Istoria despre ultramaratonul din Oymyakonul înghețat are un sfârșit cam complicat. Mai devreme v-am spus cum a apărut ideea, cum m-am pregătit, iar mai apoi am vorbit despre ger și echipament.
Ziua Х
M-am culcat la miezul nopții. Dar asta nu înseamnă că am și adormit. Gândurile la ziua de mâine nu mă lăsau în pace—urma să fac ceea ce nu mai făcuse nimeni înaintea mea. Mă tot întorceam de pe o coastă pe alta și îmi roteam în minte tot felul de scenarii de forță majoră și modalități de a le combate. Atunci mi-am dat seama că voi avea de luptat cu cei trei “hipopotami”.
Întâmpinați-i! Hipotermia, Hipoxia și Hipoglicemia!
Fiecare dintre aceste animăloaice îl poate opri cu ușurință pe orice alergător, care nu este pregătit să le întâlnească. Și toate trei îți atacă mai întâi creierul, nu corpul, iar aceasta poate duce la niște acțiuni nesăbuite. Numai ce nu-ți trece prin minte în noaptea dinaintea cursei…
Ca să nu mă agit degeaba, am hotărât să vizualizez, să-mi imaginez cursa în detalii. Așa încep, apoi iau gelurile, schimb măștile. După 42 km, înțeleg că mai am forțe pentru 50 km, termometrul arată -60 ° C, alerg, alerg, mi-i frig, dar sunt dispus să rabd, și iată că ajung la finiș. Totul va merge bine, totul va merge bine … Așa încep, apoi iau gelurile… Și așa le-am rotit în minte toată noaptea.
Startul
Așa și n-am putut dormi în acea noapte.
Dimineața s-a dovedit una proaspătă. Termometrul arăta -59°С. Totuși, frontul rece nu s-a lăsat prea mult așteptat. Ne-am sculat la șase. Am mâncat. Am strâns echipamentul. Ne-am îmbrăcat. Am ieșit. Priviți, cât de precis am făcut totul – o frumusețe adevărată! Nu ca prima dată…
Băieții au atașat camera de parbrizul buhankăi, au fixat termometrul pe oglindă, au încărcat proviziile, echipamentele, hainele și au mers către start —la stela din Tomtor, care marchează Polul frigului “-71.2 °С”.
Directoarea muzeului mi-a adus niște clătite, ca să încerc să-l îmbunez pe duhul atotputernic din zonă. Am pus clătitele sub stelă și am rugat toate duhurile, nu doar pe cel atotputernic, să mă ajute să ies cu bine din competiție, iar pentru Eva am cerut vindecare.
Suntem cu toții pe loc: Sașa, Andrei, Vanea cu pistolul de semnalizare, vice-primarul din Tomtor —Ekaterina împreună cu șoferul Afanasiy ???? Iar “hipopotamii” mei mă așteaptă undeva pe traseu.
Băieții alergau în toate părțile și fiecare își vedea de treabă — Sașa căra echipamentul tehnic și configura camerele, iar Andrei verifica echipamentul sportiv, hrana și îmbrăcămintea. Mie mi-au uns fața cu unguent polar (mai întâi Katya—tandru, apoi Andrei —așa, mai brutal) și mi-au urat baftă: ptiu-ptiu-ptiu…
Scuipatul e de bun augur! Oricum, îmi șterg fața ca să mă uit la ceas. Trebuie să iau startul. Numărătoare inversă! 5,4,3,2,1! Bum!
Vanea ia pistolul de semnalizare în mână și iată că o rachetă roșie se înalță pe cerul rece și întunecat. Jos, pe pământ, la marginea satului Tomtor, un bărbat purtând o jachetă portocalie subțire își începe cursa, spre care a mers toată viața—pe unde pe de-a dreptul, pe unde pe ocolite. Of, dacă racheta i-ar putea auzi gândurile…
— …mama mă-sii, încotro să alerg, că nu se vede nimic! Unde e mașina din față? Băga-mi-aș…!
E beznă, de-ți poți băga degetele în ochi. Iată și mașina — e chiar în fața mea, m-a întrecut. Alerg. Deja am pe cap o lanternă, din spate îmi luminează farurile, iar în față — luminile de siguranță. Excelent.
Mi-e ușor să alerg, am putere destulă, dispoziția e bună, mă îndrept spre un viitor luminos. Atunci încă nu știam că viitorul va fi luminos din cauza că îmi va îngheța cristalinul. Dar s-o luăm pe rând.
0–20 km
Alerg nu prea repede – șase minute și jumătate pe kilometru. Aproximativ 9 km pe oră. Forța și energia trebuie protejate. În mașină mă așteaptă șase geluri și un litru jumătate de ceai cald și dulce. Cred că o să-mi ajungă. Mai am acolo o mască de rezervă și două filtre pentru înlocuire regulată.
