Ei bine, iată și ultimul capitol, în care voi relata despre ultimele zile petrecute în deșert și despre lucrurile învățate în această perioadă. Să începem.
Cea mai lungă etapă a MDS – 86 km, a luat sfârșit. Au mai rămas două zile, care vor rezuma tot ultra-maratonul. Și dacă maratonul final va avea loc abia poimâine, astăzi avem o zi la fel de importantă – Ziua de odihnă
ziua a 5-a
Dimineața celei de-a cincea zi a Marathon des Sables este plină de bucurie și fericire. Și asta fiindcă nu e nevoie de fugit. Desigur, dacă ai fugit până unde trebuie ???? De aceea azi ne vom distra! De unde începem? Unde e lista mea cu ce trebuie să fac? Așadar:
Să mănânc gustos — ✔
Pentru această ocazie am păstrat cele mai delicioase bucate — piure de cartofi cu carne. Iar pentru desert — mango uscat și ceai cu zahăr. Un mic dejun pe cinste! Fiecare se răsfață pe măsura posibilităților ????
Să mă chiorăsc la soare — ✔
Să privesc cum lumea finisează — ✔
După micul dejun merg împreună cu Pafnutii să privesc cum lumea finisează. Cârdul nu se mai termină, oameni tot vin și vin. Îi aplaudăm și îi felicităm, doar lor le-a fost cu mult mai greu decât nouă — noi ne-am chinuit 12 ore, iar ei tocmai 24. Bravo!
Să-l ajut pe cel nevoiaș — ✔
Și iată că eu împreună cu Pafnutii, stând pe linia de sosire, vedem cum se apropie cu greu o doamnă în etate. Se vede că-i este greu. Ea nu zâmbește, nu-i vede pe suporteri, nu reacționează la strigătele “bravo”. Trece prin preajma noastră, gâfâind. Nici o emoție, nici o urmă de sensibilitate.
Pe linia de finiș i se înmânează 3 butelii de apă, dar ea e într-atât de crispată, încât a devenit confuză din cauza apei. Sărmana abia de mai stă pe picioare, iar ăștia îi înmânează 4,5 litri de apă
Eu și Pașa luăm buteliile (pe ale ei și pe ale încă unei doamne), întrebăm numerele corturilor și cărăm apa la destinație.
La despărțire eu îi mai urez o dată cele bune serioasei Miss Marple. Dar dintr-odată ea începe să plângă…Eu am devenit confuz, iar dânsa m-a îmbrățișat ca pe un fecior. Atunci am îmbrățișat-o și eu…Și dintr-odată am simțit cum îmi dădeau lacrimile. Și iată așa am stat noi acolo, ea plângea, eu mă străduiam să nu încep a plânge…
Abia mai târziu am înțeles ce s-a întâmplat și de ce m-au lovit lacrimile. E simplu — atunci o cuprindeam nu pe o mătușică oarecare, ci pe mama mea cea scumpă, care poimâine va fi omagiată și de care îmi este foarte dor
Mămucuța mereu își face griji când merg undeva. Iar acum sunt în deșert, o săptămână, ultra-maraton. Și ea este omagiată în câteva zile. Mama mi-a cerut un singur cadou de ziua ei — să mă întorc acasă. Mi-a promis că nu va sărbători până când nu-i voi scrie că totul e ok, sunt viu și nevătămat, și că am finisat cu bine. Așa și am făcut mai târziu. Dar în acel moment o îmbrățișam pe doamna ceea, iar în gând îi ceream iertare mamei pentru că am făcut-o să se îngrijoreze de așa un netrebnic ca mine.
Să ciordesc ceai de la marocani — ✔
După ce mi-am șters nasul, am revenit la linia de sosire, unde mă aștepta Pașca. Marocanii continuau să-și bată joc, servindu-i cu un gât de ceai pe finisher-ii morți de oboseală.
Pașa și-a întors privirea însetată spre platoul cu ceai și eu am înțeles dintr-odată ce-și dorește. M-am apropiat de cort și am luat un pahar.
— Onli for finișer!
— Its not for mi — its for mai frend, — i-am reproșat cu mândrie marocanului și i-am întins paharul lui Pașca. Pașa într-o clipită a înghițit conținutul.
— Apucă-l și ține minte. — Pașa s-a înecat.
Asta ca să nu se relaxeze ????
