Sincer vorbind, nicicum. Deși, desigur, există o probabilitate de dimensiunea unui nucleu atomic, dar pentru aceasta trebuie să petreci vreo zece ani în metrou, prezentând fără încetare proiectul tău trecătorilor.
De fapt, aveam nevoie să-mi practic discursul în limba engleză, cu care urma să evoluez în fața investitorilor și a capitaliștilor de risc. Engleza mea șchiopătează foarte tare de ambele picioare, de aceea, acum, toate prezentările în engleză le încep cu o astfel de introducere (bineînțeles, cu un accent minunat):
– Tudăi yu wil leorn abaut ze grăit product ănd indjoi mai făibulos ingliș!
După o pauză de o secundă, publicul înțelege că aceasta este o glumă și toți încep să râdă în hohote. Astfel, mi se iartă și greșelile, și engleza oribilă, pentru că oamenii sunt gata să închidă ochii la multe lucruri, dacă le place de persoana pe care o ascultă și dacă aceasta nu încearcă să se prefacă mare și tare.
Dar acest lucru nu este suficient pentru a face discursul convingător și interesant. Ai nevoie de practică și comunicare constantă. În ziua demo la Starta Accelerator, am evoluat cu cea de-a șasea versiune a prezentării Sonr, pe care am pregătit-o timp de două luni.
Când am sosit în America, mi-am creat discursul despre Sonr (noul nostru proiect) conform unei schemei deja standard pentru mine, și am vorbit în limba engleză în fața partenerilor. Și… acesta s-a dovedit a fi cel mai nereușit discurs al meu din ultimii 20 de ani. După cum spuneam, discursuri am avut foarte multe: conferințe de presă în fața jurnaliștilor, discursuri la diferite lecții publice, emisiuni în direct la TV, radio și multe altele. Însă pe toate acestea le-am prezentat în limba mea maternă și în fața oamenilor care mă cunosc. Dar de data aceasta a fost altfel.
Am uitat pe loc cum se construiesc frazele în limba engleză, ceea ce mă făcea să mă enervez și mai tare, începeam de la început, mă încâlceam, ba roșeam, ba deveneam palid, ca și cum aș fi ieșit pentru prima dată pe scenă în fața unui public.
Aveam discursuri în fiecare săptămână, astfel, îmi îmbunătățeam prezentarea. Când am înțeles că structura acesteia este simplă și pe înțelesul tuturor, am început să lucrez la vorbirea fără să mă bâlbâi – orice pauză (din cauza limbii sau a nervilor) lasă senzația de incertitudine cu privire la vorbitor. Și, din moment ce speakerul nu știe despre ce vorbește, de ce să-l creadă cei care-l ascultă?
O lună mai târziu, am învățat textul prezentării pe de rost și am învățat să mă comport mai relaxat, dar parcă tot mai părea că nu înțeleg despre ce vorbesc și că nu cred în propriul produs. Prin urmare, când rămăsese doar o săptămână până la „balul de absolvire”, la care urmau să participe peste o sută de investitori de risc, mi-am dat seama că am nevoie de un salt cuantic pentru a nu-mi mai face griji din cauza limbii. Astfel, mi-a venit ideea să prezint proiectul în cel mai incomod loc, în fața celui mai nemilos public – în metrou. Împreună cu partenerul meu, am desenat niște afișe, am îmbrăcat tricouri cu logo-ul Sonr și am coborât în subterană…
Acum, știu unde pot fi găsiți cei mai indiferenți oameni – în metroul din New York. Vorbesc serios. Probabil că pe lângă mine au trecut o mie de oameni și doar o singură persoană s-a oprit pentru 10 secunde, a ascultat și a aruncat niște cenți în cutie. Ceilalți 999 nu doar că nu s-au oprit, ci nici măcar nu au întors capul, de parcă văd în fiecare zi prezentări de comunicatoare radio subacvatice în drum spre locul de muncă.
Și iată că după ce te chinui timp de câteva ore în „feibulus engliș” în fața unei mulțimi, pentru care ești o adevărată pacoste, iar în loc de aplauze vezi doar chipuri nemulțumite, creierul tău se limpezește. Când am ieșit complet istovit din metrou, am înțeles că acum pot evolua în fața oricărui public. Oriunde, chiar și la morgă. Nemaivorbind de oamenii decenți, care vor să mă asculte și să-mi zâmbească în schimb.
Ziua demo a dovedit faptul că am ieșit din subterană cu o experiență nouă. Desigur, nu a fost cea mai bună prezentare din lume, dar am fost foarte convingător. Și când, după toate discursurile, pe ecran a fost afișat video-ul nostru din metrou, oamenii au început să râdă în hohote, iar după aceea s-au apropiat și au dat mâna cu mine. „Great pitch!”. Mi-am dat seama că aceasta este mica noastră victorie pe această cale lungă către un produs de succes pe piața americană.