Ei bine, iată că a venit timpul să mă întâlnesc cu “hipopotamii” mei. Mai întâi a venit Hipoxia – (foamea de oxigen) – conținutul scăzut de oxigen în organism.
Pe acest monstru îl cunosc nu din auzite – experiența de scufundare liberă și de pranayama mi-a fost foarte utilă – știu multe lucruri despre respirație, oxigenarea sângelui, activitatea plămânilor și a mușchilor. Am alergat pe scări într-o mască hipoxică, iar dimineața, așezat pe toaletă, mi-am ținut respirația aproape până la leșin. În timpul competițiilor am dansat de mai multe ori „samba” când mi-am forțat corpul să nu mai respire. Când ieși din apă și tragi aer, te apucă tremuriciul: mâinile, picioarele și capul se agită, iar tu ești absent. Dar, de fapt, acest lucru nu este foarte amuzant. Fără vreun supraveghetor prin preajmă, te poți îneca și într-o piscină nu prea adâncă.
Antrenamentele de hipoxie practicate de freediveri sunt potrivite doar pentru cei cu voința de oțel, pentru că, de fapt, ei își învață corpul să suporte sufocarea agoniei. Cu toate acestea, freedivingul nu este un sport dăunător. Dimpotrivă, contribuie foarte mult la dezvoltarea plămânilor și a sistemului circulator, și mai învață organismul să folosească doze mici de oxigen.
Exersând timp de doi ani, am ajuns la aceea că pot rezista fără respirație timp de 6,5 minute, iar volumul plămânilor a crescut până la 7 litri. Ca standard mondial, este un rezultat modest, dar pentru o persoană obișnuită este un lucru serios.
După o jumătate de oră de alergare, am simțit că îmi era mai greu să respir, iar mușchii picioarelor, lipsiți de oxigen, au început să se îngreleze. Am expirat cu putere și am văzut un jet de „fum” ieșind de deasupra măștii. Nu din mască, ci de deasupra ei. Dacă te uitai la mine dintr-o parte, cred că semănam cu un dragon, căruia îi iese fum pe nări. Am înțeles, masca este înfundată cu gheață, de aceea, ridic mâna.
Așa am convenit noi, că voi ridica mâna în caz că am nevoie de ajutor. Mașina din față mă așteaptă și merge în drept cu mine. Ușa se deschide și de acolo se ivește Andrei :
— Ce doriți, domnule?
— O mască.
— E prea devreme. Am plănuit să o schimbăm o dată pe oră.
— Scuze, dar prognoza nu a fost corectă!
Și iată că îmi pun masca, caldă și respirabilă, dar totuși picioarele nu se recuperează total. Lipsa de oxigen se face simțită. Pentru a recupera, trebuie să mă opresc să-mi umplu buzunarele cu oxigen. Practicând Pranayama, am învățat să respir foarte rar și profund: mai puțin de o respirație pe minut, iar corpul este saturat cu oxigen până la limită. Deci acum încep să respir ușor. Inspirație lungă, expirație lungă. Astfel, organismul absoarbe mai bine oxigenul. Și picioarele încep să-și revină câte puțin. Mă înarmez cu această strategie și continui să alerg.
Sanea mă filmează din niște unghiuri incredibile, regulând echipamentul pe ger, cu degetele aproape înlemnite. Scoate termometrul și îl privește. O, sunt -60 ° C. Ne-am atins scopul! Îmi scot stația meteo portabilă Kestel și fixez temperatura percepută în timp ce alerg: temperatură + vânt + umiditate. Dispozitivul arată -67 ° C.
Brrr, n-am crezut vreodată că e posibil de alergat la așa temperaturi scăzute. Chiar și pe Marte se spune că este mai cald în timpul zilei. Temperatura medie pe Marte este de aproximativ -40 ° C. În timpul verii, pe jumătate de planetă, unde e zi, aerul se încălzește până la 20 ° C. În timpul iernii temperatura coboară până la -125 ° C, iar la poli poate fi de -170 grade.
Orele dinainte de răsăritul soarelui sunt cele mai reci. De acum încolo se va încălzi. Dar nu cred că eu mă voi încălzi — câteva grade în plus pe așa temperatură nu schimbă nimic.
Orele dinainte de răsăritul soarelui sunt cele mai reci. De acum încolo se va încălzi. Dar nu cred că eu mă voi încălzi — câteva grade în plus pe așa temperatură nu schimbă nimic.
Așa deci… în gând, îmi verific starea la această etapă:
✓ Fața — mi-i frig, dar ce pot face?
