Cât trebuie să muncești, de ce ruginește o afacere, ce se întâmplă în Ziua dezlegării la pește, cum arată simbolul obsedaților de muncă, și cum să înțelegi dacă ești o meduză sau un rechin?

Recent, în viața mea și-a făcut apariția Ziua dezlegării la pește și s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune cadouri pe care le-am primit vreodată de la viață.

Paradoxal, anume acest lucru de preț care îmi lipsea dintotdeauna se afla chiar sub nasul meu. Am trecut pe alături foarte des, de 52 de ori pe an. Și de fiecare dată nu-l băgam în seamă. Iar într-o bună zi am exclamat:

— Vai, dar e atât de simplu și atât de grozav!

Aș vrea să vă împărtășesc experiența mea. Poate că acest lucru vă va ajuta să vă opriți, să vă priviți dintr-o parte și să schimbați ceva.

O fi munca brățară de aur?

Când aveam douăzeci și cinci de ani, una o știam cu siguranță – trebuie să muncesc mult ca să obțin succes. Dar cât de mult înseamnă “mult”? E simplu. Numărul de ore de muncă pe zi ale lui Voloșin era calculat prin formula:

Program de lucru = 24 de ore – timp pentru somn – timp pentru mâncare – timp pentru mers la toaletă

Munceam aproape non-stop. Prietenii, fetele, hobby-urile au rămas undeva departe (deși, nu, mi-a rămas hobby-ul – munca). Dormeam chiar și la masa de lucru într-o cameră de 12 metri pătrați. Doi pași până la lucru și doi pași până la culcare.

Au trecut câțiva ani și am fondat o companie, dar acest lucru a agravat problema – lucram șapte zile pe săptămână timp de 12-14 ore pe zi. Când ajungeam cu greu acasă pe la 11 seara, eram deja stors ca o lămâie și cădeam mort de oboseală. Nici nu știu cum soția mea a rezistat acestei perioade, când își vedea „soarele cel scump” doar câteva minute pe zi – la răsărit și la asfințit. Și atunci când era acasă, acest soare n-o putea încălzi, iar la amiază, toată căldura și ardoarea erau împărțite între muncă, proiecte și colegi.

Roata vieții mele ar fi putut deveni logo-ul perfect pentru Clubul obsedaților de muncă anonimi.

Așa a continuat câțiva ani. Din fericire pentru mine, soția nu m-a părăsit, ba din contra, mi-a născut o fată. Și a trebuit să iau o decizie temeinică. Astfel familia noastră a căpătat o zi liberă – duminică. Da, așa și a fost. Am încetat să merg la muncă o zi pe săptămână. A fost un mare progres și la început nici nu știam ce să fac cu această zi ciudată când nu trebuia să plec nicăieri dimineața. Dar cu lucrurile bune te obișnuiești repede, de aceea așteptam cu nerăbdare sfârșitul săptămânii , ca să petrec duminica în familie.

Iar mai departe a fost și mai și. Probabil era anul 2007 când am anunțat, la o petrecere corporativă, că începând cu acea zi, în compania noastră Simpals, sâmbăta este o zi liberă!

Vai, ce aplauze au fost! Acum weekendul meu devenise imens – nu trebuia să lucrez aproape un sfert de săptămână. Ce tare! Deși în timpul săptămânii lucram 12 ore pe zi, mă întorceam acasă târziu, scuzându-mă că sunt mai puține zile lucrătoare și că trebuie să reușesc totul.

Acum eram acasă în weekend și puteam să ies cu familia. Atunci au început să apară tradițiile noastre de familie, cum ar fi mersul la cafenele sâmbătă dimineața și la film duminica. Atunci m-am gândit pentru prima dată că un copil voios pe care-l ții în brațe nu e cu nimic mai rău decât să observi curba de creștere a traficului pe site, ba chiar poate e și mai bine. Dar munca rămânea pe primul loc.

Impasul

Au mai trecut cinci ani. Și pentru prima dată în acest răstimp mi s-a făcut rău. Munca mă suprasolicita într-atât încât am ajuns într-un impas. Sufeream de depresie, la care s-au adăugat obezitatea de gradul întâi, hipertensiunea și o relație foarte tensionată cu soția mea.

Dacă ar exista un Club al obsedaților de muncă anonimi, aș fi apreciat în fiecare zi cu aplauze de către așa-zișii „colegi”, cărora le-aș povesti despre cum un astfel de program de lucru scade eficiența, crește tensiunea arterială și începe să acumuleze stresul.