Să salvez jeepul berberilor — ✔
În timp ce-l loveam pe spate pe Pașa, scuturând din el rămășițele de ceai, am zărit cu coada ochiului jeepulețul, în care s-au încărcat berberii veseli și au pornit prin dune. În mașină urla muzica, băieții se distrau.
Dar distracția nu a durat prea mult, căci jeepul s-a blocat adânc în nisip. Au încercat să scape din nisip câteva minute, însă n-a fost să fie…
— Ce interesant evoluează lucrurile — am considerat noi și ne-am îndreptat spre ei.
Iar ei deja săpau în jurul roților. Arătau ca niște pisoi care au făcut o boroboață. Se pare că băieții au luat “căruța” să se plimbe un pic, și iată ca s-au plimbat. Dar noi nu i-am putut lăsa la nevoie, de aceea ne-am alăturat și noi.
Încercările de a scăpa din nisip doar agravau situația. Berberii au decis să acționeze într-un mod tradițional berber — să smulgă niște tufișuri și să le bage sub roți. Cam așa se face și prin părțile noastre, doar că noi folosim pietre, iar ei, acolo în deșert, folosesc tufișuri ????
Brrr, brrr, ооо, a pornit!
Punctul culminant — mașina pornește, intră în tufișuri, își ia viteză, zboară și … iarăși plonjează în nisip. Se trage cortina, aplauze!
Aparent, este o modalitate berberă de a se distra, de aceea le-am dorit băieților o zi bună și ne-am dus…
Să mă desfăt sub ventilator — ✔
Da, pe linia de sosire se află un ventilator uriaș, care împreună cu aerul împroașcă picături de apă. Stai sub un șuvoi de aer rece și umed, imaginându-ți că ești pe undeva prin Islanda lângă o cascadă. Dar nu neapărat în Islanda. Mai depinde și de fantezia omului – poate cineva își imaginează că este Gulliver, iar mii de pitici încearcă să-l doboare cu niște țevi de refulare minuscule.
Iar lumea tot finisează…
Să așez șosetele — ✔
Ajunge atâta relaxare — ai o mulțime de treburi acasă. Mai întâi trebuie să strângi rufele pentru spălat. Principalul sunt șosetele — la picioare trebuie să-ți fie molcuț și curățel. Găsesc șosetele, încerc să le îndoi, dar în zadar. Atunci le așez frumos și le fac o poză, ca să vadă toți cei, care își spală șosetele odată la 150 de kilometri. Rușine să fii atât de dezordonat!
Să-mi spăl rufele— ✔
Eu pot umbla într-o haină mult timp, fără ca s-o spăl. Dar chiar așa de sălbatic și dezordonat cum sunt, am hotărât să-mi spăl ținuta pentru alergare, fiindcă…nu doar șosetele nu se mai îndoiau.
Să-mi cos bășica — ✔
Nu se poate să vezi o bășică plină cu apă și s-o ignori. Dar ce să faci cu ea? De exemplu, să iai de la fete un ac și o ață, să spargi cu acul bășica, iar ața s-o lași acolo înăuntru, ca lichidul să curgă, iar bășica să nu se mai umfle.
Nu-ți vei vedea picioarele până când nu-ți scoți șosetele
— D. Voloșin
Să-mi fac o pernă — ✔
De mult vroiam să vă povestesc.
Așadar, ai nevoie de pernă în pustiu? Gonflabilă, de puf sau anti-gravitație? Răspunsul meu este — nu!
Dragi prieteni, chiar acum vom face o pernă improvizată. Vom lua husa de la sacul de dormit, vom băga acolo echipamentul de alergare — șorturile, maioul și slipul, de exemplu, peste husă tragem un buff și tadam! — perna elegantă, moale și plăcută la atingere este gata!
Greutate — zero grame greutate suplimentară
Să ascult bancuri — ✔
Joel azi e plin de inspirație — ne-a spus un banc eston foarte vesel despre reincarnare ????
Iar lumea tot finisează…
Să fac un cadou — ✔
Conform statisticii, știți care este impresia cea mai frumoasă a participanților la Marathon Des Sables? Haideți, ghiciți! Așa… nu, nu este alergatul pe timp de noapte, nici bășicile cu sânge, nici leșinatul de căldură, nici foamea, nici amenzile, nici istoveala, nici durerile infernale și nici descalificarea. Mai aveți variante? Vă dați bătuți?
Iar răspunsul corect este — Coca-Cola.