✓ Capul —în regulă
✓ Nasul — cam răcoare
✓ Trunchiul— cam frig, dar așa și trebuie să fie, pentru că altfel voi transpira mult
✓ Coatele —cald
✓ Fundul — îngheață, iar asta nu e bine
✓ Picioarele — confortabil
✓ Tălpile — cald, patch-urile de încălzire își fac bine treaba
✓ Creierul — lucrează ca ceasul și gândește pozitiv
Înțeleg că sistemele sunt încă în ordine și am prins momentul să mă bucur de ceea ce se întâmplă în jur. Pentru că foarte curând nu voi mai avea timp să admir copacii înzăpeziți, praful de diamant răsfirat în aer prin părticele minuscule de gheață, soarele care răsare și zăpada sclipitoare.
Zâmbesc ca cineva care urmărește un meteorit imens zburând spre planeta noastră, care în câteva clipe va transforma Pământul înflorit într-un deșert ars. Și acest cineva nu reușește să schimbe nimic, iar în ultimele minute admiră apusul, copacii și cântul păsărilor.
Am încercat să rețin această senzație falsă despre paradis.
Pentru că, foarte curând, senzația va deveni infernală.
20 km — 38 km
Au trecut două ore din momentul startului. Soarele deja a răsărit. Termometrul arată -58 °С. Sunt nevoit să-mi schimb masca la fiecare jumătate de oră și de fiecare dată simt cum mușchii mi se înfundă din ce în ce mai mult. Să fiu sincer, am avut o idee nebună să alerg 60 km, dacă mă voi simți minunat. Dar, după cel de-al douăzecilea kilometru, un vânt usturător de rece mi-a suflat acest gând nebun din minte.
E timpul să iau o gustare. Am făcut o rezervă cam modestă — cinci geluri energetice și o sticlă de plastic cu ceai cald și dulce. De obicei, când merg pe la maratoane, nu mănânc mai mult de trei geluri și nu beau deloc băuturi îndulcite. De data aceasta am decis să iau mai multe cu mine. După cum s-a dovedit mai târziu, ar fi trebuit să iau și mai multe… Ridic mâna, mașina din față se oprește, iar de acolo iese Andrei și fuguța îmi aduce geluri și ceai. Iar eu, trecând la pas, îmi storc gelul drept în gură.
ATÂT de bune gelurile nu mi-au părut niciodată. Erau calde și dulci— exact ceea ce trebuia corpului meu istovit. Fiecare masă îmi părea ca o ieșire la restaurant— număram în gând, câți kilometri au mai rămas până la următoarea porție de nectar cald și dulce.
Cam pe atunci și-a făcut apariția și cel de-al doilea “hipopotam”—măria sa Hipotermia sau suprarăcirea. Și pe acest monstru îl cunoșteam foarte bine.
În experiența mea am avut mai multe curse la rece: cursa ToughGuy — una dintre cele mai complicate curse extreme în apă rece ca gheața; maratonul de pe lacul Baical înghețat și maratonul de la Polul Nord; Otillo, unde am înotat încălțat 10 km în apa de 12 grade și am alergat pe stânci; cursa de înot din Oceanul Arctic; escaladarea vârfurilor Mont Blanc și Elbrus.
Pe frig și ger, mi se întâmpla să tremur, să deger, să mă suprarăcesc, să fac crampe la picioare, să-mi înghețe degetele și nasul. Dar, slavă domnului, am rămas viu de fiecare dată. Nu toți sunt la fel de norocoși ca mine. Haideți să privim, ce se întâmplă cu cineva care nu este îmbrăcat corespunzător cu vremea de afară, iarna la Oymyakon, de exemplu.
Temperatura corpului 36.6–35 °С. Un organism deștept, când simte frigul, mai întâi de toate încearcă să facă o blană termoizolantă din propriile resurse ale corpului umane—face ca firele de păr de pe corp să se ridice. Îți dă fiori prin tot corpul. Dar ne protejează de frig, cam tot așa cum plasa protejează peștele de apă.
35–33°С. Se îngustează vasele sanguine de la suprafața corpului, lăsând cea mai mare cantitate de sânge (căldură) în partea centrală a corpului. Nu e timpul potrivit pentru a depune grăsime, de-ar ajunge pentru inimă și creier. Iar extremitățile—mâinile, picioarele și nasul nu au decât să înghețe, căci putem trăi și fără ele. Nasul începe să se înroșească, mâinile și picioarele încep să înghețe, starea de spirit se strică.
