A fost odată Grăsimea. Era cea mai timidă și modestă din tot corpul Omului. Alte organe o priveau cu ochi răi, ca pe ceva inutil care trebuie hrănit, adăpat, purtat cu sine și ascuns când vine timpul să-ți scoți hainele. Uneori Omul uita să-și ascundă Grăsimea și se lovea cu palma peste burta goală, făcând ca valurile de grăsime să străbată întreg oceanul burții. Acest lucru a devenit subiect de glume în gașca de prieteni. Apoi, când prietenii au început să numere câte bărbii are Omul, Grăsimea râdea de crăpa, dar Omul nu mai avea chef de glume.
Organele vedeau că Omul era trist, deseori urca pe banda de alergare, sperând că va scăpa de burtă. Dar Grăsimea nu avea de gând să plece. Ba din contra, parcă se făcea tot mai multă. Cu toate că era înconjurat de țesuturi și organe utile, necesare, importante și chiar de neînlocuit, Grăsimea se simțea în singurătate, neiubită și nedorită de nimeni. A încercat în repetate rânduri să placă tuturor, dar n-a reușit categoric. Plămânii trebuiau să respire mai des, Inima trebuia să bată mai des, Ficatul era și el de mult timp prins într-un colț și înconjurat de Grăsime, iar Stomacul era nevoit să lucreze non-stop. Iar Creierul deseori se gândea ce să facă să scape de Grăsime.
Faptul că le complică viața vecinilor era foarte jenant pentru Grăsime. Mereu își cerea scuze și era gata să dispară, dar nu știa cum să o facă. Într-un cuvânt, viața ei nu mai era viață, ci un adevărat chin. Lucrurile au continuat așa timp de mulți ani până când s-a întâmplat această poveste uimitoare.
Călătoria
Într-o zi, Omul a plecat într-o lungă călătorie de afaceri. Și pentru că nu încăpea în fotoliul din avion, Omul prefera să călătorească pe corabie. Călătoria era minunată – oceanul infinit sclipea sub razele soarelui, serile se înroșeau cu niște apusuri de soare senzaționale, aerul proaspăt îi mângâia Omului pielea și îl făcea să uite de orașele pline de praf. Creierul a decis chiar să compună versuri.
Dar, ca de obicei, oamenii frumoși îi stricau Omului toată dispoziția. Tinerii mușchioși se tot holbau la burta lui și zâmbeau pe sub mustață, iar fetele tinere și zvelte îl priveau, șușoteau și chicoteau pe seama lui. Omul a încetat să mai iasă pe punte. Iar Creierul și Inima au convocat o ședință cu celelalte organe pentru a decide în unanimitate ca la sosire, Omul să se apuce de sport, să înceapă o dietă și să slăbească.
Și iată că a început furtuna. La început, corabia se legăna pe valuri, dar legănatul devenea tot mai intens! Furtuna era la apogeu. Vântul s-a transformat într-un uragan și a început să urle ca un milion de lupi care se uită la lună. Corabia se înclina tot mai tare, oamenii alergau pe punte, cineva striga, cineva plângea. Și apoi s-a auzit un trosnet îngrozitor! Și … imensa navă s-a spart !!! Prin emițătorul său, căpitanul a ordonat tuturor să se așeze urgent în bărci și să îmbrace vestele de salvare! Nava se scufundă!
În panică, Omul s-a grăbit pe punte, dar n-a găsit acolo nici urmă de bărci sau veste de salvare – au fost înghițite de valuri. Disperați, oamenii săreau în apă, iar corabia se cufunda în spuma oceanului.
— Ce să facem?!! Omul nu știe să înoate!!! — au intrat în panică organele.
— Păstrați-vă calmul, va fi bine, — Creierul îi consola pe toți. — Sărim în apă! Plămânilor, dați-ne mai mult oxigen! Inimă, pompează mai mult sânge! Glandelor suprarenale, produceți adrenalină – suntem în modul de urgență. Mușchilor, pregătiți-vă să munciți, acuși veți primi mult sânge. Vom lupta, iar eu voi încerca să-mi controlez brațele și picioarele ca să pot înota. Suntem înarmaţi şi pregătiţi!