Pe atunci eram deja proprietarul unei mari afaceri online și îmi permiteam să nu mai lucrez. Dar nu puteam „să nu fac nimic”, pentru că munca pentru mine este realizarea ideilor mele, un fel de joc, creație și bla bla bla, ca pentru mulți dintre noi. Dar cu toate acestea, credeam că n-are rost să muncesc, pentru că nu vedeam nicio schimbare în bine …

M-am așezat pe marginea vieții, m-am apucat cu mâinile de cap și mi-am țintit ochii într-un punct, sorbind din când în când dintr-o sticlă. Așa au trecut șase luni, iar eu mă cufundam tot mai adânc în mlaștina lipsei de sens, până când într-o zi am dat peste povestea unui om obișnuit care a devenit un „om de fier” (Ironman). Mi-am dat seama că aceasta era calea mea, m-am tras de coamă și m-am scos din mlaștină, m-am încălțat și foc la ghete!

Am început să fac sport, dar cu atâta zel, încât familia nu mai era fericită – îmi lua și mai mult timp decât îmi lua munca mai înainte. Acum, tot timpul liber era dedicat antrenamentelor, iar toate preocupările mele erau despre competiții. Munca a trecut pe locul doi, iar familia pe locul trei, prietenii au început să dispară. În acest fel, cei dragi m-au pierdut din nou. Iar eu am găsit un nou „loc de muncă”.

Așa au trecut șapte ani de durere, înfrângeri, victorii și depășiri. Sportul m-a scos din mlaștina depresiei, dar nu m-a scos din roata veveriței. Când s-a încheiat perioada maratoanelor și a ironmanilor, m-am întors la muncă. Mi-am dat seama că am devenit cu adevărat un om de fier, dar în lipsa mea, afacerea a încetat să crească. A fost nevoie să mă implic din nou și să muncesc.

“Trebuie” sau “Vreau”?

Întorcându-mă la muncă, mi-am dat seama că nu pot lucra ca înainte timp de 12 ore pe zi. Nici 10 nu pot, și nici măcar 8 ore. Chiar și șase ore de negocieri și rezolvarea sarcinilor de rând aveau asupra mea efectul unei picături de nicotină asupra unui ponei – cădeam mort de oboseală.

În acel moment, îmi dădeam deja seama că nu doresc să mă ocup de activități operaționale. Și datorită echipei mele grozave, am reușit să configurez mecanismul de afaceri. Astfel, îmi rămânea de făcut doar ceea ce îmi ieșea bine și ceea ce-mi plăcea – muncă vizionară, generarea ideilor noi, atragerea oamenilor și partenerilor noi.

Dar îmi dădeam prea bine seama că am o familie în care, ca și în cariera mea, trebuie să investesc timp, energie și emoții. Și am înțeles că nici acasă nu mă odihneam așa cum se cuvine. Alergam ca veverița în roată – acasă, la serviciu și, ocazional, cu prietenii. Am vrut să mă deconectez în mod regulat de toate lucrurile, să fiu singur, să mă gândesc la cine sunt, încotro merg, ce vreau să fac. Ce trebuia să fac?

-Să merg în alte țări pentru o săptămână? Mi-e dor de copii, de soție, de prieteni.

-Să nu merg la lucru — e periculos pentru afaceri și este plictisitor să șezi fără ocupație.

-Să-mi petrec serile cu prietenii – familia nu mă va înțelege. 

-Să stau acasă toată ziua – mă voi transforma într-o bonă.

Eram în impas. Am început din nou să simt cum mă strânge de gât mâna omniprezentului „Trebuie” Dar prietenul meu „Vreau” s-a materializat pe celălalt umăr, s-a aplecat și mi-a șoptit încet:

— Dimon, nu-ți fă griji și mai ia-ți o zi liberă pe săptămână!

Ei, fir-ar, chiar așa! Dar ce zi ar fi aceasta?

 Joi!

De ce joi? Este simplu – dacă stai acasă joi, de fapt miercuri este ultima ta zi lucrătoare și săptămâna pare să fie înjumătățită. Iar în timpul săptămânii lucrezi mai eficient ca să reușești totul la timp.

Și totul părea să fie în regulă, dar din anumite motive nu a fost chiar așa. Petreceam trei zile pe săptămână cu familia, cufundat în treburile casnice. Zilele treceau neobservate, iar eu nu simțeam prea multe schimbări. M-am descărcat în privința muncii, dar mi-am încărcat creierul cu alte lucruri. Nu era ziua mea – era o zi pe care o dedicam familiei mele.

Și iată că într-o zi a trebuit să merg la casa de vacanță ca să rezolv ceva acolo.