33–31°С. Organismul deja îngheață fără glumă, de aceea include un alt mecanism eficient de protecție: mușchii încep să se contracte rapid și necontrolat, încălzind și dând căldură întregului corp. Da, da, dinții dârdâie de frig din cauza asta. Adevărat că este un mod destul de costisitor de încălzire—mușchii încep să consume o cantitate imensă de energie. Respirația se accelerează, conștiința începe să se confunde, vederea se deteriorează, coordonarea mișcărilor este deranjată, mâinile nu te mai ascultă.
31–28°С. Organismul intră în panică: “Comandante, murim!” Toate mecanismele de apărare funcționează la limită, dar temperatura corpului continuă să scadă. A rămas foarte puțină energie, nu este suficientă pentru creier: apar halucinații, dispare capacitatea de a vedea și a auzi. Într-o încercare disperată de a încălzi mâinile și picioarele înghețate, corpul decide: “Dacă mor, ap’ să fie cu muzică! Chefuiesc pe ultimii bani!” Și extinde vasele periferice. Sângele cald se îndreaptă spre membre, iar omul … se încălzește. Iar dezbrăcându-se, omul moare mai repede.
28–17°С. După un efort final, organismul înțelege că lucrurile stau prost: inima bate mai rar, persoana tinde să doarmă, nu poate evalua în mod adecvat situația, respirația este slabă și vorbirea nu este clară. Deja nu mai simte nici durere, nici frig. În speranța unui miracol, corpul intră într-o stare de urgență și se deconectează: omul adoarme, iar mai apoi cade în comă. Ritmul cardiac este tulburat, se dezvoltă edemul pulmonar și apoi inima se oprește. Din insuficiență de oxigen creierul moare. Într-un cuvânt, această etapă este cea mai scurtă și cea mai dramatică.
Iată primele simptome — frigul pătrunde de peste tot. Pe lângă față și spate, îți mai îngheață și fundul. Coatele, slavă domnului, sunt la cald (îi mulțumesc lui Andrei că mi-a cusut buzunărașe, în care am pus patch-urile de încălzire). Dar frigul începe să treacă prin două perechi de mănuși— probabil m-am îmbrăcat prea cald și am transpirat, iar frigul, prin umezeală, pătrunde la piele. Acum contează cât de repede mă voi răci și dacă voi reuși să termin cursa, înainte ca să mă oprească frigul.
— Dimon, și de ce adică nu intrai în mașină ca să te încălzești? —mă vor întreba cititorii rezonabil. — Te-ai fi încălzit și ai fi putut să alergi mai departe.
Pare o soluție logică și chiar reală, pentru cineva. Dar nu și pentru mine. mi-am pus scopul să alerg distanța fără pauze, încălziri, somn, hrană caldă și baie. Fără medici și salvatori. Altfel, totul ar fi fost un joc cu sine însuși. La urma urmei, odihnindu-te, poți alerga 1000 de kilometri, dormind în mașină pe timp de noapte și făcând mișcare două-trei ore pe zi. De aceea, am alergat fără încălzire și odihnă, trecând la pas de câteva ori ca să beau ceai și să-mi schimb masca.
Pe la kilometrul treizeci am decis că voi lupta pentru marcajul de 50 km (planul cel optimist). De fapt, am avut trei planuri, în dependență de starea de sănătate, vreme, forță majoră, defecțiuni ale mașinilor, măști, echipamente etc.
1. 1. “Măcar ceva” — 38 km (Tomtor— Oymyakon)
2. “Scenariu clasic” — maraton, 42.2 km
3. “În toată firea” — ultramaraton 50 km
Băieții s-au uitat la starea mea și, văzând cât sunt de adecvat, au încercat să mă convingă să mă opresc la 42 km. Dar când au înțeles că nu au ce vorbi cu un încăpățânat ca mine, au suspinat și mi-au turnat ceai.
Alerg. Încerc să scap de frig, mă deconcentrez. Aici și acum nu este greu: pași monotoni, un drum alb, praful de diamant atârnă în aer — așa meteorologii au botezat ceață înghețată, care constă nu din picături de apă, ci din părticele minuscule de gheață. Un spectacol uimitor, când ceața strălucitoare se întinde pe pământ și strălucește în razele soarelui, care stă agățat deasupra orizontului.
Iată că am trecut și de Oymyakon, 38 km au rămas în urmă. Planul minim l-am îndeplinit. În gând, răsuflu ușurat și mă pregătesc de marcajul următor — 42.2 km. În curse grele, încerc întotdeauna să împart distanța în bucăți și să mă gândesc doar la finișurile intermediare. Ca și în afaceri, proiectele lungi trebuie împărțite în etape – așa e mai ușor să înțelegi în ce direcție se desfășoară proiectul și când va fi finalizat. Mi-au mai rămas două finișuri. Următorul mă așteaptă după 5 km – e un fleac, mă descurc.
