Cum arată un gândac-ilegal, pentru ce ai nevoie de o căciulă cu urechi în pustiu, ce gust are ultimul gât de apă, cum poți obține efecte speciale cu ajutorul gelului, de ce ridurile sunt un semn bun

Asta este a patra parte despre cum am alergat prin pustiu în aprilie 2017. Dacă în primele trei părți am povestit despre cum m-am pregătit, cum am ajuns acolo și chiar cum am alergat primele două zile, atunci în această parte voi vorbi despre acea zi, cea mai importantă, pentru care și vin sportivii la MDS.

Să mergem.

Ziua a treia. Încă 31.6 km pe nisipuri.

Aceasta a fost a treia dimineață de la Marathon des Sables. A început ea de la un gândac. Așa, un gândac de bălegar zdravăn care s-a târât în bivuacul nostru și nu voia să plece. Și băieții, știind că uneori mănânc insecte, mi l-au adus la dejun. Gândacului i-a mers – nu arăta apetisant  :)

După cum am depistat mai târziu, el nu a fugit în pustiu, dar s-a cățărat în rucsacul lui Vlad și a călătorit cu dânsul 32 km! Dacă el vreodată va ajunge acasă și va putea povesti pe unde a fost, cu siguranță va intra în istoria gândacilor ca cel mai renumit călător.

Apropo, vreau să menționez că în afară de acest tovarăș, nu am mai întâlnit alte vietăți în pustiu, cu toate că mi-ar fi foarte interesant să vorbesc cu un șarpe sau cu un scorpion.

La start ni se reamintește că tema acestei zile sunt munții. 32 km prin câteva masive muntoase. În general, am observat un lucru, cu cât este mai scurtă distanța, cu atât este mai complicată.

Dar noi deja eram obișnuiți cu munții, așa că primele două masive ni s-au dat destul de ușor.

Și iată în față mai este un munte, deja mai impunător. Cu greu urcăm până sus și alergăm pe creastă.

Peisajul de aici, desigur, este încântător – jos parcă ar fi un șir de furnici, până la orizont întinzându-se un trenuț de alergători.

Iar tu alergi chiar pe vârf, un pas în stânga, un pas în dreapta și riști să zbori de la o înălțime de 200 de metri, rostogolindu-te pe pietre.

Aici imediat poți observa skyrunner-ii – ei sunt ca niște antilope saiga care aleargă pe pietre, întrecândui pe toți. Ce procesor au ei în cap că reușesc să analizeze atât de repede unde să facă următorul pas și sub ce unghi să pună piciorul?

Pas după pas, încerc să includ creierul în regimul turbo și să devin mai rapid – parcă îmi reușeș… ai drăcie! Fir-ar! – m-am lovit la degetul cel mare de o piatră ascuțită.

Până la check point ajung șchiopătând. Acolo Patrick mă întâlnește cu un zâmbet viclean – traseul de astăzi îl intersectează pe cel de ieri. Dealul pe care l-am urcat ieri, va trebui să-l urcăm din nou, dar din cealaltă parte. În deal – pe nisip, în vale – pe pietre.

La soare sunt +57. La umbră  –  +41, dar noi nu alergăm la umbră. Asta e cu siguranță. Asta eu am verificat. Chipiul de la MDS e o prostie. Ți-e foarte cald la cap, ventilarea e slabă. De asta o scot și alerg, răcorindu-mi capul cu vântul.

Înainte este o crăpătură la care s-a format coadă – toți se ajută să treacă peste ea. Aici deja nu este vorba de rezultat, trebuie să ajuți alt sportiv să treacă peste obstacol. De asta, în unele porțiuni, ne ajutăm să ajungem la finiș. Solidaritate sportivă :)

Puțin mai departe, încă un obstacol, panta devine practic verticală. Organizatorii și-au făcut griji, au prins frângii. Așa că MDS nu este doar o cursă de alergare, dar și de cățărare pe frânghii.

Culmea. Mă sufoc. Aștept. Inspir. Mă uit în jur. Expir…

Și mă arunc în jos pe pietre, dezbătându-mi unghiile și riscând să îmi frâng picioarele. Pentru ce? Voi încerca să vă explic, dar în primul rând, să îmi explic mie.

