Cu 4 zile înainte de semi-maraton în Tallinn mi-a sunat telefonul. O voce misterioasă a șoptit în receptor: “Noi cu Ruslan poimîine zburăm spre Elbrus. Zbori cu noi?” Ce înseamnă zbori cu noi? Ce înseamnă poimîine? Eu am cursă duminica, iar voi luni deja vă cățărați pe munte. Nici nu am echipamentul complet, două luni trebuie să te pregătești, căci munții sunt un lucru serios, nu este un weekend! În curînd am startul anului în Chicago, de ce trebuie să-mi asum riscul? Este o prostie!!! Mai pe scurt băieți… Sigur că merg cu voi! Peste 2 ore biletele pentru toate cursele le aveam în mîini.
Tallinn
Voi spune pe scurt – Tallinnul este superb. Este un loc uimitor de comod pentru locuit. Frumos, curat, confortabil, cu locuitori superbi și o infrastructură dezvoltată, cu monumente antice, Marea Baltică, accent amuzant și tartine gustoase cu pîine neagră, gingirică și ouă… Pe scurt, un oraș pentru oameni.
Îi mulțumesc prietenului nostru nou – Victor Guzun, fostul ambsador al Republicii Moldova în Estonia, pentru că mi-a arătat orașul începînd de la vîrfuri și finisînd cu subsolurile, de la plaje pînă la restaurantele de usturoi, de la Piața primăriei pînă la reședința lui Petru I. Și încă Zidul de apărare, Casa Frăției Capetelor Negre, Biserica Oleviste, Orașul de Sus și de Jos, turnul de televiziune, muzeul marțipanului, cea mai veche farmacie din Europa, Tallinn Song Festival Grounds și multe altele…
Cursa
La semi-maraton am venit împreună cu Mișca Gavrilov, colegul de alergare. Tot acolo ne-am întîlnit cu Igori și Catiușa Nisenboim, toți alergăm semi-maratonul.
În ultimul moment la noi s-a alăturat Victor Guzun, după cum s-a dovedit el este un alergător amator, însă nu planifica să participe la competiție. Puțină convingere și iată că este alături de noi!
La expo de mine s-au apropiat mulți tineri și au rugat să facem niște poze împreună – am aflat că se pregătesc de Ironman prin raportul meu video…. Înseamnă că totul nu este în zadar, la naiba!
Și iată startul. Am luat poziția în primul rînd, speram să fug cel puțin o sută de metri împreună cu liderii. Însă …
De fapt, despre cursă nu prea am ce povesti – forma era superbă, timpul splendid, traseul plat, se alerga surprinzător de ușor și în mod natural, rezultatul – 1:35 (locul 221 din cele 3500) și o stare generală excelentă!
După finiș pe neașteptate am dat un un interviu canalelor locale și ne-am dus să sărbătorim cursa înr-un local medieval hidos.
A doua zi, dimineața devreme, am zburat spre Apele Minerale. Înainte de zbor ne-am întîlnit cu organizatorii Maratonului din Tallinn, Mati Lilliallik. Discuția s-a adeverit interesantă-utilă, am aflat despre pietrele submarine, recife, bulboane și pești carnivori înfiorători, care ne așteaptă în călătorie.
Vă mulțumim pentru mărturii și sfaturi, drag prieten estonian!
Aclimatizarea
Am ajuns în Apele Minerale seara tîrziu, am luat taxi-ul, și deja după trei ore, noi cu Andrei Hohlov, opăream ceaiul în campingul Terskol la o înălțime de 2100 m. Dimineața, în loc de exerciții, a fost o alergare de munte, la finele căreia, am băut narzan din izvor, o minune – niciodată nu am băut apă minerală din robinet.
Apoi, pe funicular ne-am ridicat puțin mai sus, după care timp de cîteva ore ne-am ridicat pe jos cu rucsacurile în spate.
Elbrusul modern nu arată deloc un loc sălbatic – civilizația este peste tot, și e mai multă decît am dori să vedem. Gunoiul pe bancheta drumului, camioanele, snowmobil-urile, lucrători, iarăși gunoi, căsuțe, macarale, scîrțîit, rumoare. În jos! În sus! Cu un singur cuvînt – Șantier.
Telecabina spre Elbrus trebuie va deveni unica și singura dintre construcțiile de așa tip din Europa și Rusia, deoarece se va situa pe cea mai mare altitudine. Construcția va fi puntea dintre stația Mir (înălțimea de 3455 m) și stația Gara-Bashi (3847 m). Lungimea funicularului va atinge 1675 m. Rezistența funicularului va fi stabilită de 12 reazeme. Cabinele vor putea găzdui opt oameni, și timp de o oră vor putea transporta la înălțime aproximativ 750 de pasageri.