Sunt întâmpinat cu multă bucurie de niște câini. Desigur! Doar oamenii nu aleargă atât de des prin aceste locuri. Intru în sat însoțit de ei.
În centru este situată stela cu termometrul. Alerg în jurul ei și cu colțul ochiului zăresc -55 °С. Se încălzește. După senzații, parcă n-aș spune. Dar, pe de altă parte, cred acasă nu aș fi simțit că temperatura a urcat de la -10°С la -9°С.
Mă întâlnesc oamenii, îmi fac din mână. Dintr-o dată, am fost surprins de un scuter de zăpadă „Buran” cu un fotograf la bord. După cursă, am aflat că acesta era Chyskhaan, care combină ocupația fabuloasă de Moș Crăciun iacut cu profesia de fotograf. M-a fotografiat din cap până în picioare și a plecat, lăsându-mă în drum de unul singur.
42.2 km — maraton
Îmi este tot mai greu să alerg, viteza scade, câmpul vizual devine mai îngust. Încep să îngheț, iar picioarele parcă se înmoaie. Sunt primele simptome ale “hipopotamului” 3 —Hipoglicemia , altfel spus — nivelul scăzut al glucozei în sânge, adică zahărul din sânge este în cantități reduse.
Aceasta este “vechea mea prietenă” — știu totul despre ea. Am întâlnit-o de multe ori. Când am coborât de pe Elbrus, la etapa de alergare din cursa Ironman, la kilometrul 85 de la Comrades, în mijlocul Gibraltarului, la maratonul din New York, în Mexic la Oceanman și în deșertul Sahara după 10 ore de alergare. Mai pe scurt, o cunosc pe dinafară. Dar prefer să nu mă întâlnesc cu ea.
De obicei e ușor să scapi de ea — trebuie doar să te oprești și să mănânci ceva dulce pentru a-ți ridica rapid nivelul de zahăr din sânge. Și este bine când ai unde te așeza și ce mânca. Mi s-a întâmplat în diferite feluri. Astăzi situația este puțin neobișnuită — corpul meu cheltuie energia mai repede decât reușesc s-o primesc. Și toate din cauza primilor doi „hipopotami” ???? Teoretic, trebuie să mă opresc și să mănânc ceva cald și dulce, dar mi se pare că nu se potrivește unui comportament sportiv la așa distanță, de aceea continui să alerg.
Sașa mă filmează cu termocamera, ca să vedem mai apoi, în ce locuri de pe corp s-au produs scurgeri de căldură, pentru a îmbunătăți echipamentul pentru viitor.
Iată că termin și maratonul — 42.2 km! De fapt, pot să mă cârlig într-un noian de zăpadă — deja sunt erou, dar cât mai am forță, voi continua să mă mișc. E frig, respir din greu și parcă nu mai am puteri. Dar alerg… Băieții își fac griji pentru mine, vor să știe dacă sunt ok? Sunt ok! Desigur, prieteni, ca întotdeauna.
Mâinile mi-au înghețat cele din urmă, dar nu mai contează – creierul a început să oprească receptorii de durere inutili. Cu încetul, am început să mă transform într-un bloc de gheață. La cel de-al 45-lea kilometru îmi ridic mâna. Mașina se oprește, mă opresc și eu cu mare plăcere.
—Mă-nu-și-le—tre-bu-ie schim-ba-te, — încerc să articulez pe silabe.
Cu greu, Andrei îmi scoate mănușile înghețate și îmi îmbracă o pereche caldă și uscată. Deja în mașină, când le-au întors pe dos, băieții au găsit promoroacă pe interior. Totuși, apa este dușmanul principal al izolației termice. Îmi beau ceaiul cald cu lăcomie, iar Andrei mă unge pe față cu ce a mai rămas din unguentul polar.
— În-5 km-e-fi-ni-șul — mer-geți-într-acolo și aș-tep-ta-ți-mă, —le zic cu greu.
— Ești ok? Nu arăți prea bine, — s-a interesat Sanea.
— Co-răs-pun-res-pun-ză-tor, —îi zic și simt cum limba mi se încâlcește. — Cum ar tre-bu-i să a-răt?
Mi-am schimbat masca,i am răsuflat cu ușurare (dacă poate fi numită ușurare) și am fugit mai departe încetișor, iar băieții s-au îndreptat spre finiș.