Când am venit aici, scopul meu era pur și simplu să ajung la finiș. Însă atunci când, după a doua etapă, am conștientizat că am șanse reale să ajung printre primii o sută, am hotărât să mă încăpățânez. În principiu, ca de obicei.

Anume victoria asupra sine însuși, asupra punctelor mele slabe și a priorităților altor persoane mi-a oferit acea explozie hormonală după fiecare cursă. Mi-a oferit senzația că trăiesc din plin, viu, cu adevărat. Anume din această cauză alerg în jos de pe vârf, dezbătându-mi unghiile și întrecându-i pe alți sportivi.

Jos întâlnesc dunele de ieri. Doar că azi ele nu mă irită, pur și simplu aștept până când ele se vor termina. Am impresia că pustiul m-a făcut mai răbdător.

7 km. Mai este puțin până la finiș. Apă am suficientă, jumătate de rezervor (350 ml). Decid 800 de metri să-i alerg, 200 să-i merg și să beau câte un gât de apă la fiecare 500 de metri.

Cu cât rămâne mai puțină apă, cu atât este mai gustoasă. În general, acum pot spune multe despre gustul apei. Iar în acea zi în care am savurat ultimul gât de apă cu patru kilometri înainte de finiș, am înțeles că apa este cel mai gustos lucru de pe fața pământului. Atunci când răpus de soare, nisip, munți și distanță, iai în gura uscată de sete un pic de apă și nu o înghiți deodată, dar o savurezi așa de parcă…

de parcă…

de parcă…

… mă predau, nu pot găsi ceva asemănător, asta trebuie să simți.

Cât de mult nu aș întinde apa, ea oricum se termină cu jumătate de oră înainte de finiș. Istoriile despre insolații, spasme și alte minunății am reușit să le evit cu ajutorul mantrei. Simplu, dar (uimitor!) efectiv:

Eu nu am nevoie de apă, eu pot alerga fără apă….

Acum înțeleg de ce la start răsună piesa „Highway to Hell”.

Cu cât eram mai aproape de finiș, cu atât mai clar îmi cânta în cap Dumb Ways to Die. Acesta este un cântecel vesel despre metode prostești de a muri.

Pe fundalul acestei piese prostești, apare în cap o imagine care mă agasează, în care alerg cu un pahar cu apă rece. Eu alerg, iar apa din pahar sare peste margini. Îmi amintesc de spusele prietenului meu Edik:

— Frate, la vârsta noastră deja nu mai ai paharul sănătății așa de plin. Iată de ce este important să nu verși ceea ce ți-a mai rămas. Și să ajungi până la finiș.

Aerul fierbinte topește orizontul… Sau văd încețoșat din cauza sudorii? Înainte văd ceva ce seamănă cu arcul. Și iată finișul!

Așaaaaaa, unde este ceaiul meu binemeritat de finiș?

Ideea este că la finiș este un cort unde de fiecare dată, după fiecare etapă, marocanii îi servesc pe toți cu ceai. El este minunat – aromat, dulce, fierbinte, ceaiul curge prin vene la fel ca apa vie. Închizi ochii și pentru o secundă ai impresia că ești în paradis. Însă atunci când îți vii în fire și vrei să mai bei un gât, te așteaptă o adevărată dezamăgire, în pahar ceai nu mai este…

Da, da, ei toarnă doar un gât de ceai, pe fund, maximum 30 ml. Dacă încerci să mai iai un pahar, marocanul care distribuie ceaiul te privește cu ochi răi:

Giast uan!

Nu ai voie, mai pe scurt, mai mult. Nu înțeleg cum se explică asta, marketing sau zgârcenie banală, dar asta irită destul de tare.

Deci, eu mă apropii de măsuță și prin gesturi (mi s-a uscat gâtul) îi arăt, că vreau al dracului de tare să beau și cer ceai. El îmi toarnă. Poate plin? Mhm, precis. Același gât de ceai pe fundul paharului. Ceaiul se duce ca apa în nisip. Necătând la protestele berberului, mai iau un pahar. Și încă unul.

