Bătrânul cu părul cărunt deschise ușa cu un scârțâit ușor și, ivindu-se șmecher în cameră, întrebă în șoaptă:
– Dormi deja?
– Bunicule! – exclamă acesta, scoțând capul de sub pătură. – Iar eu, așteptându-te, era cât pe ce să adorm.
– Dacă tot am promis, trebuie să mă țin de cuvânt. Parcă am spus că cine nu se va atinge de virtualizatorul acela toată ziua, va primi o poveste de seară din partea mea.
– Crezi că nu m-aș fi conectat, dacă l-aș fi găsit? Eh … Bine, haide, spune-mi povestea. Numai să fie una înfricoșătoare și amuzantă. Ca aceea despre Polul Nord și gândacul din deșert.
Bunicul se așeză pe pat, încrețindu-și fruntea.
– Bine, ascultă. Într-o zi, am decis să depășesc marea înot…
– Mi-ai povestit deja despre asta.
– Atunci ți-am povestit despre cum pe insula ceea nelocuită era cât pe ce să mă mănânce…
– Bunicule, ți-ai pierdut complet memoria? Deja de două ori mi-ai povestit despre asta!
– Atunci … O, pe asta încă nu ți-am povestit-o! Povestea cu meduza-rechin de gheață!
Copilul bulbucă ochii și sări sub plapumă.
– Când eram eu tânăr și plin de energie, și când oamenii încă mai comunicau prin intermediul telefoanelor mobile, am mers în satul Teriberka, pe țărmul Oceanului Arctic, la cea mai eroică competiție de înot din lume. Acolo se adunaseră cei mai buni 50 de înotători din întreaga lume pentru a afla, în sfârșit, cine dintre noi este cel mai bun înotător. Noi am decis că cine va înota primul o sută de mile marine în apele înghețate ale Oceanului Arctic, printre ghețari, valurile înalte cât casa și prădătorii subacvatici, acela va fi regele înotătorilor!
Băiatul deschise gura de curiozitate:
– Iar tu erai unul dintre ei?
– Te-am mințit vreodată? Nu mă întrerupe. Deci, – Continuă bătrânul, – aceasta era cea mai cruntă mare din lume – Marea Barents.
Se spune că în această mare nu a înotat niciodată vreun pește. Le era frică. Ce să mai zic de pești, în acest bulion de gheață arctică nici microbii nu aveau cum să supraviețuiască! Ei bine, dar pe noi, eroii, asta nu ne interesa, de aceea, ne-am hotărât să înotăm fără haine, fără nici un fel de costum de înot și ochelari. Doar în chiloți. Apropo …
Bunicul se ridică în picioare și-și dădu un pic pantalonii în jos, ca să-i arăte nepotului marginea chiloților săi :
– Chiar în aceștia am înotat. Norocoșii mei! Când vei crește mare, o să ți-i dăruiesc.
Băiatul se încruntă, iar bunicul continuă să povestească, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
– Urma să facem față unei competiții foarte serioase, pentru că anul acela a fost unul deosebit de rece, iar temperatura apei scăzuse până la -10 grade!
– Dar noi am învățat la școală că temperatura apei nu poate scădea sub zero grade …
– Nu te contra cu bunicul. Apa sărată poate. Iar acolo era atât de multă sare, încât pescarii prindeau peștele și îl puneau cu bucăți de sare marină direct în borcane, apoi îl spălau mult timp în apă curată, ca să-l poată mânca.
Apa ceea ne putea transforma în murături în cel puțin jumătate de oră, dar noi oricum rămâneam a fi optimiști. Intraserăm în apă până la gât și așteptam semnalul de start. Apa era atât de rece, încât părul umed de pe capul nostru s-a transformat imediat într-o cască de gheață, iar gogoșile noastre (bunicul îi făcu din ochi) s-au tras înăuntru, ca niște popândăi în găurile lor.
Băiatul chicoti.
– Bah, bah! – Sunase lovitura de start, iar vecinul meu din dreapta a țipat o dată și a căzut sub apă.
– A murit? – Sări speriat băiatul.
– Desigur că nu. Ei au împușcat cu sare. Pe urmă l-au târât la țărm, și-a venit în fire, dar după aceea a abandonat înotul și a devenit profesor de Educația Tehnologică la școală. Dar nu contează … Unde am rămas? Ah, da, fusese dat startul cursei.