În deșert se mai întâmplă și minuni. Ziua următoare de după etapa lungă, fiecare alergător primește o cutie transpirată de Coca-Cola rece! Acum chiar înțeleg statistica — într-adevăr, pare o minune — când te pârlești la soare timp de 5 zile, bei numai apă potabilă încălzită și mănânci doar furaje fără gust — cola rece ți se pare un dar de la zei pentru comportamentul frumos pe care l-ai avut. Și de bucuros ce ești, îți vine să dansezi pe picioarele din spate!!
Ei, iată că a sosit această zi ???? O mie de oameni deshidratați s-au adunat în centrul lagărului, așteptând cu lascivitate camionul cu logo roșu.
Vineee! Mda… nu arată chiar ca la publicitate, dar noi știm cu toții ce are înăuntru! Încep a urla cu toată vocea:
E frig și iarnă, e ca-n povești, e minunat, e timpul să dăruiești!
Lumea cântă, fiecare cum poate, în toate limbile lumii.
Cu mâinile tremurânde luăm cutiile mult-râvnite și mergem într-o parte, ca să nu fim călcați în picioare de alți însetați ca noi. Fiecare va proceda cu această cutie așa cum și-a pus în gând — cineva o va goli dintr-o înghițitură, cineva o va sorbi lent până-n seară.
Eu am de gând să n-o beau deloc. În sens că n-o voi bea când ajung acasă după cursă. E o tâmpenie. Doresc să i-o fac cadou cuiva. Nu, nu-s nebun și nu m-am supraîncălzit la soare, sunt sănătos la cap și gândesc limpede. Nu, nu m-a plătit compania Pepsi ca să procedez așa.
Când te afli în deșert, ți se schimbă valorile — și o cutie de cola rece de 30 de cenți valorează cât o cină de 300 verzișori la un restaurant Michelin.
Pur și simplu vreau să văd zâmbetul unui om fericit — anume acest lucru îmi redă mai multă forță și energie decât 300 kcal de băutură carbogazoasă. Și deja am hotărât cine va fi norocosul destinatar, când dintr-odată…
În timp ce urmăresc, cum zvâcnesc gâtlejurile celorlalți, îi aud cum plescăie și gem de plăcere, dintr-odată simt cum una din mâinile mele tremură, iar alta se îndreaptă spre inelul cutiei. Nu, stai așa! Mâna a încremenit pe inel. Mintea își dorește satisfacție, iar inima – emoții. Care va învinge?
Dar Universul ținea cu mine. Tocmai s-a apropiat, Iia zâmbind. Incredibil… I-am întins cutia. Iia mă privea și se pare că nu prea înțelegea ce se petrece.
— E pentru tine.
— E un cadou prea de preț.
—Dacă-i prea, împarte-l cu Natașa.
Iia a zâmbit:
— Sunt cel mai fericit om din lume —am o cutie și jumătate de cola!
O da, să-l fericești pe cineva, măcar pe o clipă — îți dă mai multă putere decât o cutie de cola! Îți mulțumesc, Iia!
Iar lumea tot finisează…
Să-l întâmpin pe ultimul erou — ✔
Iar lumea tot finisează…A, nu, gata. După 33 de ore de la start (mai mult de o zi și jumătate!) a finisat ultimul participant al celei mai îndelungate etape a MDS. Iată cine a băut paharul până la fund, pe bune! Jos pălăria!
Să dezgrop spinii — ✔
Și iată că se lasă seara. N-ar strica ceva de mâncare, dar nu-i chiar atât de simplu. O mie de oameni, deja de două zile populează acest loc, că nici crengi n-au mai rămas — lumea mereu gătește ceva la foc și mănâncă. Tot mănâncă și mănâncă. De aceea mergem într-o expediție nocturnă, în căutarea unor spini secreți de sub pământ, mai exact – de sub nisip. Îi găsim, îi scoatem de sub nisip și îi cărăm acasă, așa încât să nu fim observați, nu de altfel, dar localnicii ne vor jefui garantat ???? Ura! Ne-am asigurat cina și micul dejun.
ziua a 6-a.
Am deschis ochii, ca de obicei, în întuneric. De regulă mă trezesc primul, dar nu și azi — azi băieții iau un start timpuriu. Toți, înafară de cei mai rapizi 150, își iau startul la 7 dimineața. Iar noi (primii 150) ne luăm startul în mod obișnuit — la 8:30. Ce e cu experimentele astea?
