După ce am hotărât să devin “om de fier” și mi-am luat prima pereche de adidași, am început să alerg. Pe banda de alergat, în sala de fitness. Te agiți într-o încăpere închisă, unde te sufoci de căldură și de lipsă de aer, cu ochii lipiți de televizor, iar cu mâna butonând meniurile de viteză. O priveliște jalnică, vorbesc sincer.
Dar pe atunci nu aveam antrenor și nu avea cine mă instrui. În 2012, în Moldova alergau doar sportivii din lotul olimpic și o mână de amatori, care aveau grijă de inimă și circulația sângelui. Primii nu doreau să instruiască pe nimeni, ultimii nu știau nici ei cum se aleargă corect.
Eu aveam nevoie de un antrenor care să mă ajute să alerg distanța de maraton. I-am bătut la cap pe cei de la club, însă managerii nu mi-au putut sugera decât un sprinter, care a alergat maximum 1.5 km. Tot vorbind despre alergat, sprinterul și-a amintit de un băiat de la sala de forță, care obișnuia să alerge pe distanțe lungi.
Băiatul se deosebea mult de restul culturiștilor – era zvelt, cu picioare subțiri, fără mușchi exagerați sau țâțe umflate. Era straniu să-l vezi cum explică vreunui grăsan cum să împingă la piept cu bara.
— Liviu, — s-a prezentat el. — Campionul Moldovei la 1.5 km.
“Deja e mai bine…“ — m-am gândit. — O să mă înveți să alerg maratonul?
—Ei da, eu mai mult de 21 km n-am alergat niciodată… Desigur te învăț!
După două săptămâni, Liviu a plecat de la club și am început pregătirile de maraton.
Iată așa au început antrenamentele și prietenia cu Liviu Croitoru, care m-a învățat să alerg și a alergat alături de mine mii de kilometri. Împreună am trecut cursa extrem de grea OtillO, Malaga și multe altele. Liviu a început să lucreze la Sporter și să-i învețe pe nătângii ca de-alde mine să alerge fără ca să-și frângă picioarele.
Și s-a început… Stadionul, parcurile, șoselele, primele realizări și dezamăgiri. Două luni mai târziu, mi se părea că-s un alergător avansat, care se pricepe la încălțări pentru alergat, nutriție, ceasuri cu GPS, planuri de antrenament, suprafețe de alergat și la legat șireturile după o metodă specială de maraton. La prietenii care nu alergau mă uitam deja de sus în jos, lovindu-i părintește peste umăr.
— Ei, lasă, las’ că într-o zi și tu o să poți să alergi 10 km…
Și iată că azi Liviu m-a anunțat că în curând voi participa la prima mea competiție, lucru care m-a bucurat nespus.
— În fiecare an, în septembrie, forțele de ordine își măsoară orgoliile – ai cui băieți sunt cei mai buni. Două cercuri la Valea Morilor, 5 km – pe măsura puterilor tale. A venit timpul să afli gustul competiției. Dar ai grijă să nu mă dai de sminteală (Liviu a lucrat ca și carabinier, este bine-cunoscut în acel mediu). Să nu sosești ultimul! Sunt antrenorul tău și nu vreau să roșesc.
— Mă superi — am râs eu pe sub mustăți, — poate că nu voi fi printre primii, dar pe la mijloc sigur am să fiu.
Și iată că a sosit prima mea zi de cursă — 28 septembrie 2012. Nu știam ce mă așteaptă, de aceea eram absolut calm și pregătit 100%. Astăzi, după 50 de competiții, pot afirma că după aceea n-am mai fost atât de încrezut niciodată.
Înainte de start am defilat în încălțări super moderne asics, uniformă de alergat adidas, purtând la mână un ceas cu GPS.
Ceilalți băieți mă priveau cu mirare: care purta bocanci soldățești, care – maieu cu vreo trei mărimi mai mare, care – pantaloni sportivi de la piața centrală. Când te uitai la mine, era clar deodată, cine e atlet și cine nu. Am făcut vreo două exerciții sofisticate de înviorare și am mers să mă aliniez la start.
S-a dat împușcătura și am pornit! Când mi-am făcut un vânt, am ajuns printre primii. Încă nu știam ce mă așteaptă, de aceea tare eram mândru de isprava mea.