Strategia mea era foarte simplă – să înot pe la mijloc, ca să pot vedea ce se va întâmpla cu cei, care se grăbeau să fie primii. Și strategia mea s-a dovedit a fi corectă! Peste câteva sute de metri, am trecut înotând pe lângă un aisberg imens, și în acel moment, din el s-a desprins un ghețar cât o mașină de mare, și a căzut zgomotos în apă! Primii trei înotători au fost aruncați de valul provocat de lovitură și au zburat în sus, fluturând amuzant din mâini și din picioare. Dar, deoarece temperatura aerului era de -60 grade, iar ei erau uzi, cum crezi, ce s-a întâmplat cu ei?
– Au înghețat? Da, da? – Băiatul aștepta să-i fie confirmat răspunsul.
– Bineînțeles! Ei s-au transformat în țurțuri de gheață și au căzut în apă. După aceea, au fost scoși pe spărgătorul de gheață atomic, care ne însoțea în caz de urgență, și au fost duși mai aproape de reactor, ca să se topească. Se spune că după o astfel de încălzire s-au făcut maro.
Băiatul se înfășură în plapumă, așteptând cu nerăbdare continuarea:
– Brr, tocmai și mie mi-e frig deja. Dar ce-a fost cu tine?
– Bine că nu eram primul și când am văzut valul gigantic, căzând din aisberg, m-am scufundat în apă și am trecut pe sub el. Dacă îți amintești, eu făcusem freediving mai devreme și puteam să nu respir timp de două ore, așa că am profitat de situație și am decis să-mi depășesc concurenții pe sub apă. Dar am uitat că la adâncime apa este mai rece și, prin urmare, mi-au înghețat ochii.
– Cum așa, cu totul?
– Deveniseră ca sticla. Nu puteam nici să clipesc. Încearcă să nu clipești deloc în timp ce-ți povestesc și vei înțelege cum e să te afli la o adâncime de o sută de metri sub apa rece ca gheața, sub o presiune enormă, la o temperatură de -30 de grade, în pielea goală și, în același timp, să nu poți clipi din ochi. Îngrozitor.
Băiatul clipi:
– Of, eu nu pot rezista mult timp, dar tu, dar tu?
– Ce eu? În această situație doar lichidul cald te poate ajuta. Dar de unde să iei lichid cald la fundul oceanului? Ia să văd, ai vreo idee?
– Incredibil! – Se încruntă băiatul. – Bunicule, ai făcut pipi peste ochi?
– Cum ai putut să crezi așa ceva, nepoate? Eu … eu … – Bunicul și-a dat seama că nu are alte idei și a recunoscut. – Da, am făcut-o. Dar ce puteam face – concurența e concurență!
– Fuuu! Dezgustător!
– Da, dezgustător. Asta virtualizatorul tău este dezgustător. Pe scurt, datorită urinei calde, am putut clipi din nou și am continuat să înot mai departe. Am ieșit de sub apă și am văzut că am rămas 20 de persoane. Restul au fost aruncați în urmă de val, iar unii au înghețat și au fost scoși din apă. Brusc, am început și eu să simt că frigul devine din ce în ce mai puternic – începuse să bată vântul. În acel loc, între cele două insule, întotdeauna bătea vântul și multe corăbii s-au scufundat. Sub apă, la fundul mării, am văzut un cimitir întreg de corăbii.
Dintr-o dată, a început să spulbere vântul atât de tare, încât sufla în noi cu un milion de fulgi ascuțiți de gheață, care se înfigeau în piele. Ne lovea și ne sufla cu fulgi atât de puternic, încât, indiferent de modul în care încercam să înotăm, nu puteam să ne mișcăm din loc nici măcar un metru. Îmi amintesc cum mă agățasem de vârful valurilor înghețate, ca să nu fiu suflat de vânt, dar cineva din înotători s-a apucat de piciorul meu și flutura în vânt ca un steag. Trecuse un sfert de oră, dar noi încă stăteam nemișcați. Unii au renunțat și au fost ridicați pe spărgătoarele de gheață.
Apoi mi-a venit o idee genială. Mi-am amintit că citisem undeva despre faptul că corăbiile pot să plutească împotriva vântului. Sau în unghi, în diagonală. Și am început și eu să înot așa: mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, spre dreapta, spre stânga… Și așa am început să mă mișc în zig-zag împotriva vântului și a valurilor. Dar concurenții mei mi-au furat ideea și au început să înoate după mine. Rămăseserăm zece înotători. În acest fel am înotat până la cotitură, iar apoi vântul s-a domolit.