Mă trezesc definitiv în urma țipetelor, pe care le scoteau berberii:
— Trei, doi, unu, pornim! (Sigur, în dialectul berber )
Atât de dibaci strâng bivuacurile. Doi țin de bețe, iar unul ridică vârful, alergând peste lucrurile noastre și cerându-și scuze. Și uite-așa de vreo 200 de ori în fiecare dimineață.
Am mâncat și eu, ce mi-a dat Dumnezeu — 300 grame de praf nu știu de care. Eticheta a căzut, încerc să-i ghicesc gustul — parcă-i orez prost fiert sau cuș-cuș cu curry și bucățele de carne… sau poate soia? Sau carne de soia? Într-un cuvânt, “hrana” este “hrană” pretutindeni, chiar și în Africa.
În schimb aproape că n-a mai rămas de mâncare, rucsacul e gol și ușurel, și acesta-i un lucru foarte plăcut. Doar că arată straniu — subțire și caraghios. Și te mai lovește pe spate când alergi, iar asta nu-i atât de plăcut. Îmi bag acolo sacul de dormit, fără a-l strânge, și poftim! — rucsacul e din nou ticsit, de parcă ar avea vreo 30 de kilograme în el.
Băieții au fugit, în cort am rămas doar eu, Pașa și Vlad. În cortul vecin – încă patru de-ai noștri. Toți își bat capul referitor la locul din clasament — fiecare își dorește să-și îmbunătățească rezultatul. Dacă acum sunt al 91-lea, cât de repede trebuie să alerg, ca să mă mențin în prima sută? Vreo treizeci de oameni la sigur își doresc să-mi ocupe locul, sperând să mă elimine.
Azi toți vor juca pe bune — e ultima zi, nu mai avem ce pierde, nu mai are rost să-ți economisești forțele, de aceea se așteaptă o bătălie serioasă — se va ridica un nor de praf, pulsul va exploda, cămilele vor tresări la vederea alergătorilor cu ochii ieșiți din orbite, iar medicii vor munci din greu în trei schimburi.
Ei bine, sunt gata. Voi continua, până mă vor părăsi puterile.
Iată-l și pe Antoha, se îndreaptă spre mine, zâmbind — e tovarășul meu de cursă, alături de care am brăzdat deșertul timp de 12 ore, scoțându-ne reciproc din depresie, hipoglicemie, nisipuri mișcătoare și lene obișnuită. Și doar datorită unul celuilalt am fost capabili să parcurgem această etapă îndelungată.
Îi zâmbesc și eu larg, bătându-l pe umăr:
— Astăzi aș vrea să fim împreună. — Anton a dat din cap afirmativ. Se pare că tocmai dorea să-mi propună acest lucru. — Împreună cu deșertul, — am continuat eu gândul.
Încetul cu încetul, zâmbetul îi dispare de pe chip.
— Da de ce separat? Noi doar atât de bine alergăm împreună.
— Da, dragul meu, într-adevăr bine, îți mulțumesc pentru ziua aceea, dar… înțelegi, azi e ultima zi și vreau să fiu împreună cu deșertul, fără motivație din exterior, nu vreau să conving pe nimeni că trebuie de alergat, nu vreau să mizez pe apa cuiva, nu vreau să împart greșelile în jumătate, nu vreau să vorbesc, nu vreau să depind de cineva sau să-I fac cuiva concesii, nu vreau să încurc și nu vreau să fiu încurcat. La urma urmei, nu doresc să finisez, ținându-mă de mână. Vreau să fim doar noi doi – deșertul și eu.
Anton dă din cap că a înțeles
—Trebuie să-i vorbesc, vreau să-l privesc cu atenție, să-i mai simt o dată suflarea, să mai lupt cu el o dată și, desigur, să pierd, dar ceea ce-mi doresc cel mai tare e să simt gustul competiției. Nu vreau discuții despre geluri și kilometri, sau controlul tempoului. Vreau să-mi scârțâie nisipul între dinți, să mă bată soarele, să-mi zvâcnească inima în piept. O sete nebună și un gât de apă în gura uscată. Senzația de singurătate între sute de alergători și dunele, care se întind până peste orizont. Toate aceste lucruri vreau să le țin minte.
De fapt, atât de frumos am scris abia acum, pentru că am avut timp să scriu. Dar atunci lui Anton i-am explicat mai simplu, și bravo lui că m-a înțeles. M-a înțeles și m-a iertat ???? Apropo, e un băiat de treabă! Aș mai alerga cu el și alte curse.
