Dacă ați ajuns la acest capitol, atunci sigur știți: de ce înainte de start ne epilăm genunchii, „tăiem împrejur” rucsacul și facem poze de grup cu picioarele. Dar a trecut timpul dansurilor vesele și confortul va rămâne o amintire frumoasă, pentru că începe distracția – clepsidra provocărilor. Veniți cu mine? Atunci – la start!
Prima noapte a fost confortabilă datorită costumului de brutar împrumutat ieri de la Joel – scurta imponderabilă, rezistentă la vânt și albă ca zăpada, dar și a colțului de cort lăsat în jos pentru a scăpa de curent.
Necătând la faptul că asta este Sahara și aici oamenii au venit cu un scop – să alerge 237 km, urma să trăim împreună o săptămână întreagă, iar acest lucru înseamna că pe lângă alergat, va trebui să conviețuim. Spre exemplu, urma să pregătim mâncare.
Cum se întâmpla acest lucru? Cine ajungea primul la finiș trebuia să strângă crengi și uscături din jurul taberei, iar restul aduceau pietre pentru a face un rug.
După asta, cu ajutorul scrisorilor, rugul era aprins și toți își aduceau cratița cu apă. 15 minute și ai un litru de apă fiartă. Vrei – o bei așa, vrei – toarn-o peste sublimați. Viața relativ necomplicată a unui trib mic de aborigeni ????
Dimineața, până când sportivii își îmbrăcau ciorapii, se pregăteau pentru start și împachetau rucsacurile, berberii repejor strângeau corturile. După cum s-a dovedit, nu s-au străduit degeaba, nimeni nu vrea să ducă 2 kg de mâncare, iată de ce aceasta le-a revenit lor. Cum se spune, au lucrat pentru mâncare ???? La prima etapă, am hotărât să iau cu mine panoul solar și power bank-ul încărcat.
Înainte de start, am fost duși ca niște cornute în niște padocuri neclare. Noi nu am înțeles ce se întâmplă, dar, de fapt, aceste padocuri erau cifra „32” văzută de la înălțimea zborului de pasăre (a 32-a ediție Marathon des Sables). Uite așa tradiție are cursa.
Cine găsește unde sunt eu? Fluturăm drapelurile și strigăm!
Indiciu:
Ne fotografiem și deja mergem să ne aliniem la arcul de start. Ne îmbulzim în coridor ca niște scumbrii, Patrick urcă pe jeep și hai să ne motiveze.
Patrick dirijează corul de mii de oameni – noi cântăm „Mulți ani trăiască” celor care își serbează azi ziua de naștere. Am cântat și iată că pe toți ne trec fiorii – a început să răsune imnul Marathon des Sables – Highway to Hell!
Doar imaginați-vă: ești în pustiu, AC/DC urlă în boxe, împrejur zboară elicoptere, ridicând praf, iar alături mii de oameni strigă, imitând starurile rock! Aaaaa!
Adrenalina dă peste margini, răsună numărătoarea inversă și iată-l – Startul! Ne luăm zborul!
Peste vreo 10 minute emoțiile s-au diminuat. Acum pot în detalii să mă gândesc la strategia pentru ziua de astăzi.
Deci, astăzi alergăm 30 km, puține ridicări, nu mult nisip – ne oferă posibilitatea să evaluăm pustiul și să înțelegem unde am nimerit. Un fel de „teren de joacă cu nisip” din prima zi.
Din această cauză, amintindu-mi de sfaturile antrenorului, Leni Shetsova, hotărăsc să alerg încet, cu un puls scăzut și le ofer posibilitate tuturor grăbiților să se distrugă din prima etapă. Păstrez pulsul de 150-155. Pare că toți mă depășesc. Dar îmi adun toată forța și nu grăbesc pasul.
Nu știu de ce, am crezut că Sahara sunt munți imenși de nisip. Tâmpenii. Sahara este, în primul rând, un platou stâncos, după care văi dure de nisip, apoi munți, râuri și iazuri secate și abia apoi dune imense de nisip.