Omul și-a dat drumul în apă ca o focă enormă și a început să-și agite mâinile și picioarele ca să înoate. Dar nu reușea. Plămânii, gâfâind, scuipau apă, Creierul se supăra pe mâini și pe picioare că nu sunt în stare de nimic, iar Inima deja crăpa de atâta suprasolicitare.
Astfel au trecut vreo cinci minute, până când mâinile au anunțat că gata, nu mai putem, renunțăm. Picioarele s-au oprit și ele. Corpul nu mai avea putere. Creierul a activat modul alertă:
— AAA!!! Ajutooor, ne înecăm!!!
Dar organele erau deja extenuate și nu mai puteau să lupte. Iar Grăsimea nici măcar nu încerca s-o facă — cu ce ar putea ajuta și la ce bun? În sfârșit se vor termina chinurile. Grăsimea a zâmbit trist … Organele își luau deja rămas bun unele de la celelalte. Creierul, ca un adevărat căpitan de corabie, i-a onorat pe toți și a decis că va muri ultimul.
Dar dintr-o data, o forță necunoscută l-a împins pe Om la suprafață și el, ca un plutitor, se legăna pe valuri. De jur împrejur, apa forfotea de atâta lume, iar mulți se înecau. După o jumătate de oră totul s-a sfârșit. La suprafață au rămas doar cei care au reușit să se agațe de resturile navei și Omul nostru.
— Dar de ce nu ne-am dus la fund? — reflecta Creierul. — Prin ce ne deosebim de ceilalți? Ochilor, ia priviți-i pe cei care s-au salvat.
Ochii au început să-i studieze îndeaproape pe oameni.
— Singura diferență este că toți sunt slabi, iar noi suntem…
— Știu eu cum suntem noi. — a bolmojit Creierul, — Ia stați oleacă… reiese că nu ne-am dus la fund pentru că … Grăsimea nu se scufundă!
— Se pare că Grăsimea ne-a salvat? — a bombănit Inima.
Când a auzit, Grăsimii nu-I venea să creadă așa ceva.
— Eu v-am salvat pe toți? — a întrebat cu nedumerire Grăsimea, — doar n-am făcut nimic. Cred că e o greșeală.
Dar asta era starea lucrurilor.
— Într-adevăr, Grăsimea nu se scufundă, deoarece este mai ușoară decât apa. – a concluzionat Creierul, – îți mulțumim
Pentru prima dată în viață, Grăsimea a auzit un „mulțumesc” sincer și călduros. Și asta i-a dat aripi.
Frigul
— Darrr nnu ne vvva ajjjuta prrrea tarrre, — au început să tremure Dinții, — pe așa frrrig n-o s-o ducccem prrea multtt.
Era un frig bestial. Oamenii erau în apă deja de câteva ore. Iar cei care au mai rămas la suprafață s-au acoperit cu brumă și tremurau de doamne ferește, căci în apă pierzi repede căldura corpului.
— Vaselor sanguine, urgent blocați circuitul sângelui cald către brațe și picioare. Pornim regimul economiei de energie, — a comandat Creierul.
— Păstrăm totul pentru organele interne, ele sunt mai importante. Corpul trebuie urgent să se ghemuiască, Mâinile repede la subsuori, iar Picioarele încrucișate. Și nu se mișcă nimeni! — a adăugat Creierul.
Frigul era nemilos. Unii înghețau și se prăbușeau sub apa întunecată, în timp ce alții adormeau în somnul veșnic chiar la suprafață. Și după câteva ore, la suprafață a rămas o singură persoană vie.
— Amm rrrămmasss ssinggurri, — au raportat Ochii. — Nu se mai vede nimeni altcineva.
— Ce straniu, — s-a gândit Creierul. — Băieții zdraveni și sănătoși au înghețat, iar noi am rămas în viață. Care este temperatura corpului?
— Mâinile și Picioarele au făcut hipotermie, pielea a devenit albastră, dinții dârdâie, dar organele interne funcționează normal, — a raportat Sistemul nervos. — Drept că e cam frig, dar e suportabil.
— Și unde-i cel mai cald? — Ca de obicei, creierul încerca să clarifice lucrurile.