E complet neobișnuit să vezi la start doar 150 de oameni, dar să ai senzația, că undeva înainte mai aleargă o mie și că trebuie să-i întrecem pe majoritatea din ei.
Foc! Alergăm! Azi alerg mai repede ca de obicei — pulsul aproape 160, respir din greu, arșiță, dar am știut în ce mă bag.
Primii mărșăluitori au apărut la al șaptelea kilometru — oamenii merg la voie, comunică, privesc peisajele. Bine că formatul cursei îți permite să finisezi, chiar dacă te deplasezi cu viteza de 3.5 kilometri pe oră. Iar eu acum alerg cu 11 kilometri pe oră. Și o ciocnire violentă pare inevitabilă.
Iar în timp ce avansăm, legănându-ne, ca o corabie de negustori, îl ajung din urmă pe un tip cu ukulele — o chitară minusculă. El merge și cântă. Wow ????
Ce tare e! Alerg spre el, trec la pas. Văd că-mi apreciază gestul ????
— Să-ți cânt la chitară? — îmi zâmbește.
— Da, și cu cuvinte! — îl cuprind de umăr.
Și acum în deșert sună Oh Shan Zelize!
— O solei su la plui, a midi u a minui!! Ia tusche vu vule O șan zelize — cânt așa cum pot.
Îi mulțumesc lui nenea și fug mai departe.
O, dar cine-i acolo în față, mare și gras? E o vacă, care aleargă! Un tip și-a pus un costum de paricopitat și se plimbă cu două bețe prin nisipurile Saharei. Frumusache!
Mai departe mărșăluitorii au devenit mai puțini, lumea deja aleargă. 15 km, alerg fiecare kilometru câte 5:30. Pulsul depășește 160. Dar mai am puteri, și atât timp cât mai pot, și îmi permite suprafața— îi dau foială. Dar ce-i acolo în față? Iată că, în sfârșit, voi putea să-i examinez pe acești băieți mai detaliat.
Un grup de sportivi francezi duc cu ei un cărucior cu un copil. După cum s-a dovedit mai târziu, această echipă are sarcina de a sensibiliza opinia publică cu privire la o maladie incurabilă, care se manifestă ca paralizie infantilă — ataxia telangiectasia (denumită și sindromul Louis-Bar). Acest micuț se numește Romain Chevillard și are doar 11 ani. Dar în pofida sindromului pe care îl are, Romain este vice-campion mondial, ediția 2016 (uite așa!) în cursa cărucioarelor.
Din mers, dau mâna cu ei și le fac cu degetul mare în sus. Foarte tari băieți, oare cum s-au cățărat în munți?? Nu am idee. Mie, cu mâini și picioare, și cu o coordonare motorie normală, mi-a fost dificil, dar lor – cu copil și cărucior? Mai târziu, după ce am vizionat niște filmulețe, am observat cum se deplasa acest grup, pe copil îl purtau în brațe sau în spate, peste bolovani și dune – doar e imposibil să cari căruciorul chiar peste tot.
Să-ți ieși din minți, nu alta. E foarte tare. Respect, băieți! Romain, ești un erou!
Fugând, ajung până la al doilea punct de control — 22 km. Beau peste măsură. Apă, am în vedere. Azi Sahara e favorabilă — nu-i prea cald și adie un vântișor ușor, nu-ți mână nisipul în față și e relativ ușor de alergat.
Dar toate lucrurile frumoase, ca dealtfel și cele urâte, au un sfârșit. După punctul de control parcă ne-au dat drumul într-o ladă cu nisip, iar noi am început a ne târî prin el, suduind.