Chiar aș spune că sunt fenomene rar întâlnite în Sahara. Atât de rare, încât berberii își duc copiii să le privească, dacă aceștia s-au comportat frumos. Ca la film.
Și iată noi ajungem la așa un platou de nisip și eu, drăcie, înțeleg că nu-mi va reuși să alerg pe acesta. Picioarele se împotmolesc în nisip, iar alergatul îmi ridică pulsul până la 170.
Din punct de vedere energetic, nu este convenabil. Iată de ce trec la pas, încercând să pun piciorul plat pe nisip și să nu pun presiune nici pe călcâi, nici pe vârfuri. Începe să-mi reușească și chiar încerc să alerg, dar… iar merg și vorbesc necenzurat. Între timp, soarele răsare și devine tot mai fierbinte.
Și… apa începe să se termine..
La orizont apare un check point. Alerg spre el, mi se perforează plasticul și sunt întrebat câtă apă vreau să iau.
La check point poți alege câtă apă vrei să iei – ori 1,5 litri, ori 3 litri. DAR. Dacă decizi să iei 3 litri, va trebui să le duci în spate până la următorul punct. Pentru că dacă arunci butelia în pustiu, primești amendă de 1 oră în plus la rezultatul general pentru întregul ultramaraton. Iar dacă nu iei, poate să nu-ți ajungă apă până la următorul check point. Iar asta înseamnă convulsii, supraîncălzire și alte minunății. Iată stai și bate-ți capul de fiecare dată.
Vreau să spun din start că în toate cele șase zile am luat cu mine minimum. Și uneori regretam. Dar nu și astăzi. Astăzi am ajuns la finiș cu dispoziție bună și picioare întregi.
În tabără eram așteptat de echipa noastră, practic în componență deplină. După cum s-a dovedit, am ajuns la finiș al 191-lea, cu un tempou mediu „evreiesc” – 7:40.
Pregătind orez cu legume, am început să repar drapelul Moldovei, care cu mândrie flutura deasupra capului meu întreaga cursă și pe care am îndrăznit să-l stric la finiș.
Așa cum nu aveam instrumente, am mers să caut piese prin tabără. Văzând că încerc să rup o bucățică de sârmă de la gard, șoferul camionului m-a întrebat:
– Nid hălp? – a întrebat el politicos.
– Mai flăg iz kaput, – am zâmbit eu.
Nenea a învârtit în mâini bățul rupt făcut din undiță și m-a condus spre ai lui. Au discutat mult cum poate fi salvată mândria Moldovei și au hotărât să introducă înăuntru un cui și să înfășoare cu bandă adezivă. Niște băieți foarte receptivi. Mulțumesc.
În timp ce mă întorceam la bivuac, expresia fericită de pe fața mea, încet se schimba cu una plină de suferință. Ciupicii din hotel erau foarte subțiri și pietrele se înfigeau fără milă în picioarele mele obosite. Când am ajuns, deja aveam pregătit un plan.
M-am înarmat cu foarfece și, cu regret, am tăiat 15 cm din covor, din care mi-am meșterit, cu ajutorul unui șiret, niște șlapi foarte ușori, moderni și, cel mai important, moi, în care am și umblat până la sfârșitul cursei.
În tabără era un loc foarte important, aproape sfânt, unde în fiecare zi, la ora cinci seara, se aduna o mulțime de participanți. Este vorba despre cortul cu rezultatele fiecărei etape.
Mă așteptam la locul 300, dar, după cum s-a dovedit, 191. Pentru început nu e rău, cu toate că băieții au dat foc la ghete. Anton era al 34-lea, Pashka – 48, Vlad – 66 și alți încă vreo cinci m-au întrecut.
Ieri, văzând cum îmi tape-uiesc genunchii, băieții, nu știu de ce, au considerat că eu sunt gurul tape-urilor și m-au rugat să le lipesc picioarele. Fir-ar a naibii, e plăcut să-ți ajuți prietenii, chiar dacă nu pricep nimic în abțibildurile astea lipicioase. În afară de faptul că ele îți salvează genunchii de la eforturi de lungă durată. Artiom și-a adus tape-urile, a primit un microcurs de taping și, lipit, a mers acasă – în bivuacul alăturat.