De șapte ani încoace am propria mea căsuță de lemn la marginea pădurii. Este o casă de bușteni acoperită cu stuf, cu o baie rusească, un iaz și un ofuro fierbinte (baie tradițională japoneză) sub un stejar cu frunză deasă. La marginea pădurii e liniște, pace și aerul proaspăt. Mergeam deseori acolo cu familia sau prietenii în weekend. Făceam saună, înotam, ne plimbam sau stam întinși în hamac.

Când am ajuns acolo și am ieșit din mașină, am fost surprins de gândul care mi-a venit:

Zilele de joi trebuie să le petrec anume aici, la casa de vacanță.

În ziua aceea mi-am dat seama că cea mai bună odihnă pentru mine este timpul pe care îl petrec de unul singur. Aveam nevoie de o zi personală liberă, o mică zi de naștere, când poți face tot ce vrei și nimeni nu te poate încărca cu probleme și chestii.

O zi de repornire. O zi de scufundare în adâncuri. Ca un pește mic, care s-a ascuns la fundul oceanului în timpul unei furtuni. Astfel a apărut ziua mea liberă – Ziua dezlegării la pește.

Iată regulile pe care le urmez în Ziua dezlegării la pește:

-Fac doar ceea ce vreau.

-Nu petrec această zi acasă, și nici la serviciu.

-Nu mă sună nimeni. Cazuri de excepție — arde biroul sau a dispărut unul dintre copii.

-Dis-de-dimineață meditez, apoi mă îndrept alergând spre casa mea de vacanță.

– Fac focul și încălzesc baia, încălzesc un butoi cu apă, mă plimb prin curte, respir aer proaspăt de pădure. Visez, generez idei, încerc să conștientizez totul.

– Mănânc tot ce îmi cere sufletul, iar el de obicei tânjește după dulciuri 🙂

– Scriu povești, povestiri, postări, intrând ușor într-o stare de flux.

– Seara vin prietenii pe acolo, facem saună, bem ceai și discutăm idei noi, ne mai certăm, ne luăm peste picior unii pe alții, ne plângem de boli și bătrânețe, cântăm cântece și gătim ceva.

– La cină avem doar pește. Că doar e joi și e Ziua dezlegării la pește 🙂

– Dar principalul lucru în această zi nu este cina, nici prietenii și nici baia. Principalul lucru este să te oprești, să respiri și să înțelegi încotro s-o apuci mai departe.

Cei de la serviciu știu că Joi e ziua în care mă ocup cu sarcina mea principală, pentru care mă mai rabdă compania. Generez idei noi, încerc să privesc afacerea din exterior, dezvăluind deficiențele acesteia și trasând o cale pentru corabia noastră. De exemplu, am observat că acum în fiecare săptămână îmi vine cel puțin o nouă idee de startup.

Familia mea înțelege că tati se va întoarce mâine plin de energie vitală pentru a petrece weekendul în deplin contact cu cei dragi, dedicându-se în întregime familiei. Între timp mi se face dor de copii și scumpa mea soție, așa că simt foarte mult importanța lor în viața mea.

Posibil că veți râde, citindu-mi povestirea, cică tipul are o afacere și ar putea în general să nu mai meargă la servici, dar ce mă fac eu, care n-am propria afacere?

Iată câteva idei:

– Vă puteți aranja jumătate de Ziua dezlegării la pește sâmbăta (6 ore pe săptămână).

– Începeți să vă treziți la 5 dimineața și să beneficiați de plus două ore pe zi de timp personal (12 ore pe săptămână).

– Găsiți un post de muncă unde va trebui să călătoriți (măcar pe un scurt timp).

– Să-i propuneți angajatorului să vă ofere o zi liberă în schimbul a unei zile de lucru de 10 ore.

– La urma urmei, să vă străduiți să vă folosiți timpul eficient, fără a lucra aiurea și fără a sta pe rețelele de socializare.

Într-un cuvânt, scufundați-vă cât mai adânc, prieteni. Căci numai acolo unde este liniște și pace, unde nu ești dator nimănui cu nimic, unde aparții doar ție, poți înțelege cine ești cu adevărat – un peștișor de aur, o meduză, un rechin sau, poate, un batiscaf.

PS: Dacă ai citit și ai înțeles că n-ai nevoie de o zi de acest fel, înseamnă că deocamdată nu-ți trebuie așa zi. Înseamnă că acum trăiești acea perioadă când patul și locul tău de muncă sunt la un pas de loc. Savurează acum din plin, pentru ca apoi să primești plăcere de la Ziua dezlegării la pește. Va veni și această zi, neapărat. Și atunci te vei simți ca un pește mic, la fundul oceanului, care privește furtuna de sub apă.