– Am oftat cu ușurință și, văzând în depărtare linia de finiș, am început să înot de două ori mai repede, ca să ajung primul la linia de finiș! Dar mai târziu, mi-a părut rău că am făcut asta … Să fi știut că în apele acelea trăia o meduză-rechin gigantică de gheață, aș fi înotat mai încet, ca să nu o trezesc.
– Meduză-rechin? Poate fi așa ceva? Meduză și rechin?
– Tu ești încă prea mic ca să știi despre astfel de monștri. Și la școală nu vi se spune despre ei, ca să nu vă traumatizeze psihicul. Meduza-rechin este un rechin translucid cu tentacule ca la caracatiță, și are dimensiunea unei case de nouă etaje. Ea se vede greu în apă, dar când se ridică din adâncuri, toate ființele încremenesc de groază: are niște tentacule gigantice cât o mașină și o gură ca la rechin cu dinții ascuțiți, în care trage tot ce găsește. Da, plus că mai și bate cu curent electric.
– Mama ne va ucide dacă va afla ce strășnicii îmi povestești înainte de somn. – șopti băiatul de sub plapumă.
– Dar noi nu-i vom spune. Nu-ți fie frică, totul o să fie bine. – îi șopti bunicul sub pătură. – Haide, ieși afară.
Băiatul ieși speriat de sub plapumă, uitându-se prin părți. Bunicul zâmbi și continuă să povestească mai departe.
– Deci, toți adulții știu că meduza-rechin trăiește în apele înghețate și iubește liniștea, iar când aude zgomot la suprafața apei, se ridică și trage jertfa la adâncime. Și din moment ce eu înotam repede și eram primul, meduza-rechin m-a ales pe mine ca victimă. M-a înșfăcat cu tentaculul ei lipicios și a început să mă tragă la fundul mării. Înotătorii, văzând monstrul, s-au speriat foarte tare și unii au decis să renunțe la cursă, iar câțiva băieți mai decisivi au avut curajul și au înotat deasupra monstrului în direcția liniei de finiș.
– Dar tu?
– Dar pe mine m-a mâncat meduza-rechin … – Făcu o față tristă bunicul.
– Bunicule …
– Deci, eram strâns de tentaculul, care îmi ardea pielea, și mă scufundam în bezna oceanului, la o întâlnire cu gura fioroasă a rechinului. Ce să fac? Din fericire, mi-am amintit că nu mi-am tăiat unghiile de mult timp și am încercat să-i tai tentaculele gelatinoase cu ele, dar fără succes. Apoi am început să-i rup tentaculul cu dinții, dar am început să am arsuri la stomac și știi tu cum bunicului nu-i plac arsurile la stomac. Pe scurt, aproape că am renunțat. În jur era întuneric, în plămâni mai rămăsese foarte puțin aer și am fost îngrozit să văd sub mine suta de dinți rânjiți din gura deschisă a monstrului. Acei șase ochi strălucitori erau unica lumină din întunericul fioros al mării. Monstrul mă trăgea în jos, direct în beznă. Când am ajuns la fundul mării, am observat că acesta e acoperit cu scheletele animalelor uriașe, care au avut norocul să înoate prin apropiere..
Mi-am dat seama că acesta era sfârșitul și a venit timpul să îmi iau adio de la viață. În câteva secunde, mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Prima zi de școală, apoi la McDonalds, cum m-am întâlnit cu bunica ta, iar apoi cum mă joc cu copiii mei: alergăm prin apartament și cum îi luam în brațe și ne jucam dea Zâmbărețul. Și apoi mi-a venit o idee grozavă…
– De-a ce vă jucați?
– Ei bine, de-a Zâmbărețul… De la verbul “a zâmbi”. Atunci când te gâdilă până nu mai poți. Ți-am făcut și ție așa, nu-ți amintești? Bine, despre ce vorbeam … Ah, da! Așadar, dinții ascuțiți ai monstrului erau foarte aproape de mine și atunci m-am decis la cea mai stupidă faptă din viața mea.
– Tu parcă ai spus că nunta cu bunica a fost cea mai stupidă faptă pe care ai făcut-o.