Iar înainte de culcare, „poștașul” local ne-a adus scrisorile. Mie mi-a fost transmis teancul de hârtie cu text mărunt. În cort s-a lăsat liniște, care era întreruptă doar de foșnetul hârtiei sau de câte un surâs.
Aici, în pustiu, ești rupt de lumea exterioară, ceea ce te face să te uimești de faptul că acolo, la mii de kilometri, sunt oameni care te urmăresc, te susțin, se mândresc cu tine și își fac griji.
Și te simți un adevărat soldat, care după luptă se odihnește în tranșee cu camarazii și citește noutățile de acasă. Asta încurajează foarte mult și îți dă puteri pentru a doua zi.
Mulțumesc, prieteni, pentru aceste noutăți calde de acasă, care îmi încălzeau sufletul și dejunul.
Nu știu cum la voi, dar la mine dimineața mereu începe cu viceul. Dacă, desigur, nu am mâncat loperamid înainte de cursă. Iată și aici, în pustiu, mă trezeam la ora 6 și prima ce făceam era să merg la closetul singuratic.
El este făcut foarte simplu – un metru pătrat de pustiu îngrădit cu material pentru bannere, în centrul căruia este un scaun. În scaun, o gaură, la tine este pachetul cafeniu – brown bag, sau cum ne place nouă să-i spunem – chocolate bag. Ele sunt distribuite la finișul fiecărei etape.
Așadar: desfaci pachetul, îl întinzi, te așezi, citești scrisorile, te ridici, boțești scrisorile, îți ceri iertare de la autori, le murdărești cu o față îngândurată, închizi pachetul, îl scoți, îl duci, îl arunci la gunoi, respiri ușurat, mergi acasă.
După dejun, îmbrăcând fivefingers-urile, m-am gândit că doar datorită lor picioarele mele sunt întregi și nevătămate – o soluție foarte elegantă – mănuși pentru picioare.
Datorită faptului că fiecare deget este separat și materialul este gros, frecarea pielii și îmbibarea cu sudoare sunt excluse. Iar de nisip te protejează bahilele. Cu toate că unii băieți din echipa noastră deja au primele bătături.
Dejunăm, ne împachetăm rucsacul și, potrivit tradiției, ne ungem cu cremă cu protecție solară. A mea ieri s-a terminat pe neașteptate, iar sponsorul și salvatorul meu de astăzi este Iia.
Poza a fost plasată cu acordul lui Vlad. Aceasta spune multe despre atmosfera din cadrul cursei. Nici nu voi explica, și așa totul este clar ????
Analizând asta, ne îndreptăm spre start.
În timp ce răsună înviorătorul „Highway to Hell”, învârtesc în cap strategia de astăzi. Deci, astăzi, potrivit planului, sunt 39 de kilometri cu dune de nisip și munți. Sună încurajator. Planul rămâne neschimbat – să păstrez un puls scăzut. Astăzi se promite să nu fie așa de fierbinte, +34 grade. Minunat! Din contul umidității scăzute, această temperatură poate fi suportată pentru că sudoarea se evaporă imediat, luând cu ea căldura corpului. Și dacă este și vântișor! Lepota!
Și iată Startul. Alergăm. Astăzi sunt depășit de mai puține ori. Probabil ies la iveală accelerările de ieri. Dispoziția este minunată, vremea nemaipomenită, panoramele – super! Pe durata cursei am numărat în jur de douăzeci de peisaje absolut diferite și toate ele fac parte din Sahara. Un loc minunat.
Se aleargă mai ușor decât ieri. Cred că își lasă amprenta aclimatizarea și alergatul încet din ajun. Dintr-odată ne scufundăm în nisip. Depășim destul de repede câteva dune mici, mulțumită andrenalinei.