Scena parcă e ruptă din mântuirea lui Said.

În tabără e mai puțină lume ca de obicei. După cum s-a dovedit mai târziu, nu în zadar am dat foc la ghete – am ajuns al 116-lea. Și de pe poziția 154 din clasamentul general, m-am urcat pe locul 137. Am șanse să nimeresc în primii o sută. Mă voi încăpățâna și mai departe.

În general, așteptându-i pe toți, caut uscături pentru rug și, forțat, testez șlapii prin spini. Rugul este gata. Testul este trecut. Apropo, pe 90 de procente dintr-o sută. Astăzi este așa de cald, încât am hotărât să măsor temperatura. S-a dovedit că la umbră sunt 42 de grade, iar la soare – 60. Cam mult. Dar necătând la vremea fierbinte, am hotărât să strâng lemne pentru cei care încă nu au ajuns. Conștiința m-a mustrat – de obicei, asta făcea Pafuntii, el este cel mai rapid și, de obicei, ajungea primul la finiș.

Am șchiopătat până la clinică pentru ca să văd în ce stare sunt picioarele mele după alergatul prin munți. Clinica este așa un cort mare unde medicii vă repară picioarele, cu toate că am văzut cum cu ajutorul picurătorilor tratau oamenii de insolații. Dar în mare parte – picioarele.

Cum are loc „reparația”? Cazi pe podea, ridici piciorul și medicul face minuni cu bătăturile și unghiile tale – le străpunge, le stoarce, le găurește, le dezinfectează, le lipește. Și picioarele parcă ar fi noi.

Mi s-a înnegrit o unghie și mi-a apărut o bătătură la degetul cel mic. Însă astea sunt fleacuri după standardele locale. Alături se tăvălesc prietenii – Pașa și Colean. Ei au mai multe probleme.

Iia „s-a lăudat” că astăzi i-au găurit o unghie pentru ca să scoată lichidul de sub ea. Picioarele ei în general sunt aproape în totalitate în leucoplaste, biata fetiță.

Dar iată Vlad, spre exemplu, nu a suferit nicio schimbare. Nici măcar o bătăturică, nici o bubiță. Mai pe scurt, taina principală a MDS, de ce la unii picioarele sunt roase, iar la alții nu, rămâne a fi un mister. Poate în secolul XXII știința va găsi un răspuns.

În cortul vecin totul merge ca de obicei. Toți au dispoziție bună, multă forță și nebunie. Își întind mușchii după un program dificil – în jur de 40 de minute în poziții imposibile. Compătimitor urmăresc această evoluție de stretching sincron.

Între timp, toată tabăra se pregătește pentru ziua de mâine. Pentru că mâine este cea mai importantă zi a cursei – 86 km. Toți au emoții. Eu tot mă tem, iată de ce restul zilei o dedic pregătirilor.

În primul rând, hrana. Am hotărât să iau 7 geluri pentru fiecare 10 km, 200 g de stafide cu merișoare uscate în calitate de gustări pe drum, iar la prânz praful Soylent – hrană bogată în calorii cu care m-a servit Vlad.

Mâncarea viitorului – conține toate substanțele necesare pentru menținerea vieții. Torni apă peste el și-l bei. Și așa toată viața. Nu scump, repede, teribil…

În al doilea rând, tape-urile. Le-am scos pe cele obosite și am lipit altele noi. Știți cum să afli dacă ai încleiat tape-urile corect? Foarte simplu – trebuie doar să te ridici. Dacă pielea de pe genunchi este asemănătoare cu ridurile unui bătrân de 300 de ani – ești bravo

Între timp, cei care deja și-au strâns lucrurile, stau în rând la internet-cafe. Asta este așa un cort unde poți transmite gratis un singur e-mail. Iar pentru 2 euro pe minută poți vorbi pe telefonul prin satelit.

Noi însă îl avem pe al nostru, gratis (60 euro lunar – nelimitat) messenger. Telefonul meu prin satelit Garmin inReach trece din mână în mână și toți scriu celor dragi că sunt vii și nevătămați. Dintrodată aud cum băieții râd în hohote, messenger a învățat un cuvânt nou, popular și îți propune să-l folosești – pizdets. Un cuvânt foarte răspândit la MDS. Chiar foarte. Chiar pizdets ce de răspândit.