Bucuria a ținut vreo trei minute. După aceea pulsul mi s-a ridicat la 180 bătăi/min., nu aveam cu ce respira, iar vizorul mi s-a îngustat cât fundul celui care alerga în fața mea. Să știți că au niște funduri înguste, picioare lungi, dar ce mai aleargă de tare!
După cinci minute mi-am schimbat planul din “printre primii” în “la mijloc tot nu-i rău”. Pulsul creștea, iar viteza mă părăsea împreună cu optimismul. După primul cerc, planul s-a schimbat în “numai nu ultimul”. Dar deja peste câteva minute, și acest plan a început să-mi pară de nerealizat, pentru că fugeam la coadă. Mortăciunea de soldățel din fața mea se îndepărta tot mai tare, iar eu deveneam tot mai trist.
E foarte greu să pui creierul în mișcare, având un puls de 190 bătăi pe minut. Probabil și Liviu a înțeles acest lucru, fiindcă s-a apropiat de mine.
— Concentrează-te! Acuș îl întrecem pe slăbănogul ăsta, — mi-a răsunat cu optimism în urechea dreaptă.
— Eu nnuu.. p … pot aleerga… m-mai reepeddee…. . Acușș z…zzdohneesc….
—Calmează-te. Și lui i-i greu. Îl cunosc. Acuș o să se dezumfle.
Dar nu m-am simțit deloc ușurat. Probabil, de aceea că și eu eram pe cale să mă dezumflu. Unicul lucru pe care mi-l doream era să cad într-un șanț și să mor acolo. Dar antrenorul, canalia, aleargă alături și speră la o minune, care îi va salva onoarea. Așa că va trebui să rabd până la capăt. Mi se întunecă în ochi, inima vrea să țâșnească afară, pulsul e 195, abia gâfâi, dar alerg, pas cu pas, metru cu metru.
Și iată minunea lui Dumnezeu – soldățelul se apropie tot mai mult. Cred că și lui nu i-i prea bine. Parcă am prins la putere și încerc să mă accelerez.
Până la finiș a rămas 1.5 km, iar până la penultimul loc – vreo 50 de metri. Deja nu-l mai aud pe Liviu, care îmi strigă ceva la ureche, pulsul atinge 200 bătăi! După aceea n-am mai avut așa puls nebun, dar atunci nu știam acest lucru.
Iată că se apropie încet silueta carabinierului, pe care trebuie să-l întrec, cât nu m-ar costa. Dar finișul se apropie și el. Au mai rămas 20 de metri, 10 metri.
Mi se trezește instinctul de animal și mă simt ca un leu, gonindu-se după o căprioară. Și iată că mai sunt 100 de metri până la finiș, iar eu îl ajung și îl întrec pe nenorocitul din fața mea. Și imediat devin penultimul!
Finiș! N-am sosit ultimul!
După linia de sosire am mai alergat vreo 10 metri și am căzut lat în iarbă, a început să mă scuture, inima îmi bubuia, limba mi s-a făcut cioric… Aaapăăă… Antrenoooruleee…
Liviu se comportă de parcă nu-l cunoaște pe nenorocitul, care agonizează în tufiș (adică pe mine). Eu îi fac semne că mor acuș, dacă nu-mi dă apă. Oftând, antrenorul ia o sticluță de apă, trece pe lângă mine și chipurile o scapă. Eu sorb lacom, în timp ce Liviu îi felicită pe învingători, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
După 15 minute, eu ies târâș din tufiș, abia mă scol, căci picioarele îmi tremură. Mă mișc cu greu spre antrenor. Liviu, după ce s-a convins că nu-l vede nimeni, îmi strânge mâna:
— Bravo, Sergheici! Ai caracter sportiv, asta contează cel mai mult!
— Se poate să nu alerg o săptămână?
— Da, dar mâine te aștept la antrenament ????
Prima mea competiție a fost una dintre cele mai scurte, dar și complicate din cariera mea de sportiv. Însă anume participarea la această competiție mi-a deschis lumea sportului așa cum este ea – cu durere și suferință, cu luptă (chiar și pentru penultimul loc), cu dulcele sentiment al victoriei. Victorie asupra ta însuți, asupra frazelor “nu pot”, “nu vreau” și “mai bine zdohnesc”.