Apoi am ajuns la un teren plat cu prundiș și a devenit mai ușor să alergăm…
La 20 km iau o gustare de stafide. Gustul este minunat!
Pe distanțele lungi, în afară de geluri, este recomandat să iei și fructe uscate, mai ales acrișoare, de genul merișoarelor. Ele nu acționează la fel de rapid ca gelurile, însă au un efect de lungă durată. Dar și după acest plastic lichid vrei să rugumi ceva natural. Însă dacă alergi cu un puls mai ridicat de 165, uită de stafide. Va fi foarte greu să le mesteci – nu îți va ajunge aer, vei dezabte respirația, picioarele se vor bloca, tempoul va scădea – mai pe scurt, nu se merită.
Primii 30 km i-am alergat, relativ, ușor, cu un puls de 150-152. Iar aici am primit o lovitură în stomac – ceasul mi-a ordonat să trăiesc mult. Acumulatorul s-a descărcat pe neașteptate și m-am văzut nevoit să alerg bazându-mă pe senzații. Însă nu a trebuit să alerg. Au început Dunele.
Nu degeaba le-am scris cu literă mare. Pentru că sunt cu adevărat enorme. Dunele – fiecare 100 de metri în lungime și 10 în înălțime. Trec la pas. Merg pe loc, soarele arde, vântul a încetat împreună cu visul meu la o etapă ușoară. Vorbesc necenzurat, târându-mă pe următorul munte de nisip și văd înainte încă una. Când vă veți termina?
Dar totul se termină la un anumit moment și iată în fața mea crește un masiv muntos. De departe nu pare înalt, însă în pustiu totul este atât de amăgitor…
Alerg spre el și încep să mă cațăr. La început era o pantă ușoară cu pietre bătute cu nisip, după care aceasta devenea tot mai abruptă și mai abruptă și, iată, mă trezesc cu suflarea întretăiată, așezat pe o piatră.
Nu pot merge mai departe – pulsul este prea mare. Împrejur nu este nimeni – probabil sufăr nu doar eu. Restabilindu-mi respirația și luând o gură de apă, continui să urc, zâmbind glumei organizatorilor care au marcat etapa complicată de pe munți cu smile-uri. Probabil, au vrut să ne încurajeze. Dar de fapt, erau ca niște inimioare pe pereții camerei de gazare.
Și iată-mă sus. Mă uit în jos – văd un râușor de sportivi care se cațără pe munți și se îndreaptă spre orizont. Bine că sunt deja aici. Dar urmează să cobor pe relieful muntos, fărmându-mi picioarele și dezbătându-mi unghiile.
Expir, alerg peste creastă și mă opresc ca țintuit. Asta da surpriză! Muntele de 300 de metri, pe cealaltă parte este acoperit de nisip. Complet. Până sus! Asta da delușor!
Wow, țineți-vă, acuș ne amintim de copilărie! Unde este sania mea?
Îmi fac vânt și zbor în jos cu pași imenși de cinci metri. Picioarele ușor se cufundă în nisip, vântul bate în față și eu strig de încântare.
Am zburat ca un glonte și ultimii câțiva kilometri senzația de zbor încă mai persista… Cu așa stare de spirit veselă și am ajuns la finiș 15 minute mai târziu.
Apropiindu-mă de bivuac și din obișnuință tachinându-i pe colegi, am încercat să scot rucsacul și, dintr-odată, am simțit o durere bruscă în spate care m-a făcut să îngheț în poziția alergătorului care-și scoate rucsacul. Scoțând cu greu munițiile, m-am târât până la covor și am început să scâncesc încet, fapt care, desigur, a supărat vecinii.
Vlad în general mi-a propus să schimb durerea mea de spate, pe durerea lui de inimă – astăzi, imediat după finiș, l-au luat pentru check up. Și l-au obligat să prezinte tot ce are în rucsac – de la calorii până la acușoare. Însă iată anume pe ele nu le-au găsit. Vlad a primit o oră amendă.