Am rămas pe noapte în Butoaie.
„Butoaie”- este un sălaș de înălțimi mari (3750 m), în fostele vagoane de cale ferată pentru pomparea petrolului, un loc crunt pentru alpiniștii profesioniști, care trec aici aclimatizarea înainte de cucerirea Elbrusului. Căsuțele în formă de butoaie sunt intenționate pentru 6 persoane fiecare.
În fiecare căsuță sunt: 6 paturi cu saltele și perne, măsuță, scaune. Comoditățile în exterior. Cantina este combinată cu bucătăria și este situată într-o clădire aparte. Generatorul de energie electrică este pornit numai seara. În general un loc plăcut cu vederea spre vîrfurile Elbrusului.
A doua zi dimineața ne-am strîns și ne-am dus la „Sălașul celor 11” (4100 m), de unde, în fond și vom lua cu asalt Muntele.
Pe parcursul a 60 de ani „Sălașul celor 11” a fost un hotel care se afla la cea mai înalt punct pe tot teritoriul URSS și a Rusiei. În anul 1998 din cauza încălcării regulilor de securitate antiincendiară hotelul a ars. Clădirea arsă a fost demolată recent, iar în locul ei se planifică ridicarea unei construcții capitale.
La moment în locul hotelului stau niște căsuțe de lemn, unde sunt cazați alpiniștii.
Aș dori în special să menționez locul de cult, în care se gîndește foarte bine la etern, WC-ul pe Sălaș.
Capturînd respirația și luînd masa după trezire, am luat termosurile cu ceai, am făcut o ieșire de aclimatizare la stîncile lui Pastuhov. Ne ajungînd pînă la ele cu aproximativ 200 metri, am stat puțin, am marcat teritoriul și am coborît în jos. Să dormim.
Asaltul
“Ne-am trezit” la 3:30 dimineața. Ne-am trezit în ghilimele, deoarece în “Sălașul celor 11” în sezon este imposibil de dormit.
Grupele pentru ascensiune încep să se trezească la 12 noaptea. Ele se trezesc, pornesc generatorul și lumina, încep să își strîngă hainele. Cu un cuvînt zgomot, gălăgie, lumină și întrebări de tipul – Unde sunt crampoanele mele?
Vremea era liniștită și nu prea rece. Traseul a fost următorul:
Sălașul celor 11 (4100) – Stîncile lui Pastuhov (4700)
Stîncile lui Pastuhov – Curba de nivel (5050) – Șa (5300)
Vîrful de vest (5642).
La ora 4:30, aprinzînd lanternele am continuat urcușul însuflețiți.
De la „Sălașul 11” traseul în sus trece între două creste rupestre, formate de șuvoi de lavă. Cărarea merge pe ghețar închis, nu sunt fisuri, se poate merge fără ligament panta este de aproximativ 20°. Sunt bine văzute urmele lăsate de snowmobiluri, așa că este dificil de a pierde traseul.
Primele două ore au mers bine, liniște, răsărit de soare în munți (creează atîtea emoții că se poate discuta doar despre el), avem puteri, dispoziția este superbă.
Pe lîngă noi a trecut snowmobil-ul – a dus turiștii mai departe, pentru mai multe șanse de ridicare. Însă nu este metoda noastră – noi dorim să o trecem de sine stătător ????
Ajungînd la Stîncile lui Pastuhov, situația a început să se schimbe – mai sus de stînci se începe cea mai dificilă parte (4700 – 5000 m). Și aici eu am simțit oboseala. De la început am rămas în urmă băieților. Apoi un indiciu aiurea – m-au pus lider. Aceasta era făcut pentru ca eu să nu rămîn în urmă și de a da ritmul de parcurgere grupului. Mergeam tot mai încet și în curînd m-am oprit. Andriușa m-a întrebat dacă mă simt bine, și eu am dat din căpățînă convingător. Însă mă simțeam de parcă numai ce am alergat semi-maratonul. Prinzînd respirația, eu am decis să număr pașii. Peste 50 de pași picioarele mi s-au îngreunat și eu iarăși m-am oprit.
”A fost un șoc pentru mine…Să fiu sincer, din cauza realizărilor mele în alergare, înot și cel mai important în freediving am crezut că nu voi avea probleme cu aclimatizarea și neajunsul oxigenului. Și am greșit. Totul s-a adeverit a fi mai dificil – 2 zile pentru aclimatizare nu oferă nici o șansă pentru ridicare ușoară. Pentru Elbrus aclimatizarea trebuie să țină vreo 7-8 zile. Însă simptomuri clasice (durere de cap și vomitare) nu am avut. Însă pentru mușchi oxigen era prea puțin, și se întăreau foarte rapid.