Alături stă un alt băiat care tot râde din suflet.

— Helou, ueia a iu from?

— Privet, rebiata, ia govoriu po ruski.

După cum s-a dovedit, Fernando este un spaniol care anterior a trăit în Moscova. Un băiat de treabă. Iia a adus mingea pentru masaj și noi i-am făcut masaj la spate.

Da, straniu, știu. Dar aici se întâmplă multe lucruri stranii. Spre exemplu, tatuajul dinaintea somnului. Pentru ce? Pentru ca să fii la curent unde vor fi punctele de hidratare. Pentru asta, le notez pe mână cu timpul aproximativ la care voi ajunge la ele.

Această etapă o alergăm în doi cu Anton. Avem aproape aceeași pregătire și nu ne vom permite unul altuia să cedăm (să ne relaxăm).

Ziua a patra. Ziua care se va termina peste 86 de kilometri.

Ziua mea X a început mai devreme ca de obicei, la ora 05:00. După ce doi ani în urmă am fost la Vipassana (10 zile de lipsă completă a comunicării cu alți oameni și meditație câte 11 ore pe zi), uneori meditez dimineața, mai ales când mă așteaptă zile grele.

Iar ziua de astăzi nu va fi una ușoară, iată de ce am luat covorașul subsuoară și m-am îndreptat spre răsărit, mai departe de tabără. Mi-am ales o dună, m-am așezat și 20 de minute nu m-am gândit la nimic și, simțindu-mi corpul, încet respiram în pătrat (15 sec inspir, 15 sec mențin, 15 sec expir, 15 sec mențin). Pulsul scade până la 40 – 45 de bătăi pe minut.

Așa tip de meditație îți dă foarte multă forță – la Vipassana, în ziua a zecea, am mâncat o banană și un pumn de arahide și am dormit doar 3 ore. Cu toate acestea, nu eram flămând și mă simțeam de milioane.

În cort m-am întors plin de forță. Am scos încet din rucsac un Snickers deformat, care s-a topit și s-a întărit de zeci de ori. Astăzi avem o zi de naștere – a lui Vlad.

Mai departe, din spusele lui, din raportul lui :)

Când ieșeam din sacul de dormit, toți băieții din bivuac au început să cânte „Happy Birthday”. Încheind cântecul, de mine s-a apropiat Dima și mi-a înmânat un cadou foarte neașteptat – un tort!

Ei, tortul nu era, desigur, în forma în care vă imaginați – de fapt, era un snickers obișnuit, un pic lățit și topit. Dar faptul că acest snickers a fost purtat pe umeri în jur de 100 km prin nisipuri, munți și căldură insuportabilă, îl făcea mai frumos decât cel mai apetisant tort.

Vlad tot era pregătit și a scos un pachet de jeleuri Haribo cu gust de coca-cola. Mai în scurt, am avut parte de sărbătoare!

MULȚUMESC! Dimineața a devenit mai dulce. Iar înainte mai sunt încă 86 km de pustiu. O zi de naștere ideală, chiar un pic invidiam. Cu toate că am avut o zi de naștere asemănătoare pe Mont Blanc (de privit de la minutul 18:30).

Astăzi startul este puțin mai neobișnuit, în loc de unul, sunt două. Grupa de bază a alergătorilor pornesc la ora 8:30, iar top 50, unde sunt și doi dintre prietenii noștri, Pașca și Anton, pornesc mai târziu, la ora 11:00. Pentru ce? Una dintre versiuni este ca toți să ajungă la finiș aproximativ în aceeași perioadă.

Astăzi greșelile vor costa scump, iată de ce lumea scapă de greutatea în plus. Și iată în fața cortului crește o grămadă de lucruri inutile. Maiouri, ciorapi, ștergare noi, cratițe, powerbank-uri goale, baterii solare și îmbrăcăminte. Pentru berberi e sărbătoare.

Încă o lecție bună de viață – nu merită să duci cu tine prin viață fleacuri. Mergi ușor și ia cu tine doar lucrurile fără de care nu poți.