Finiș
Ultimii 5 km i-am trecut foaaarte greu. Kilometrii parcă s-au lungit și mai întâi s-au prefăcut în mile, iar mai apoi — în triple mile. Viteza a scăzut și deja alergam în tempo evreiesc — 7:40 per km. Mișcările au încetinit, am început să văd tulbure, chiar și gândurile mi-au înghețat. În cap era un terci înghețat din imagini: Chyskhaan, ceai cald dintr-o sticlă din plastic turtită, cineva strigă „Haide, haide!”, Vica gătește un iepure, moartea din desenul animat, praf de diamante…
Scutur din cap și îmi vin în fire. Alerg. Ceasul arată 47 km, hai că mai este un pic. Ca să nu mă prăbușesc în subconștient, ridic mâna. Mașina nu apare. Drăcie, doar i-am trimis spre finiș… Ei bine, las’ că mă târăsc eu cumva — 3 km nu sunt 50.
Focarele de disconfort care mă deranjau în ultimele câteva ore s-au dizolvat într-o stare generală de detașare și singurătate. Nu mai simțeam durere, îmi doream doar să mă culc într-un loc cald, să mă fac ghem și să adorm. Înțeleg clar că am rămas doar eu și drumul. Nu există mașini, nici escorta, nici oamenii — au dispărut toate. Ca și cum un meteorit s-a prăbușit peste Pământ … Sunt absolut singur în deșertul înghețat. Mi-a venit un gând că omul, când pleacă într-o altă lume, simte aceeași singurătate absolută — unde exiști doar tu și calea ta.
Creierul mi-a deconectat vederea periferică, ca pe o cheltuială inutilă de energie. Vederea tubulară e atât de tulbure, de parcă aș privi drumul printr-un borcan cu jeleu. De fapt vedeam o pată albă, pe care se zărea o pereche de încălțăminte roșie, mișcându-se încet. Eu cred că în că în așa momente, când conștiința obosește într-atât încât transmite subconștientului pilotarea automată, putem afla multe despre noi înșine. Principalul este să putem apoi descifra aceste imagini sau, cel puțin, să ni le putem aminti. În cap îmi răsună Believer:
Pain! You made me a, you made me a believer, believer…
Durerea. Am înțeles demult că aceasta este cea mai rapidă cale spre vârful muntelui. Dar și cea mai grea. Depășind-o, nu-ți mai este frică de ea și devii mai încrezător în tine, iar credința fără limite în forțele proprii îți oferă posibilități nelimitate.
Sub zgomotul țurțurilor de gheață de pe sprâncene și scârțâitul pașilor am “alergat” încă doi kilometri. Cu greu am zărit cifra de pe cadranul ceasului – 49.2 și m-am înviorat un pic. Dar unde e finișul? În locul panglicii de finiș am văzut un Delușor. Așa, cu majusculă. Pentru că, urcând acest delușor, m-am simțit ca un adevărat explorator al Everestului. Iar dacă îmi dădeai în mână o unealtă pentru spart gheața, ziceai că sunt leit Percival Hillary?
Cu țurțurii tremurând la ochi mă uitam la vârful, care se apropia tot mai tare. De acolo îi voi putea vedea pe băieți. Alergând, am început să avansez în deal.
Dar unde sunt băieții? Mă uit nedumerit la ceas — 50.1 km. Iar în gând îmi folosesc întreg vocabularul pentru a le dori sănătate, dragoste și armonie cu lumea din jur…După o moarte dureroasă… Ei, dar n-a mai rămas mult. Îmi iau inima în dinți și mă îndrept (sună ironic în cazul meu)… Înainte!
Iată-i și pe băieți! O sută de metri. Așadar, acum trebuie să iau steagul, să-l ridic peste cap și să închei cursa. Mi-am oprit ceasul, am apucat steagul, l-am desfăcut repejor și am alergat spre linia de sosire. Puteți vedea și singuri, cât de rapid și îndemânatic am fost de fapt:
Iată că trec de cablul pentru remorcare al buhankăi. Totul pare ireal. Iată cum cad în genunchi. Gata. Am reușit. Încerc să spun ceva important cât mă filmează camera, dar capul nu-mi lucrează cum trebuie — gândurile s-au îngroșat ca rachiul pe frig. Mormăi ceva neclar despre spațiul cosmic, aerul rarefiat și gerul nefiresc. Gagarin, ce să mai… Dar, de fapt, această cursă pentru mine într-adevăr a semănat cu o ieșire în spațiul cosmic. Iar eu încă de mic îmi doream să ajung în cosmos.
Îi transmit salutări Evei — mi-am îndeplinit promisiunea, l-am învins pe Ulu Toyon. Dar stai, că nu mă mai filmează nimeni. În loc de filmări, mă bagă în mașină și mă dezbracă.