Ei bine, atunci vom merge cîte puțin, nu este pentru prima dată cînd trebuie să avem răbdare, principalul este să ajungem pînă la vîrf și să coborîm înainte de lăsarea întunericului. Căci majoritatea victimelor muntele preia după apusul soarelui – oamenii pierd cărarea, vremea se înrăutățește, se ridică vîntul, frigul și întunericul își fac treaba – oamenii cad în crăpături, îngheață, cad de pe pante.
Așa și am procedat – 50 de pași – pauză, aștept pînă pulsul va scădea mai jos de 130 și iarăși 50 pași. Ruslan este în față (foarte bravo!) și Andrei în spate. Mergem încet în sus. De la înălțimea de aproximativ 5000 m cărarea merge brusc spre stînga, este începutul Curbei de nivel. Panta pe această bucată devine mai mică, cărarea înconjurînd vîrful de est, duce la șaua Elbrusului. Aici am întîlnit un bărbat – stătea jos și se chinuia de răul de munte, el a refuzat ajutorul nostru și a decis să nu ispitească soarta și să coboare înapoi.
Pe Curba de nivel numărul pașilor a scăzut la 40. Am făcut un popas, am băut ceai, întinzînd picioarele. Ne-am încălzit, ne-am odihnit și iarăși spre vîrf. Și aici am făcut o descoperire importantă – nu are importanță lungimea pașilor pe care îi fac, oricum se primesc 40. De aceea am început să pășesc rapid și larg.
Iat-o – Șaua. Înălțimea de 5300 m. Pe Șa pot fi văzute ruinele adăpostului vechi – scîndurile acoperite cu zăpadă, și mai sus un adăpost nou, în care poți să te ascunzi, în caz de timp nefavorabil. Anume de acolo noi și am decis să scoatem gunoiul cînd vom coborî înapoi, pentru ca urcușul nostru să fie folositor și pentru munte și pentru alți alpiniști. Pe șa vîntul deja bătea foarte puternic, abia am reușit să-mi prind mînușa.
De la Șa cărarea spre vîrful vestic merge la stînga și urcă abrupt. Și iată aici va trebui să ne străduim – este cel mai dificil loc unghiul de 40 de grade, pioletele în dinți, bețele le lăsăm pe Șa. Mai departe ne tîrîm.
În general, această secțiune a traseului nu o țin minte bine, deoarece distanța mea a scăzut la 20 de pași, iar în pauze eu lăsîndu-mă pe bețe pracatic dormeam.
Dintr-o parte cred că arăta foart straniu – stă un om, sprijinindu-se pe bețe, și răsuflă din greu. Se vede, că este abia viu. Apoi brusc se îndreaptă, face rapid, de parcă nu s-a întîmplat nimic, 20 de pași largi, și iarăși se lasă pe bețe și adoarme.
Prietenii înțelegeau ce se întîmplă cu mine și așteptau cu răbdare, pînă eu îmi adun gîndurile. Eu i-am promis să tîrîi în vîrf tărtăcuță și mămăligă, și ei aveau posibilitatea cu ușurință să mă ajute să o fac, luînd rucsacul meu, însă se vede că nu au vrut să mă jignească – vă mulțumesc pentru că m-ați lăsat să îl tîrîi de sine stătător pînă la vîrf. Vîntul este deja foarte puternic – 50 km/h nu mai puțin, însă noi aplecați ne tîrîm pe pantă.
La înălțimea de 5500 m cărarea trece printr-o discrepanță a pragului de stîncă, care coboară de la vîrf. Cărarea iese la un sector aproape plat – platoul subapical, de aici deja poate fi văzut vîrful. Vîntul este tot atît de puternic, însă nu mai are importanță – iat-o, creasta – doar la cîțiva pași. Încă o jumătate de oră de „mers” și ajungem la vîrful Elbrusului!
Am auzit multe despre mulțimea de oameni care urcă pe acest munte. Și iată că – suntem doar noi singuri pe vîrf.
Excelent, oboseala a dispărut imediat, însă să nu pierdem timpul – să pregătim mămăliguța!
Aprindem arzătoarea, ceaunul, aruncăm zăpadă, încălzim și timp de 20 de minute avem un ceaun de mămăligă.
Însă speranțele noastre de a hrăni călătorii obosiți pe vărful Europei cu bucata națională a Moldovei au rămas doar speranțe – în afară de noi într-o rază de 3 km nu era nici un suflet de om…
Ce e de făcut, atunci mîncăm singurei!
Ajungînd în Șa noi am făcut o curățenie generală în cea mai înalt situată în munți colibă de salvare a Europei „Șa 5300”, și am scos din ea mai mult de 12 kg de gunoi.
Curățenia a fost făcută cu acordul supraveghetorului colibei Mihail Stempcovschi.
