…Deodată mi-am dat seama că degetul meu mic a început să-și trăiască propria viață, și-a câștigat independența, ca și Catalonia. Un degețel mic și liber. De parcă l-aș fi văzut mai devreme prin obiectivul unei camere VHS, iar acum îl vedeam într-un cinematograf IMAX de ultra înaltă definiție. Ba chiar și în ochelari stereo!..
Afară este întuneric, până în zori poți să mai tragi un pui de somn, să te trezești, să te speli pe dinți și să iei micul dejun, și să mergi iarăși la culcare. Dar eu, de obicei, ies tiptil de sub pătura călduroasă și merg în altă cameră, în vârful degetelor, ca să n-o deranjez pe scumpa mea.
Merg să meditez.
Nu voi minți că practic Vipassana în fiecare zi fără excepții, dar trebuie să admit că o practic destul de des. Deseori mă surprinde în timpul acestei ocupații fiul meu, Mișca, atunci când se trezește de cu zori. Se așează liniștit lângă mine și așteaptă ca tăticuțul să nu mai inspire și să expire cu ochii închiși și un zâmbet prostesc pe chip. Iar Vica, chiar dacă eu încerc să mă strecor pe neobservate din patul conjugal, spune că simte când merg meditez – această energie o trezește dimineața.
CEL CE MERGE VA PARCURGE CALEA, CEL CE ȘADE VA MEDITA
De fapt, meditația este un lucru foarte simplu. Trebuie doar să stai cu ochii închiși (ceea ce nu este deloc necesar) și să te concentrezi asupra unui singur lucru. Îți poți simți respirația, îți poți simți corpul, poți auzi ceea ce se întâmplă în jurul tău sau te poți concentra pe flacăra unei lumânări. Nu există nicio diferență, sensul meditației este de a opri dansul frenetic al gândurilor din creier și de a simți realitatea. Adică simți ceea ce este aici și acum. Acest lucru nu e la fel de ușor pe cât pare, deoarece creierul se plictisește permanent și, ca o maimuță care sare pe crengi, nu poate opri salturile de la un gând la altul. Acest lucru este deosebit de dificil pentru noi, oamenii din secolul al XXI-lea, cu gândirea noastră prin clipuri, care ne-am stricat creierul cu nesfârșite feed-uri de pe Facebook, tiktok și Insta. Dar calea va fi parcursă de cel ce merge, iar cel ce șade va medita.
PRANAYAMA PĂTRATĂ
Când făceam frecvent scufundări în apnee, am studiat pranayama (o tehnică de respirație pentru acumularea și controlul energiei vitale) și am practicat-o activ. Mi-a permis să măresc volumul plămânilor și, în consecință, durata reținerii respirației sub apă. Mai târziu am renunțat la antrenament, dar am ținut minte sentimentul de fuzionare cu spațiul în timp ce îți reții respirația o perioadă lungă. De aceea, când am decis să încep să meditez, am decis să mă concentrez asupra respirației.
Pranayama este un set de tehnici de respirație, dintre care una este Sama Vritti sau respirația pătrată. Principiul este simplu – de exemplu, inspiri 4 secunde, reții suflarea 4 secunde, expiri 4 secunde și din nou reții suflarea 4 secunde.
Această schemă se numește 1: 1: 1: 1 – adică toate duratele sunt la fel. Alege timpul în funcție de senzațiile pe care le ai, principalul lucru e să nu te sufoci. Poți începe cu 2 secunde și mări intervalul până la 8 secunde, dacă te simți confortabil. În timp, schema poate deveni mai complicată și poți folosi raportul pătratului 1: 1: 2: 1, 1: 2: 2: 1 sau 1: 4: 2: 1, pe care îl folosesc eu.
Pentru mine am ales un ciclu confortabil de 7 secunde.
Inspiri — 7 sec. Reții respirația — 28 sec. Expiri — 14 sec. Reții respirația — 7 sec.
Un ciclu durează aproape un minut. Dar acest lucru este foarte individual, nu trebuie să urmărești cifrele, principalul lucru aici este să obții o senzație de calm și de umplere cu energie. Și numărul de cicluri este individual, dar nu mai puțin de 10 minute, dar și mai bine o jumătate de oră.
Pentru comoditate, am găsit o aplicație care, cu ajutorul muzicii meditative și a schimbării de tonalitate, îți șoptește când să treci la următorul ciclu. Poți personaliza reținerile de respirație și elimina necesitatea să numeri secundele în minte.
Nu pretind la rolul de guru în această practică, așa că nu voi vorbi aici despre bandhas, mudre și alte subtilități ale practicilor de respirație. Singurul lucru care contează este că toată respirația trebuie să fie nazală. Mai mult, poți învăța să respirați corect cu burta, să simți fluxul de aer ieșit cu buza superioară, să șezi corect și alte chestii.
UN DEGET UITAT DE DUMNEZEU
Încă ieri nu aveam de gând să scriu această postare. Dar experimentul de astăzi m-a emoționat atât de mult încât nu am putut să nu vi-l împărtășesc. Dar mai întâi, câteva cuvinte despre Vipassana.
Este o tehnică antică de meditație inventată de Buddha. Cu ajutorul ei, s-a eliberat complet de suferință și a trecut luminat într-o altă lume. Acum câțiva ani, am încercat această practică în izolare, unde am petrecut în tăcere 10 zile, am mâncat doar legume, am meditat câte 11 ore pe zi și aproape am devenit un rac.
Mai multe aici — https://voloshin.md/ro/vipassana/
Deci, pe scurt, meditația Vipassana înseamnă să șezi nemișcat într-o poziție timp de câteva ore și să observi senzațiile din corpul tău.
Și astăzi am decis să experimentez. După ce am decis să renunț la practica scanării întregului corp și a fiecărei celule, mi-am fixat ochii minții la punctul cel mai îndepărtat de creier, la periferia corpului meu, adică degetul de la picior, un deget mic și uitat de Dumnezeu.
E ușor să simțiți vârful nasului sau degetele, pentru că există multe terminații nervoase pe care le folosim în mod constant. Dar există regiuni îndepărtate în corp de care nu ne amintim de luni de zile.
Mi-am concentrat toată atenția asupra degetului mic. Am încercat să-l simt, dar era doar o parte a piciorului, nimic mai mult. Minutele s-au scurs, la fel și gândurile, iar eu m-am concentrate pe degetul mic, încercând să-i simt forma, sondându-i mental celulele. Am încordat acele terminații nervoase pe care nimeni nu le-a examinat de când m-am lovit de o piatră, iar ele, scuturându-se de praf, m-au informat bucuroase despre un os crăpat.
Și dintr-o dată ceva s-a schimbat – la început am simțit că degetul mic este un deget separat, apoi i-am simțit în mod clar forma și poziția și, în cele din urmă, am înțeles că degetul meu mic a început să-și trăiască propria viață, avea independență ca și Catalonia. Wow!
Trezind terminațiile nervoase adormite, degetul meu mic mi-a dat mai multe informații decât restul corpului meu! De surprins ce eram, am încetat să meditez și am deschis ochii.
Nici nu știu ce aș simți dacă întregul meu corp mi-ar oferi un astfel de flux de informații. Dar cred că este o chestiune de practică și timp.
Sunt convins că Buddha știa asta.