Drăcie! Cum poți din cauza unor nenorocite de acușoare așa să demoralizezi omul?? El s-a pregătit un an întreg, s-a antrenat din greu, a adunat bani, visa să ajungă în primele 50 de locuri. Și iată din cauza unui fleac el cade cu 40 de locuri și zboară din primii o sută.
Lui Vlad respect. Nu a lăsat mâinile în jos, dar a continuat să muncească și în final a ocupat locul 66. De-al nostru!
Privind înainte, vă spun că Vlad, pe urmă, a găsit totuși acușoarele fără de preț într-un sertar ascuns al rucsacului său. Dar amenda, din păcate, nu i-a fost anulată.
Nici Pașa nu a avut o zi prea bună – la penultimul check point a luat o sticlă de apă și aceasta s-a terminat până la munte. Din această cauză, pe munte s-a cățărat, de pe munte s-a coborât, dar până la check point a mers. Acolo Vlad și l-a găsit într-o stare deprimată, înconjurat de medici. Dar slava Domnului, după ce a băut și a fost stropit cu apă, Pașa și-a revenit și, împreună cu Vlad, au ajuns la finiș.
Ascultând aceste istorii, am înțeles că mie îmi merge destul de bine. Suspinând, am verificat o dată în plus tot ce am în rucsac și m-am strecurat să pregătesc prânzul. Și acolo Iia mi-a propus mâna și…. încă o mână pentru ca să-mi maseze mușchii încordați de pe spate și umeri. Peste 20 de minute eu deja alergam prin tabără, adunând crengi pentru rug.
După prânz, Joel a înțeles că 3000 kcal pe zi este mult, nu va putea mânca atâta și, ca un magician, scotea din rucsacul fără fund diferite bunătățuri, darnic oferindu-le în dreapta și în stânga. Fructe uscate, carne uscată, arahide dulci. Noi, chitic, nimiceam tot, murmurând aprobator – dă, Joel, încă!
În general, Joel nu era unicul. Această zi a demonstrat multor că unui om în pustiu, care aleargă câte 5-6 ore, îi sunt destule 2000-2200 kcal pe zi. Mai mult pur și simplu nu încape. Nu este clar de ce, dar eu acasă, stând pe canapea, cu ușurință mâncam 2500. Straniu.
Așa deci, când poporul a înțeles că poartă 2 kg de hrană în plus, pe care nu va reuși să le mănânce, a început feeria de bunătate și generozitate.
Data viitoare pot să nu iau deloc mâncare – la MDS mereu este destulă ????
Cel mai plăcut la MDS este pauza de după prânz. Toți și-au umplut burticile și, încet, s-au împrăștiat prin diferite colțuri. Toți au vreo ocupație. Cineva își curăță rucsacul de nisip, cineva își repară șlapii, cineva încearcă să mă prindă în „ia și ține minte”, cineva s-a dus în spatele bivuacului să fumeze, cineva discută etapa de mâine, iar altcineva spune un banc despre banană.
În două cuvinte, viața liniștită a unui sătuc. Asta calmează, stresul provocat de gălăgia orașului rămâne în urmă și tu te scufunzi în existența ordonată a unui aborigen și asta, fir-ar a naibii, este minunat! Și până astăzi îmi este dor de aceste seri. Totuși cât este de simplu să fii fericit.
Nu te gândești ce să mănânci, ce să bei, unde să mergi și ce să faci. Nu te deranjează că de la tine miroase neplăcut, că ai părul deranjat sau ești prost îmbrăcat. Poți sughița, face un pârț, râgâi și nimeni nu va atrage atenția la asta. Creierul tău este liber de sutele de cleme, reguli și ritualuri, care domină în oraș. Aici, în pustiu, ele nu funcționează. Și asta au simțit-o toți:
Orașul îți ia puterile, pustiul – ți le dă.
Și doar de tine depinde dacă vei putea să folosești această forță corect.
Două zile de cursă au rămas în urmă. Însă înainte ne așteaptă o mulțime de obstacole, provocări, plimbări la clinică, dezamăgiri, întorsături neașteptate și odihnă liniștită în cercul oamenilor care au devenit deja apropiați.