Am vrut să-mi scârțâie nisipul între dinți — am primit nisip scârțâind între dinți. Nisip chiar era din plin și era peste tot. De aceea am mers la pas. Tempoul mediu a scăzut, lumea a început să mă întreacă, eu mi-am ieșit din fire și în loc să merg, acolo unde trebuia de mers, încercam să alerg. Dar în această situație, alergatul are aceeași valoare, ca și tăvălitul în noroi, adică zero. Și iată-mă la kilometrul 28, cu pulsul 165, cu picioarele distruse, capul amețind, fără puteri, și îmi doresc doar un lucru — să cad și să nu mă mai ridic. Toate simptomele hipoglicemiei — a insuficienței de glucoză în sânge. Mai simplu spus — bateriile au murit. Probabil am calculate greșit cantitatea de geluri…
M-am oprit, am luat un gel peste program, pastilele de sare și m-am trântit drept într-o dună.Privesc țintit într-un punct de pe nisip. Adie un vântișor ușor, care duce firele de nisip deasupra dunelor. Privesc într-un punct, de parcă aș fi hipnotizat. Nu știu, cât timp aș fi stat așa, dacă nu era gândacul. A apărut de nu știu unde și s-a oprit drept dinaintea ochilor mei, lipsiți de sens. Mi s-a părut că se uită la mine. Și dintr-odată a început să-mi vorbească:
— Și de ce, mă rog, ședem?
— Aștept, — am rămas perplex.
— Ce aștepți?
— Aștept să mă simt mai bine.
— Te vei simți mai bine doar la linia de sosire. Am fost deja acolo și îți pot spune, că cei care au sosit, se simt deja mai bine. — Gândacul s-a ridicat pe picioarele din spate.
— Atunci voi aștepta, când totul va sfârși, — am zis eu.
— Cursa nu va sfârși niciodată. Dar pe linia de sosire te vei simți mai bine. Ține minte. Hai, fugi, — Gândacul s-a lăsat pe toate piciorușele și s-a îndreptat spre mine. M-am ridicat.
— Ei bine, atunci pornesc la pas?
— Nu la pas, la fuga… Fugi și ține minte! — Gândacul a luat-o la fugă cu pași mărunți, încolo spre orizont.
M-am ridicat și l-am petrecut cu privirea pe Gândac. “Fugi și ține minte”, — a mai răsunat o dată.
Un om în pustiu, discutând cu un gândac despre conștiință, probabil, pare straniu dintr-o parte. Bine că nu era Antoha prin preajmă… Ei bine, dacă i-am promis gândacului să merg mai departe — merg mai departe, în cap e ceață și prin ea aud o melodie veselă, adiind din depărtare..
— Dumb ways to die, so many dumb ways to die…
Timpul petrecut cu artropodul mi-a făcut bine — după vreo câțiva kilometri am început să-mi revin și până la ultimul punct de control la 33 km parcă am înviat.
Acolo am început să pun la îndoială dialogul meu cu gândacul. Dubiile sunt un semn bun, m-am gândit. Înseamnă că îmi revin.
Am șezut la umbră vreo câteva minute, am băut, am simțit o forță ca de voinic. Și m-am grăbit. Doar au rămas vreo 9 km — nu e momentul potrivit pentru relaxare, și așa am lăsat să treacă vreo 20 de oameni.
Iar deșertul tot continua să mă uimească — iată pustiul negru — parcă ai alerga pe niște cărbuni.
Iată și ruinele orașului.
O spun repetat, în fiecare zi, Sahara ne uimea prin noi peisaje, vreme și imprevizibilitate:
Niște dune până-n cer, munți, lacuri secate, pustiul sărat, ruinele orașelor, platourile negre… Dar cea mai măreață și cea mai epică priveliște în Sahara este…
Arcul de finiș MDS.
Nu am văzut nimic mai însuflețitor în viață — când o zărești, înțelegi că acuși se va sfârși o călătorie grea, cu o durată de 6 zile și 230 km. Iată-l, hotarul dintre două tărâmuri: natura sălbatică și violentă, unde lupți încontinuu cu tine însuți, și orașul plin de șobolani de birou, care plutesc în voia valurilor.
Acum doresc să traversez acest hotar și să redevin șobolan de birou. De ce să ne prefacem, am obosit cu toții și vrem acasă, într-o atmosfera confortabilă cu aer condiționat, bucate gustoase și bere rece.
Îi mai întrec pe vreo doi alergători și intru în grabă prin arc, desfășurând deasupra-mi steagul Moldovei. Sunt copleșit de emoții — un talmeș-balmeș în cap, inima-mi bate ca un ciocan pneumatic, o mulțime de oameni în jur — cei care au finisat cursa, voluntari, toți mă felicită, mă fotografiază.
Pafnutii e și el aici, îmi întinde un ceai. Se apropie Patrick, îmi vorbește ceva și îmi agață medalia de gât
— O apuc și țin minte, — aud dintr-odată propria-mi voce.
El încearcă să înțeleagă ce-am zis, iar Pașa se tăvălește de râs.