– Bine, cea de-a doua dar … Dinții ascuțiți ai monstrului erau foarte aproape de mine și atunci m-am decis la cea de-a doua cea mai stupidă faptă din viața mea – nu mai aveam nimic de pierdut și am decis să-l gâdil pe monstru până nu-mi va da drumul. Și am început să-i gâdil tentaculul, care mă strângea. Dintr-o dată, mi-am dat seama că am încetat să ne mai scufundăm, iar presiunea a scăzut. M-am uitat în jos și am văzut că monstrul și-a închis gura. Oare chiar să se teamă monstrul de gâdilat? Apoi am început să-l gâdil mai mult, tentacul mi-a dat drumul cu totul și a început să se agite.
Capul monstrului tot a început să se învârtă și gura acestuia ba se închidea, ba se deschidea, de parcă zâmbea fără sunet. Nu mai aveam aer deloc, iar conștiința mea parcă dispărea undeva, dar eu oricum nu mă opream să-i gâdil tentaculele gelatinoase, care erau peste tot. Capul, care tremura de „râsul” fără sunet era deja foarte aproape, ochii îi erau bulbucați și dinții încleștați. Eu deja îl gâdilam din ultimele puteri, când s-a întâmplat ceea, la ce nimeni nu se aștepta.
Monstrul începuse să râdă din toți plămânii sai înfiorători. Desigur, nu a făcut niciun sunet, dar îți poți imagina forța, cu care monstrul a împins apa din sine? Acel jet puternic de apă m-a prins, m-a învârtit, m-a răsucit și m-a aruncat în sus. Apoi mi-am pierdut conștiința.
– Și ce s-a întâmplat mai departe?
– Ce a fost mai departe îți voi spune din cuvintele juriului. Ei au văzut că monstrul m-a tras în adâncuri și au crezut că nu mai am nici o salvare. Și atunci când primul sportiv era deja aproape de linia de sosire, brusc, un jet de apă a împușcat din adâncime și m-a suflat direct în arcul de finiș. Oponentul meu a sărit, ca să fie primul, dar … – Bunicul făcu o mică pauză, trăgându-și aer, – corpul meu trecuse linia de finiș cu o jumătate de secundă mai devreme!
Băiatul sări bucuros pe pat:
– Uraaa! Bunicul meu este campion!
– Mai încet, mai încet! Căci dacă ne aude mama, ne va da ea nouă „Jocuri Olimpice” … Deci … Ah, da! De la lovitură, mi-am venit în fire și nu puteam să-mi dau seama cum am ajuns la final și cum am câștigat campionatul. Mi-au pus o medalie la gât, m-au hrănit cu hrișcă fierbinte cu ciuperci, mi-au dat niște whisky și mi-au permis să mă încălzesc lângă reactor. Iată așa am devenit regele înotătorilor.
– Bunicule, arată-mi medalia …
– Totuși, te îndoiești? Ei bine, bine … Așteaptă. Ți-o arăt imediat. – Bunicul se iți în coridorul întunecos și, după ce s-a asigurat că toți dormeau, se duse pe vârful degetelor în camera lui.
Se întoarse un minut mai târziu, strângând o medalie în mână.
– Wow! – băiatul era încântat. – O medalie cu apă înăuntru! Wow! Dar de ce scrie o milă?
– Păi … Bunicul ezită. – Aaa, din cauza adâncimii! 1860 metri.
Zâmbi pe sub mustăți și înveli nepoțelul:
– Gata. Acum la culcare. – Bunicul a puse medalia sub plapuma nepotului. – Atunci când vei crește, te vei duce și tu la această mare și-ți vei câștiga medalia. Ca să ai ce să le povestești și tu nepoților tăi.
Bătrânul închise încet ușa și-l lăsă pe nepot să-și imagineze, cu zâmbetul până la urechi, cum se va lupta cu meduza-rechin, când va crește mare și va deveni la fel de puternic ca și bunicul său.
În camera vecină, bătrânul se așeză pe pat și, de asemenea, zâmbi, amintindu-și cum a înotat o milă marină în Marea Barents, într-un costum gros pentru înot, în mănuși, cu o mulțime de salvatori alături, și câteva meduze moarte de frig și cum s-a clasat pe locul 12 binemeritat.
De la autor: Orice nu aș face în viața aceasta, criteriul principal pentru mine este: „Oare asta va fi interesant de povestit nepoților mei?”. Și dacă voi răspunde că nu, înseamnă că-mi voi pierde timpul în zadar și-mi voi risipi viața pentru nimicuri…
Iar dacă v-a plăcut această poveste „adevărată” – puteți verifica, cum a fost în realitate: www.x-waters.com/events/arctic/
Artiștii ilustrațiilor din post: Dmitrii Travnikov, Tatiana Chetrean, Serdar Djumaev.