Sub jachetă, normal, era gheață, pe față — promoroacă, iar în mănuși —brumă. Moș Crăciun s-a întors acasă, așa arătam eu. Întinzând cuvintele într-un mod nefiresc, încercam să le mulțumesc băieților că nu m-au lăsat să pier ghemuit pe undeva pe traseu.
Hormonii își încep lucrările de recuperare pentru a proteja creierul de stres, iar eu încep să zâmbesc ca prostul. Oamenii din jurul meu se agită, camera mă fotografiază. Cineva râde, haine, haine, ceai, din nou haine, felicitări—totul se îmbină într-un film lent. Ca pe un ecran LCD înghețat.
Iar mie îmi vine să zâmbesc doar când mă gândesc că “totul s-a sfârșit, nu mai trebuie să alerg”. În această imagine nu e chiar vizibil acest lucru, dar, credeți-mă pe cuvânt, în sinele meu zâmbesc atât de larg, chiar mai larg decât Gibraltarul. Apropo, o astfel de cursă este o modalitate bună de a face cea mai proastă fotografie din viață:
După cursă
O jumătate de oră mai târziu eram deja acasă — m-am băgat sub pătură și ieșeam de acolo din când în când. În drum spre casă, nu am acordat importanță faptului că vedeam neclar. Am crezut că unguentul mi-a nimerit în ochi. Dar acasă m-am frecat la ochi și hopa … Nimic nu sa schimbat. Vedeam lucrurile ca printr-o sticlă mată. M-am încordat de-a binelea. Înainte de plecare, cineva m-a avertizat că oamenii care au avut intervenții chirurgicale pe cornee nu ar trebui să se expună la frig prea mult timp. Am ignorat acest lucru și iată că mi-am pierdut vederea.
Am intrat în panică. Mi s-a ridicat tensiunea și mi s-a îndesat pulsul, mâinile au început să-mi tremure. Tot mă frecam pe la ochi, ba chiar și căutam sfaturi pe internet. Probabil, părea drăguț dintr-o parte. Dar mie atunci nu-mi ardea a glume…
Intrând, Vanea a văzut că fac isterică și s-a grăbit să mă liniștească:
—Ți-a înghețat cristalinul și și s-a întunecat vederea. Mi se întâmplă și mie, când merg mult timp pe “Buran”.
Mi-a apărut speranța că voi putea să văd lumea cu ochii mei și nu va trebui să-mi dezvolt un al treilea ochi.
Am răsuflat cu ușurare și am decis să aștept. Între timp, Andrei s-a întors de la farmacie și mi-a picurat câteva picături. Iar o oră mai târziu deja priveam lumea printr-un cristalin transparent și curat, ca un diamant iacut. Am răsuflat ușurat încă o dată. Cineva mă păzește de rele… Vica, recunoaște, e mâna ta la mijloc?
După asta a urmat un ospăț pe cinste — reprezentanții administrației, împreună cu cei de la muzeul local și cu vecinii au venit să ne felicite. Ne-au dăruit cărți și suveniruri, ne-am așezat la masă.
Vanea ne-a adus un tort delicios, pe care l-am mâncat toată noaptea. Poate că nu a fost destul de sportiv și util pentru sănătate, dar foarte sincer, distractiv și din toată inima!
Vanea a recunoscut că nu credea în mine, dar acum a început să mă respecte și, tăind o gheara de pe pielea ursului, mi-a înmânat-o cu cuvintele:
— Ești un om tare de caracter. Te respect.
Pentru mine este un dar foarte important faptul că am obținut respectul din partea vânătorului iacut, care își riscă permanent viața. Toate medaliile mele grămadă nu fac cât această gheară.
În paralel cu cheful, băieții au trimis pe continent fotografii și video despre cursă. La patru noaptea am mers la culcare. Iar dimineața următoare ne-am trezit celebri.
Țevile de cupru
Ne închipuiam noi că subiectul va fi mediatizat, dar că într-atât… În prima zi, am devenit eroul Yakutiei. Mă felicitau trecătorii. Am mers la școala sportivă locală, unde băieții de acolo au vrut să facă fotografii cu noi. Ne-au dat certificate că am vizitat „Polul Frigului”. Telefonul a început să se înfierbânte de atâtea mesaje.
A doua zi, am devenit celebru în Rusia. Telefonul era deja încins de atâtea mesaje și sunete de la televiziune și presă. Noi ne uitam unii la alții nedumeriți, ce oare am făcut. Apoi ne-a sunat mama Evei și ne-a mulțumit din toată inima pentru ceea ce am făcut pentru familia ei.