— Cel mai cald e la burtă, — a raportat Sistemul nervos.
— Interesant… — s-a gândit Creierul. — Ce-o fi oare de împiedică răcirea corpului? Stai o clipă, doar acolo se află… Imposibil! Din nou Grăsimea ne salvează?
Grăsimea, desigur. Căci este știut că grăsimea este un foarte bun încălzitor. Ursul doarme toată iarna în bârlog, iar focile trăiesc în apa înghețată toată viața. Ați văzut vreodată o focă slabă, numai piele și oase? Tocmai de-asta.
— Prieteni, oricât de ridicol ar suna, Grăsimea ne-a salvat din nou viața, vă propun s-o aplaudăm! — Creierul a informat organele. S-a făcut liniște. Au urmat niște aplauze slabe și șușoteli. Din nou Grăsimea? De ce? Chiar avem nevoie de ea?
Iar dacă Grăsimea ar fi avut obraji, ar fi roșit de emoții. În sfârșit, nu mai este o substanță inutilă, este chiar foarte utilă! L-a salvat pe Om!
Foamea
După două zile de plutit pe valuri, Ochii au strigat:
— Pământ, pământ, văd pământ!
— Haideți să ne apucăm de înotat din toate puterile, — a exclamat Creierul cu motivație.
În câteva ore, corpul greoi a ajuns la țărm, s-a târât până la nisip, s-a prăbușit și a adormit. Când s-a trezit, soarele strălucea, era cald și păsările cântau peste tot.
— Viața se îmbunătățește, – s-a gândit Creierul. – Să mergem la oameni.
Omul s-a ridicat și s-a îndepărtat de țărm în căutarea civilizației.
— Aveți ceva hăleală? — a întrebat Stomacul după vreo două ore, cu o rugăminte în glas. — N-am mai mâncat de trei zile.
— Ochilor, căutați ceva de-ale gurii. Urechilor, ascultați atent, poate auziți niște animale pe aproape. Dar mai bine ar fi zgomotul de motoare.
Dar nu era nimic în jur decât iarbă uscată, copaci joși și mlaștini în care nu pluteau nici un fel de pești. Nu erau șansă de găsi ceva de mâncare. Slavă Domnului, era de băut destul – o mulțime de bălți și izvoare cu apă limpede. Creierul medita cu voce tare:
— Așadar, ne aflăm într-un loc nepopulat, fără telefon sau hartă. Strategia este următoarea — vom merge spre est până vom găsi oameni.
— Fără mâncare, vom rezista o săptămână, poate două. Iar apoi…
— Iar apoi, măcar pe dracu’ — a presupus Stomacul. — Eu l-aș mânca și pe dracul cu tot cu coarne.
— Iar apoi, dragul meu Stomac, va veni sfârșitul. Nu vom mai avea putere să mergem, vom sta pe iarbă și nu ne vom mai ridica. – Creierul nu avea chef de glume. – Picioarelor, haideți mișcați-vă mai repejor!
— Dacă sincer, e cam greu, doar cântărim peste o sută de kile. De fugit nu putem fugi, și nici glicogen practic nu avem ca să hrănim mușchii.
Grăsimea din nou s-a simțit în plus. Avea un sentiment amar că era o povară pentru organism. Cât și-ar dori acum să elibereze corpul de ea însăși și să strige: „Lasă-mă, aleargă înainte!”. Dar asta era imposibil, de aceea a tăcut și n-a spus nimic. Omul mergea deja a treia zi. De mâncare nu era nimic. Dinții nu mai aveau ce roade, Picioarele erau zgâriate de crengi și pietre, Stomacul s-a micșorat și permanent ghiorăia de foame, iar Creierul și-a amintit ce lucruri delicioase a gustat în viața lui – bezele, ciolan de porc, pepene verde, plăcinte cu varză …
— Da’ mai taci din gură, că și așa ni-i greu, — l-au rugat celelalte organe.
Dar Creierul parcă era obsedat, se gândea doar la mâncare, nimic altceva. La urma urmei, el era principalul consumator de energie din organism și suferea cel mai mult din cauza foamei. A mai trecut o săptămână și Omul a continuat să meargă înainte. Creierul nu mai visa la nimic, a căzut în depresie:
— Vom muri cu toții. Avem tot mai puțină energie, eu funcționez prost, totul este fără sens.