Astăzi am hotărât să diversific startul și m-am aliniat în primul rând. Au început să-i felicite pe cei care își serbează ziua de naștere, doar că discursul lui Patrick a fost întrerupt de arcul care încet-încet se lăsa peste alergători. Iată nu trebuia eu să îl asamblez atunci, în prima zi, cred că am stricat ceva…

Răsună „Highway to Hell”, zeci de mâini țin arcul, organizatorii mișună primprejur, lumea râde, iar eu ies în față și mă aranjez pentru startul de jos.

Mai pe scurt e haos total. Dar iată răsună semnalul și noi pornim! Eu mă rup de la start ca Bolt. Măcar o dată în viață să conduc cursa – visul meu. Și astăzi s-a îndeplinit! Iată eu alerg înaintea tuturor. Ca o rachetă, ca un satelit sovietic, ca Cristofor Columb, arătându-le tuturor calea. Ale mele cinci minute de glorie!

Care au durat, cel mult, două minute. Am fost nevoit să încetinesc, să începi cursa de 80 de kilometri cu o viteză de 20 km/h este sinucidere.

Și cum credeți, cine m-a întrecut primul? Vlad! El a hotărât să-și facă un cadou de ziua lui și a condus cursa următoarea oră.

Imediat după start alergăm printr-un sătuc marocan sărac în care sunt doar câteva case. Nici nu sunt sigur că aici trăiește cineva. A nu, uite, copilașii ne fac din mână!

Ei probabil au căpiat de la ceea ce se întâmplă. Imaginați-vă că în orașul vostru, pe piața din centru, au aterizat farfurii zburătoare și câteva mii de extratereștri giganți au organizat curse de supraviețuire prin întregul oraș.

Alergând câțiva kilometri, hotărăsc să alerg fără căciula cu urechi, cum o numim noi afectuos. Până când este răcoare voi alerga fără ea. Interesant, este posibil să alergi MDS fără vreun accesoriu pentru cap? O provocare bună…

Alergăm cu Anton – mi-a devenit drag pentru că poate păstra liniștea. Sunt alergători vorbăreți și, deja peste jumătate de oră de pălăvrăgeală continuă, te gândești cum să scapi de ei. Nu-mi pot imagina 12 ore cu o persoană așa „pozitivă” – probabil nu ar fi ajuns până la sfârșit, iar mai apoi cineva l-ar fi găsit într-o văgăună cu piciorul rupt. Glumesc. Cu ambele. Glumesc.

Ooo, înainte e o mică furtună de nisip – așa, una pentru copii, micuță de tot care s-a dizvolat după deal. Dar și noi după dânsa. Mă uimesc din nou de cât de divers poate fi pustiul – are mii de fețe și toate sunt diferite.

Alergăm la deal deja din obișnuință. Dispoziția e bună, puteri – un vagon și încă o căruță. Urcăm. Coborâm. Urcăm. Coborâm. Cât soarele nu arde trebuie să alergăm. Așa am și alergat până la următorul check point de la kilometrul 23. Alergăm deja de trei ore.

La check point nu ne reținem, ne umplem rezervoarele, alergăm și… ne cufundăm în dune. Și imediat începem să fim depășiți. În genere, am observat că pe dune și în munți suntem întrecuți de băieți care merg foarte vioi.

În schimb, pe loc drept, noi îi întrecem pe toți. În această etapă, un francez de cinci ori ne-a întrecut în munți și pe dune, iar noi de șase ori l-am întrecut alergând. Antoșka avea cu sine pastile de glucoză și luam câte una de fiecare dată când întreceam pe cineva – ca la circ, cum sunt hrăniți cățelușii pentru că s-au purtat frumos.

Cu cât era mai cald, cu atât apa era mai gustoasă. Către ora două amiaza, ea avea gustul de rouă din paradis.