Vestea despre cursa noastră a devenit cea mai citită din știrile Yandex. M-au invitat la televiziune. Am fost văzut în metrou, în ziare, la televizor și pe Internet. Sute de site-uri au publicat știri, iar canalele de televiziune au făcut zeci de reportaje. Președintele Republicii Moldova a menționat că este o onoare pentru țară și, de asemenea, a promis că o va ajuta pe Eva. Chiar și Jirinovski, în stilul său caracteristic, a comentat cursa record de la „Polul Frigului”, întrebând uimit, de ce moldovenii nu se astâmpără acolo la ei, la cald.
A treia zi, deja întreaga lume vorbea despre moldoveanul, care a făcut “imposibilul”. Au început să ne sune și prietenii din străinătate —despre noi s-a vorbit pe canalele de televiziune de talie mondială. Euronews, Reuters, Dailymail au făcut reportaje. Sute de video de pe rețelele de socializare s-au referit la cursă de caritate în condiții extreme și la colectarea fondurilor pentru micuța Eva.
Mai pe scurt, țevile de cupru au făcut zgomot în toată lumea. Dar oare am meritat? Mi-am pus atunci această întrebare. Doar n-am descoperit un continent nou, nu am inventat un remediu pentru cancer, nu am alergat cel mai repede la maraton, pentru că nu sunt nici măcar un atlet profesionist. Și înțeleg foarte bine că ceea ce am făcut le stă în puteri multor alergători. Și sunt sigur că anul viitor, entuziaștii vor veni și vor alerga mai mult și mai repede decât mine. De aceea, sunt convins că țevile au făcut prea mult zgomot și avânt.
Iată-ne zburând spre casă. Dintr-o dată, din difuzor se aude vocea comandantului echipajului AirMoldova, care mi-a adus un mesaj de felicitare. Am primit în dar un model frumos de avion, ne-au servit cu șampanie. O surpriză foaaarte frumoasă.
Iar ceea ce ne aștepta la aeroport, în general, e greu de descris în cuvinte, mai bine să vedem. Cât de mult m-ați emoționat, dracilor ce sunteți! Vă mulțumesc pentru surpriză!
Și dacă vorbim despre rezultatele acțiunii Unfrozen, atunci rezultatul ne-a depășit așteptările. Oamenii doresc să o ajute pe micuța Eva în lupta sa pentru o copilărie fericită. La acțiune s-au alăturat cetățenii de rând, persoane juridice și chiar președintele Republicii Moldova a donat o sumă considerabilă.
Prin eforturi comune, până acum am acumulat peste 12.000 de euro pentru Eva, o parte din sumă fiind deja transferată clinicii din Sankt Petersburg, unde micuța va merge în zilele următoare. Mica Eva merită nu doar un basm, ci un basm cu un sfârșit fericit. Iar pentru ca niciodată să nu renunțe, personajul de basm Mitro i-a adus un pandantiv, pe care l-a luat de la Ulu Toyon—duhul rău din Yakutia, care a legat-o pe fetiță cu vraja frigului…
…Mai pe scurt, prin foc și apă deja am trecut. Cred că mi-a venit timpul să trec țevile de cupru. Se zice că e lucrul cel mai dificil. Chiar mai dificil decât să alergi un ultramaraton la -60.
În cele din urmă, doresc să mulțumesc familiei mele — copilașilor și Viculei, care a avut încredere în mine, mi-a dat voie să plec și numai ea știe prin ce a trecut. Le mulțumesc prietenilor, care au trăit alături de mine două săptămâni deloc ușoare din viața lor, la capătul lumii — Andrei Matcovschi și Sanea Berdichevsky. Tuturor noilor prieteni de la Oymyakon — Vanea, Katiușa, Ghenadiy, Afanasiy și vechilor prieteni de la Chișinău, care și-au făcut griji pentru noi și ne-au așteptat acasă. Mulțumesc tuturor celor care și-au împărtășit căldura și au ajutat-o pe Eva și, bineînțeles, celor care ne-au ținut pumnii și au crezut în aventura noastră trăznită.
Cifre, trasee, certificate și alte fleacuri:
Iată ce a filmat camera fixată pe buhankă. Am mărit viteza de 100 de ori. Iar versiunea completă de șase ore o puteți urmări aici.
Trackul gps Garmin cu date despre puls, cadență și alte chestii interesante pentru sportivi ????
Pe baza materialelor și a documentelor furnizate, doi registratori — agenția internațională Inter Rekord® și Registrul recordurilor din Rusia®, au înregistrat oficial recordul.
Gata, am scăpat — am alergat, m-am întors, i-am cuprins pe toți, am oferit interviuri, am scris postarea și m-am culcat în pat. Chiar în acel pat, în care stam culcat acum câțiva ani, când mi-a venit în minte ideea:
Ce ar fi dacă aș alerga în cel mai rece loc de pe planetă?