— Congrateleișn!
— Grasies!
Aproape că am pierdut această bătălie — am sosit al 126-lea, dar am câștigat războiul!
După rezultatele a 6 zile — m-am clasat în prima sută, locul 88!
Mă târăsc spre bivuac și cad pe covor. Simt un gol pe dinăuntru — oare totul s-a sfârșit? Oare nu vor mai fi alergări pe nisip, nu voi mai lua micul dejun fără gust, nu voi mai strânge crengi și pietre, nu voi mai sta în rând la apă și la veceu, nimeni nu-mi va mai trimite scrisori, scrise cu litere:
d
e
s
u
s
i
j
o
s
,
ca să ocupe mai mult loc pe hârtie, nimeni nu va mai glumi “apucă și ține minte”, nu vor mai fi popasuri extrem de lungi după amiază, fără telefoane, nu vor mai fi discuții cu gândacii, o înghițitură de ceai marocan, dumb ways to die fredonând în minte, încercări de a ne întrece cu bășicile, doi metri pătrați și fumul de țigară răsucită spaniolă sub cerul nocturn, încărcat cu miliarde de stele.
Gândurile mi le întrerupe Iia, superwoman a noastră, care a parcurs toate etapele pe niște “cioturi”, căci altfel nu știu cum să-i numesc picioarele roase până la sânge. Antoha s-a lăudat și el, scoțându-și ciorapii, ne-a demonstrat 10 degete bandajate:
— Full house!
Pe fundalul acestor băieți voinici, două unghii ale mele, străpunse de medici, și bășica par floare la ureche. E de prost gust să ieși din această competiție și să ai picioarele întregi. De aceea le ascund în ciorapi, iar deasupra îmi pun adidașii și mergem la petrecere — se zvonește că organizatorii au pregătit un concert și că vor prezenta teaserul competiției. Și se mai spune că azi ne vor da BERE.
По пути останавливаюсь у флага — черт побери, как приятно его видеть здесь, в Сахаре. Вообще, в лагере эйфория — все ходят с медалями, обнимают друг друга, поздравляют, смеются как пьяные, дурачатся. Повсюду разбросаны уже никому не нужные бутылки и котелки.
Au ridicat un ecran gonflabil imens și o scenă. Precis se pregătește ceva.
Iar pe scenă, o frumoasă ciocolăție cântă jazz. Și dintr-odată, face o greșeală de neiertat — începe a cânta “stand by me”.
O-o-o, nu mă pot stăpâni, când o aud. Voința mă părăsește, mă ridic încet și urc pe scenă.
Îmi ies din minți și încep “a dansa” și “a cânta”, așa cum pot. N-aș fi crezut, înainte de start, că mă voi putea distra în halul ăsta după 230 km. S-a dovedit că se poate. Și că trebuie. Anume în aceste momente înțelegi că trăiești. Că acum ești cel adevărat, cu toate cusururile tale. Când nu încerci să te dai tare sau să-l faci pe deșteptul, dar, în schimb, te distrezi cu prietenii pe ritmul preferat undeva în pustiu…
Ne-au oferit câte o cutie de bere/cola/suc și am plecat să întâmpinăm ultimul erou. Omul, care a încununat protocolul final, și acela, căruia i-a fost cel mai greu. Eroul cursei. Răsună I will survive, lumea urlă, toți aplaudă.
Și nu este erou, ci eroină. Se apropie de linia de sosire. Suntem în extaz, ne cuprindem, strigăm, sufletele ne sunt cuprinse de catharsis! Mulți plâng…
Testosteronul și serotonina au încărcat aerul atât de dens, încât îți poți tăia câteva felii. Acum îi înțeleg pe sectanți — această explozie de emoții merită să-ți vinzi și mașina, și casa. Noi încă am avut noroc…
Și iată că ea trece prin arc. O cuprind zeci de oameni. Ea plânge în hohote — îmi imaginez cu greu, ce-i în sufletul ei acum. A avansat cu greu prin deșert, timp de 12 ore, istovită, stoarsă și moartă de oboseală. Și iată finișul! Sfârșit. Sfârșitul cursei, sfârșitul chinurilor, sfârșitul lipsurilor și suferințelor. A ajuns la limita puterilor sale, se apropie de arc și vede, cum este întâmpinată de o mie de oameni și cum răsună în tot pustiul melodia motivațională “I will survive”.