33 km. Încă un check point, drumul este drept, se aleargă „ușor”, de asta alergăm pe el ca un glonte. Lumea deja s-a împrăștiat, cam un om la 100 de metri. Vizual, parcă ai alerga singur. Dacă să nu-l iai în considerare pe Antoha :)

Am uitat să vă povestesc despre alimentație. Aici totul este simplu. Mâncăm câte un gel (100 kcal) la fiecare 7 kilometri. Tablete de sare, câte două la fiecare check point, pentru ca să nu ne deshidratăm. Mai mult ca atât, am cele mai gustoase stafide pe care le mâncăm la desert și ne recompensăm pentru realizări. Acest lucru ne diversifică ziua astaatât de lungă și psihologic ne ajută să nu cedăm.

Simt că mi-am ros bătăura și mi-am bătut unghia. Până când este suportabil, dar înțeleg că mai departe va fi mai greu. Până când nu iau pastile împotriva durerii, doar în cazuri excepționale.

47 km. Cel mai important loc de odihnă. Aici vom mânca, ne vom odihni, vom sta și vom bea. Amestec soylentul cu apă. Nu are gust puternic, este asemănător cocktailului de proteine. 500 kcal au intrat în mine timp de 10 secunde. Să vedem cum se va descurca cu aceasta organismul.

Ni se șoptește că suntem în primii 30, de aceea nu ne reținem mult. Trebuie să alergăm, însă după prânz, vreo jumătate de oră va trebui să mergem la pas, păstrând un puls scăzut, pentru a asigura stomacului o circulație a sângelui normală ca să digere. Altfel, dacă alergi repede, organismul asigură, în primul rând, mușchii picioarelor cu sânge și ignoră stomacul, digestia încetinește, iar mâncarea rămâne pentru ore în șir o greutate în plus.

Dar să alergăm nici nu ne reușește – niște dune imense ne împleticesc picioarele. Și aici noi înțelegem că suntem singuri. Nici în față, nici în spate nu este nimeni. Fantastic! Un pic e înfricoșător gândul că am fi putut să cotim greșit și să ne rătăcim, dar și în asta este o plăcere aparte.

O da, calitatea fotografiilor (stopcadru din video) este minunată. Acest efect ultramodern, care voi credeți că este ceva tulbure, de fapt, este gel, care a ieșit din tubul din geantă și s-a înșirat pe obiectivul camerei.

Și așa este cam 20% din video. Nu-mi plac gelurile. Iar efectul îl voi numi – „Furtuna de nisip din Sahara”.

La cel de-al cincilea check point am descoperit… șezlonguri. Ăăăăă… neașteptat. Și mai neașteptat a fost să descoperim pe ele alergători care nu se grăbeau nicăieri. Probabil aici este un VIP check point pentru cei care au hotărât să se bucure de soare și să se odihnească de cursă.

Atunci unde sunt chelnerii?

— Hei, ian aduceți-ne o căldare de fresh rece de portocale! Și steak medium rare, vă rog. Două. Nu, patru!

Nicio reacție. Hei!

Bine, vom bea niște apă călduță și vom mânca niște geluri fierbinți. Brrr. Și iată noi din nou mergem grăbiți prin pustiu. Soarele apune și noi am scos căciulile și ochelarii. E bine. Dar urmează să parcurgem 9 km prin nisip fără vreo speranță la suprafață solidă. Și asta nu e bine. Uite așa arată acest fragment de la înălțimea unui zbor de pasăre:

Însă noi nu cedăm și încercăm să alergăm. Picioarele se cufundă în nisip, pulsul trece peste limită, noi vorbim necenzurat, trecem la pas și din nou încercăm să alergăm…

Totuși nisipul nu este elementul nostru…

Și aici, ca și cum oferindu-ne o lecție de tehnică a alergării pe nisip, pe alături zboară Rașid, liderul cursei. El aleargă pe nisip la fel cum noi alergăm pe asfalt. Minune. El, desigur, este mărunțel și ușor, dar… drăcie, cum face el asta?

Suntem depășiți. La pas, alergând ușor, cu bețe. Asta explodează creierul. Cum? Ce el face diferit de tine? Eu cred că am fost întrecuți de skyrunner-i și volkeri – băieții care sunt obișnuiți să meargă mult și repede prin munți. Scârțâind din dinți, îi zâmbesc încă unui englez în vârstă amabil. El ne înviorează și dispare după duna pe care maiestuos plutește o caravană mică

După senzații și spusele fetelor de la check point, suntem printre primii 30. Plus alți 40 dintre cei care au pornit mai târziu, în rezultat va ieși că suntem, aproximativ, pe locul 70. Ce să spun, nu e rău, asta nu ne permite să ne relaxăm.