Cînd ne întorceam am ajuns din urmă o pereche de alpiniști stranii care abia se țineau pe picioare. El se clătina cu amplituda Golden Gate în timpul uraganului. Ea mergea încet înainte. Cînd am trecut pe alături, ea s-a întors către mine și mi-a pus cea mai ridicolă întrebare, pe care o poate da un om la înălțimea de 5300 metri, după 10 ore de ridicare în deal. A ocupat locul de onoare sub numărul doi în clasamentul meu:
– Aveți o țigară?
Deoarece boala de munte la momentul cela a pus complet stăpînire pe mine, m-am blocat fără de a găsi ce să-i răspund. Ea a așteptat vreo 10 secunde răspunsul, a oftat și a mers înainte.
Destul de ciudat, însă cu scăderea înălțimii nu mă simțeam mai bine. Iarăși am început să mă opresc după fiecare 30 de pași. La naiba, doar coborîm în jos! Mai departe – mai mult. Peste o oră, la apropierea de Stîncile lui Pastuhov picioarele nu mă mai ascultau.
Un pas, două, trei – căzut pe fund. Am stat puțin jos, dormind cu ochii deschiși, m-am ridicat în picioare, trei pași – iarăși căzut în zăpadă. Nu am mai avut așa ceva, chiar și la Ironman, chiar și în New York. Nu mă țineau picioarele și gata. Răul de munte este boală perfidă – ea se manifestă cu întîrziere, și în cazul unei ridicări destul de vigoroase ea se arată la drumul de întoarcere. Am înțeles că trebuie să mă clarific în situație și noi ne-am oprit la un popas.
Ei bine, din ce cauză nu pot să merg? De ce au nevoie mușchii pentru ca să funcționeze? Oxigen și glicogen. Oxigen este de ajuns – eu nu mă sufoc. Rămîne glicogenul, glucidele, mîncarea… asta e! Eu nu am mîncat timp de ultimele 10 ore!
Așa că, băieți, scoateți din buzunare tot ce aveți, vom lua masa. Este o plăcere dubioasă să rozi stafide și sneakers înghețate, însă acuma nu merge vorba de plăcere, m-am impus și am mîncat tot ce am găsit și am început să aștept.
Soarele deja începea să încălzească, aproape nu era vînt, stăteam pe coasta muntelui cu stomacul plin de bomboane înghețate și admiram priveliștea Principalului Lanț de Munți Caucazian. Superb.
Peste o jumătate de oră deja mergeam, iar eu întreceam băieții. Iat-o, puterea glucidelor și presiunea parțială a oxigenului! De ar mai fi și o cola după tradiția triatlonului… Devenea cald, sudoarea curgea, scurtele descheiate nu ne salvau de soare. Și iată că am ajuns la adăpost, pe mine mă scutură, ceai, lapte condensat, terci, ceai, salam, haine uscate, lapte condensat, treaba mică, treaba mare, ceai, supa cuiva, lapte condensat…
După noaptea precedentă veselă, noi am decis să coborîm în butoaie fără să așteptăm să vină seara, pentru ca să avem timp să ne saturăm de somn. O scurtă călătorie pe snowmobil și iată că suntem în butoiașul nostru iubit Nr. 8. Ne-am întins, finisăm laptele condensat cu suluguni și împărtășim impresiile…
Odihnă
Dimineața ne-am așezat pe funicular și am coborît în campingul Terskol. Am aruncat solemn gunoiul din Șa și ne-am dus să mîncăm khinkali.
Seara ne-am dus să luăm cina în renumitul restaurant Friends, unde pompos am fixat drapelul Moldovei în locul cel mai vizibil! Așa că, dacă veți fi în regiunile Elbrusului – numaidecît vizitați cafeneaua Friends și spuneți că sunteți din Moldova (chiar dacă nu sunteți) – și veți fi serviți la cea mai bună masă sub capul unei capre de munte uimite.
Apropo, această cafenea este posibil unica cafenea din regiune, unde puteți conta că veți fi tratat ca un client, ci nu o confuzie care întrerupe discuția la telefon ????
PS sau Partea 3
S-a primit o săptămînă cu adevărat stranie – de la Marea Baltică pînă la vîrfurile Europei și înapoi în Chișinău. La întoarcere desigur că organismul meu s-a relaxat – febră, herpes și muci – tot farmecul unei imunități slăbite și a aclimatizării urîte. Și iată, cu mucii pînă la brîu, stau culcat cu buzele lucind din cauza zovirax-ului și mă gîndesc:
– De ce nu învăț nimic din experiențele mele și cînd mă voi opri să fac prostii?
Și înțeleg, cîte lucruri prostești nu aș face, sufletul tinde spre minuni…
