facem — să continuăm să căutăm drumul spre lac sau să lăsăm totul și să ne petrecem noaptea în altă parte? Mișka nu-mi împărtășește optimismul în privința traversării înot a lacului Ghidighici. Totuși, ne croim drum prin mlaștină, spini și iarbă înaltă până la mal. Este ora 21:00. Soarele a apus. Scoatem sacii ermetici, ne punem acolo toate hainele, le înfășurăm și intrăm în apele tulburi ale lacului Megalodon…
Mișka se împotrivește cu disperare — imaginația lui desenează corpuri zdrențuite și caracatițe înfiorătoare sub apă. Dar teama de a fi singur este mai puternică și începem să înotăm. După 10 minute, fiul meu se calmează și începe să se bucure.
Luna strălucește, apa este ca laptele aburind, iar noi plutim pe saci pe lac și vorbim despre invenții.
Sunt sigur că va ține minte asta pentru totdeauna.
O jumătate de oră mai târziu ajungem la țărm și ne schimbăm hainele. Ziua nu s-a terminat încă — fetele noastre ne așteaptă la Cojușna. Doar azi este miercuri — ziua noastră în familie, și ieșim pe autostradă. În timp ce noi mergem noaptea pe drum, ne strâmbăm ca Zombie și îi speriem pe șoferi.
Și iată-ne ajunși în sfârșit la locul unde vom dormi. Ne întâmpină Vika, Nika și vechii noștri prieteni Olga și Alexei Gutum, pe care i-am cunoscut pe Forum.md și care acum locuiesc cu cei trei copii ai lor în Cojușna. Îmbrățișări, povestiri, paste, prăjitură cu mere și un pahar de vin! Pe scurt, un Ospăț pe Cinste!
Astăzi suntem foarte obosiți, așa că ne-am culcat epuizați. Mâine ne așteaptă linia de sosire…
Astăzi vom ajunge acasă. Suntem foarte obosiți, așa că drumul nostru va fi scurt, dar memorabil. Doar am decis să-i fac o surpriză fiului meu — vom merge până la vilă călare pe cai adevărați, așa cum făceau călătorii cu sute de ani în urmă.
Mișca este încântat! Fetele ne-au arătat cum să ținem hățurile și într-o oră eram deja în galop, cu picioarele obosite atârnând de ambele părți ale șeilor. Vă mulțumim pentru răbdare ????
Este uimitor – simți libertatea absolută, vântul în față, câmpia nesfârșită, iar tu și fiul tău galopați direct spre casă, pe cai călare. Ce ar putea fi mai grozav?
Ne apropiem de casă și atunci Mișka are o idee:
— Tată, am înțeles – sunt un prinț pe cal alb!
La vilă, prietenii noștri ne întâmpină cu cvas și o saună încălzită pentru a ne spăla bine – suntem teribil de murdari. Dar nu contează, pentru că, așa cum spunea prietenul meu Jenea:
Singurul lucru care ar trebui să rămână curat la întoarcerea din călătorie este conștiința noastră.
Ne-am spălat, eu m-am târât pe masa de masaj și am adormit acolo. Dar Mișanea alerga cu prietenul lui de parcă nu ar fi fost 150 de km prin păduri și râuri, pe asfalt și pământ, pe jos și în căruță, prin ploaie și pe căldură, cu țânțari și cai. Și desculț. Așa e când ești tânăr.
…
În final, vreau să vă spun ultima poveste care s-a întâmplat cu două ore înainte de finiș și care s-a dovedit a fi cea mai emoționantă pentru mine.
Mișan nu știe încă, dar suntem în drum spre locul unde vom urca pe cai. De ce toate drumurile arată la fel pe google?!!!! Ne târâm pe ultimul deal: pe pietriș, pe o căldură de 32 de grade, sudoarea îmi curge pe față, iar pietrele se înfig în picioarele obosite. Dealul nu este planificat, suntem obosiți și încep să mă enervez. Cât se mai poate? Ce e cu drumurile astea? M-am săturat! Am obosit, oare când se va termina…
Și atunci fiul meu, care merge alături de mine în același fel, pe căldură, în deal, desculț pe pietriș, îmi spune:
— Tată, încă puțin, degrabă se va termina, ține-te dârz..
Mă întorc într-o parte, ca să nu vadă cum îmi dau lacrimile…
De câte ori l-am încurajat, l-am tras în sus, i-am cărat rucsacul, l-am liniștit că se va termina… Și acum o face el.
Și înțeleg că aceste cinci zile nu au fost în zadar: fiul meu a crescut, a devenit mai puternic și a învățat să îi sprijine pe cei slabi. A depășit atât de multe împreună cu mine, ca o echipă, a învățat să meargă spre scopul său, să nu cedeze în fața slăbiciunilor, să nu fie pretențios și să fie mulțumit de puținul care este, a învățat să ceară ajutorul oamenilor (da, acest lucru este important) și să mulțumească (iar acest lucru este și mai important).
Sunt sigur că nu vom uita niciodată această aventură – povestea despre cum tatăl și fiul au decis să facă o plimbare pentru a vedea frumoasa noastră țară, să se cunoască mai bine și să înțeleagă ce îi face să fie cei mai buni prieteni din lume…
P.S. Ca la urmă, eu și Mișka am dori să le mulțumim oamenilor care ne-au ajutat:
Ludmila Zdraguș – primarul de Ștefănești,
Ion Popa – primarul de Negureni,
Iacob Stegărescu – primarul de Suhuluceni,
Părintele Iov,
Olga și Alexei Gutium, Vica & Geo Lupașcu, Semeon Loginov, Evghenia Kaleamanova, Vladislav Sanduleac, Ion.
Mulțumiri lui Alex Gutsaga și Kayaking Tours pentru barcă și biciclete.
Alexandr Timciuk, Inessa Talpa, Oxana Țîpa și Asociația de Curse de Cai din Moldova pentru caii frumoși.
Lui Andrei și Ion un mulțumesc pentru caruța cu fân.
Mulțumim tuturor celor care ne-au ajutat, ne-au urmărit, ne-au susținut și mai ales fetelor noastre, care ne-au dat voie să facem această drumeție!