65 km! Penultimul check point. Aici îl întâlnim pe Leoha Firov cam trist. Acum suntem în trei! Cei trei mușchetari. Unul pentru toți și toți pentru unul!

Gata. Nisipul a dispărut. A venit timpul nostru. Noi includem viteza! Notă: termenul „includem viteză” la MDS înseamnă deplasarea cu o viteză mai mare de 6:30 per kilometru. Iar noi alergăm cu 5:55!

Toți cei care așa de ușor ne întreceau pe nisip, sunt din ce în ce mai aproape de noi. Întrecem o pereche, încă unul și încă. Noi întrecem, pe noi – nu. În cap este un singur gând – să nu mă opresc! Înaintea ochilor este englezul cu zâmbet binevoitor.

Unde ești, dragule?

Pentru mine mereu cea mai bună motivație a fost furia. Bună, sportivă, furia firească. Furia pe sine însuși, pe slăbiciunile tale, pe faptul că ai fi putut să faci, dar nu ai făcut. Nu, și de ce un bătrânel cu bețe mă întrece la kilometrul 65 prin pustiu?

Băieții tot strâng din dinți și merg mai departe. Toți înțeleg că acum nu ai voie să te predai. Anume etapa lungă determină locul la MDS și îți arată cine ești cu adevărat.

Se întunecă, iar noi am conectat lumina pentru distanță. Împrejur nu este nimeni, doar semnele reflectoare de pe pietre care ne indică drumul.

Ultimul check point. Turnăm apă, Antoha scoate surpriza – o ciocolată pe care a păstrat-o pentru sfârșit. Mmm, gustoșenie…

E întuneric. Devine complicat să păstrezi tempoul rapid, dar iată în față se ivește o lumină și nouă parcă ne cresc aripi! Se include institnctul animalic de prădător – în față este o victimă. Trebuie să o ajung și să o înfulec. :)

Luminița se apropie, încearcă să devină mai rapidă, dar nu, noi o ajungem și o mâncăm. Cine să fie oare? Nu cumva prietenul nostru englez? Salut! Uite că te-ai prins în plasă – îi zâmbesc sincer, îl bat pe umăr și-i spun thanks. El mă privește nedumerit – el doar nu știe că datorită lui deja al 15-lea kilometru eu nu mă opresc și am întrecut vreo 10 oameni.

Dar în pustiu se activează nu doar instinctul prădătorului. Institnctul victimei tot este puternic – Leoha a privit în urmă și ne-a comunicat că de noi se apropie două luminițe. Noi devenim mai rapizi – nu vrem să pierdem poziția. Pulsul crește. În față apare din nou o luminiță. Și se activează prădătorul. Până la finiș mai sunt 7 km, spatele doare, picioarele mă rod, dar nu-mi pasă – adrenalina fierbe.

Și aici, pe fundalul cântecelului despre metodele prostești de a muri, mi-am pus întrebarea:

În ce moment MDS s-a transformat pentru mine într-o întrecere? Într-o cursă pentru loc, pentru primii o sută. Eu doar am venit aici pur și simplu să trec pustiul, neconcurând cu nimeni și primind plăcere de la peisaje. Ce s-a întâmplat, de ce eu alerg ca o antilopă saiga pe nisip, încercând să întrec pe cineva, să fug de cineva și calculând în gând cu câte locuri m-am urcat mai sus în clasament?