Dar, în mod ciudat, Omul a continuat să meargă. N-a întâlnit în cale pe nimeni, doar iarbă și pietre. Câteva zile mai târziu, Creierul, care nu mai gândea clar, i-a cerut să se oprească:
— Nu mai are rost să suferim, oricum, nu vom ajunge niciodată la oameni. Haideți să ne culcăm și să nu ne mai trezim. Am obosit…
Și nimeni n-a răspuns. Organele lucrau la limită și erau foarte obosite, nu aveau suficientă energie. Omul s-a așezat pe iarbă. Apoi s-a culcat.
Și brusc organele au auzit o voce aproape uitată. Era Grăsimea:
— Prieteni, nu trebuie să disperăm. Nu trebuie să renunțăm, trebuie să mergem, putem! Mai avem putere!
Și dintr-o dată toate organele au simțit un val de energie, Creierul s-a trezit din hibernare.
— Ce se întâmplă, de unde au venit forțele? Așaaaa, haidem să ne ridicăm!
Omul a pornit din nou. A mers și a mers, uneori se culca să doarmă, iar când se trezea, simțea că este gata să meargă înainte. Creierul nu putea înțelege ce se întâmplă. A mai trecut o săptămână și, în cele din urmă, Urechile au șoptit:
— Toată lumea gura închisă! Aud zgomot de mașini.
A început o agitație, organele au prins a vorbi repede și vioi.
– Deci, Picioarelor, să mergem spre zgomot, – a ordonat Creierul.
Picioarele mai întâi au mers, iar apoi au luat-o la fugă.
— Ciudat, de alergat alergăm, dar mă simt ușor, — a spus Inima.
— Chiar așa, – au confirmat Plămânii. Ceva s-a schimbat.
În drum spre casă
Și iată că omul a ajuns la autostradă, a oprit o mașină și a fost dus la spital. Dar, spre surprinderea medicilor, era sănătos. De aceea l-au hrănit, l-au încălzit și l-au pus la culcare. A dormit două zile și s-a pornit spre casă. Și numai când Omul era deja acasă, Creierul a decis să facă apelul.
— Ei, organelor, ce faceți, cum vă simțiți?
— Sunt fericit, mă simt grozav! – a declarat cu bucurie Inima.
— Respirăm ușor, — au spus cântând Plămânii.
— Mmm, — a scos un zgomot de satisfacție Stomacul.
— Sunt foarte vioi! — a raportat Ficatul. – Ba parcă chiar s-a făcut mai spațios aici.
Toate organele au raportat pe rând șefului. Doar Grăsimea tăcea.
— Ei, Grăsime, tu cum te simți? — a întrebat Creierul cu o voce voioasă — Ești bine, sănătos?
Dar nu s-a auzit niciun răspuns. Fără să dea atenție vocilor nedumerite ale organelor, Creierul medita. Încă nu putea înțelege ce s-a întâmplat când era gata să renunțe, dar Corpul a continuat să se miște? De unde a venit energia care îi împingea înainte? Ce miracol l-a salvat pe Om de fiecare dată când era la un pas de moarte?
Și tocmai atunci și-a dat seama că Grăsimea s-a sacrificat pentru a se transforma în energia care l-a ajutat pe Om să supraviețuiască. Fiecare părticică din Grăsime s-a transformat în pașii, gândurile și acțiunile Omului.
— Liniște, băieți. S-a întâmplat ceea ce ne-am dorit cel mai mult. Grăsimea ne-a părăsit. Nu mai este, dar a rămas de fapt în fiecare dintre noi. În fiecare părticică a noastră.
Organele n-au mai zis nimic. S-au simțit rușinate că și-au bătut joc de Grăsime și n-au dorit să o accepte. Și numai Stomacul, prelucrând o bezea, a spus în gând:
— Siiigur că da, ne-a părăsit… Hai că vom vedea peste câteva luni. — Ei, Creierule, eu zic să mergem la patiseria de după colț.
Artiștii grafici din postare: Dmitrii Travnikov, Tatiana Ketryan, Serdar Djumaev.