Și înțeleg că asta s-a întâmplat nu aici. Pustiul nu te schimbă, el doar îți arată cine ești cu adevărat. Acum înțeleg că nu voi putea trăi liniștit, urmărind cum se scurge viața, stând așezat pe o bancă. Mă voi lupta cu concurenții, cu sine însuși, cu slăbiciunile mele până la sfârșitul vieții. Mai pe scurt, Voloșin, nu visa la o bătrânețe liniștită… Fir-ar a dracului, iar eu aveam alte planuri…

Am mai întrecut încă doi alergători și înainte a apărut tabăra noastră și arcul de finiș. După senzații, avem de alergat vreo 10 minute până la el. A trecut jumătate de oră, iar tabăra rămâne la fel de imposibil de ajuns. Distanța în pustiu este foarte amăgitoare…

Dar tot ceea ce este „bun”, la un moment dat se termină și, necătând la iluzia optică, ne apropiem de finiș. Băieții propun să trecem linia de finiș ținându-ne de mână. Mie îmi pare că e un pic straniu, dar nu le pot refuza – prin atâtea am trecut astăzi împreună. Și iată noi, ca trei ăăă, da, alergători care se țin de mână, alergăm prin arc.

Ceasul arată 12:16. Perfect! 86 km în 12 ore și 16 minute!

După cum s-a dovedit mai târziu, noi am ajuns ai 58-lea. Rezultatele pe check pointuri:

Cp1–137. Cp2–109. Cp3–94. Cp4–84. Cp5–87. Cp6–73. Cp7–64. Finiș— 58

Nu ne vine a crede că practic am intrat în primii 50. Super!

Ne cuprindem cu băieții, emoțiile dau peste margini așa de tare, încât mi s-a uscat în gură. Așaaaa, unde este ceaiul nostru binemeritat?

Poate azi ne vor turna din suflet – cum n-ai da, am alergat 86 de kilometri…

Я подхожу к столику и прошу чай. Наливает. Да только фиг там — тот же глоток чая на дне.

Mă apropii de masă și cer ceai. Îmi toarnă. Doar că n-a fost să fie – același gât de ceai la fundul paharului.

$%#@!!! Pe bune, noi, după ce am alergat 12 ore prin pustiu, prin căldură și am înghețat la finiș, nu merităm un pahar, al naibii, mic de ceai?! Mă uit fix în ochii băiatului, ridic arătătorul în aer, fac o privire foarte severă și fără să scot niciun cuvânt mai beau un pahar. El înțelege că nu are sens să se contreze și oftează.

Ne luăm cele 4.5 litri de apă și mergem cu pași mici în tabăra pustie. Ea întradevăr este pustie – în afară de noi mai sunt vreo 20 de oameni din cei 1200. Cu greu ne-am găsit bivuacul și ne-am prăvălit. Dar nu avem voie să dormim – neapărat trebuie să mai facem încă două lucruri.

În primul rând, să mănânc – nu se poate să lași organismul stresat și fără mâncare.

În al doilea rând, picioarele, până când nu este nimeni în tabără, merg la clinică să mi le repar.

Pierderile de astăzi – o bătătură la degetul cel mic și o unghie înnegrită. Nu este strașnic. După standardele de aici – am scăpat cu o sperietură. Dar iată „cizmele mele rapide Hoka” au suferit mai mult – talpa se descleie în bucățele. Cred că pentru maraton vor ține, după asta – la gunoi.

Iată acum pot să mă vâr în sacul de dormit și să adorm. Dacă îmi va reuși. Am adormit repede, dar am dormit puțin. M-am trezit la ora 04:00 cu o dorință arzătoare de a mă ușura. M-am ridicat încet – mă uit, toți ai noștri sunt pe loc, au alergat și dorm, ca niște bebeluși, perfect. Hârtie, unde e hârtia? Drăcie, nu este… Mă uit, cortul de la vreo 50 de metri este viu, arde lumina și eu merg încet spre el. Atârnă flagul Spaniei, în bivuac stau așezați doi.

— Băieți, hârtie aveți?

— Pentru țigări? — concretizează nenea, zâmbind viclean și învârtid o țigară.

—  Și niște tabac, dacă se poate — fără să mă gândesc mult, concretizez eu.

Pustiul Sahara. Noapte. Cerul înstelat pe care niciodată nu-l vei vedea în oraș. Noi stăm în tăcere cu spaniolii și fumăm, uitându-ne la stele. Fumul e ca gândurile noastre, se ridică spre cer și se dizolvă pe fundalul lunii imense.

Astfel de momente se memorează pentru totdeauna.

De asta Iau și Țin minte.

Va continua…