Ea nu va uita acest moment niciodată. Cu siguranță.
ziua a 7-a
Medalia MDS e deja agățată de gât (mulți au dormit cu ea, fără să și-o scoată). Oficial, cursa s-a sfârșit. Dar a mai rămas Solidarity — cursa de binefacere pe distanța de 7 km. Această cursă nu influențează asupra rezultatelor cursei, de aceea mulți nu aleargă, ci pur și simplu merg la pas 7 km (posibil, pentru a lungi plăcerea de a se afla în Sahara). Cât de mult nu vor să spună adio ????
Organizatorii ne trezesc la 6:30. Împreună cu echipa vorbitoare de rusă, facem o poză cu picioarele noastre DUPĂ. Este o tradiție și asta. O incoerență totală!
Pornim, alergăm, mergem, pozăm, ne prostim.
După linia de sosire am găsit un elicopter, iar eu, așezându-mă pe carcasă, i-am promis solemn lui Pașa cetățenie moldovenească, dacă vine să trăiască la noi în țară. Și el mi-a promis.
Iar între timp au apărut rezultatele finale ale ultra-maratonului:
Am alergat 237 km cu un tempou de 8 min/km în 30.5 ore. Am ars 15 000 kcal ( aproximativ 2 kg grăsime), am făcut alergare pe verticală pe o distanță de 2650 metri. Iată și rezultatele echipei:
Eu m-am clasat pe locul 88, iar Moldova — pe locul patru, între 48 de țări. Iar cei mai mulți participanți (o jumătate din tot numărul) au venit din Marea Britanie și din Franța.
După ce ne-am felicitat reciproc cu ocazia terminării cursei și după ce ne-am luat rămas bun de la deșert, ne-am luat locurile în autobuse și ne-am îndreptat spre civilizație.
Pe drum fiecare din noi a primit ceva de genul hamburger — două chifle amărâte, iar între ele era ceva asemănător cu o pârjoală. Era prima mâncare normal după geluri, prafuri și alte produse de acest gen. De aceea fiecare s-a năpustit asupra mâncării.
Privesc în urmă — un tip murdar și ars de soare stă pe pirostrii, strângând în mână un “burger”, cu gura plină și privirea unui lup înfometat, care mai degrabă moare decît să-i lase cuiva măcar o bucățică din pradă. Și i-i absolut paralel, că la un metru distanță, alt participant își face “treburile”. Dacă ați fi văzut un așa personaj în oraș la voi, probabil nu i-ați fi acordat atenție. Dar acest “boschetar” poartă pe mână un Rolex din aur, care valorează cât un apartament cu trei odăi. Așa ceva e posibil numai aici— pustiul i-a făcut pe toți egali. Se pare că fiecare a rămas pe cei 2 metri pătrați, îngropându-și în nisip toată mândria și aroganța ????
Peste 6 ore am ajuns la hotel. Apropo, doar la hotel m-am putut admira în oglindă. O priveliște foaaaarte stranie ???? Și impresia, la fel, a fost una stranie. De parcă aș fi făcut cunoștință cu cineva, pe care-l cunoscusem în viața precedentă.
Timp de o săptămână m-am pomenit cu barbă și cu mustăți. Apropo, mustățile le-am păstrat ca amintire despre deșert ???? Nea-m întors la civilizația cu toate comoditățile. Cineva a răsuflat cu ușurare — duș! Cineva își scutura hainele de nisip, care era peste tot. Iar eu m-am gândit încă o dată, că deșertul… nu, Deșertul (cu majusculă și doar cu majusculă) îi oferă omului foarte multe. Probabil, de aceea că acolo nu e nimic.
Iar mai apoi a fost un ospăț pe cinste. Toată echipa noastră s-a distrat pe bune — țigări cubaneze, coniac moldovenesc, bucate marocane, a mers totul! Și, vorba ceea, am fost și eu acolo, am băut și am ospătat, de-mi curgea pe lângă mustăți, iar în gură … a nimerit-a nimerit ????
Gustul delicateselor, moliciunea canapelei, luminozitatea ecranului și funcționalitatea smartphonului, numărul de odăi, corespondența pe rețelele de socializare, like și multe altele – sunt toate un gunoi, care nu-ți permite să te cunoști pe tine însuși. Și doar atunci, când vei arunca toate aceste chestii, când vei rămâne de unul singur, doar atunci vei fi în stare să te cunoști și să înțelegi cu adevărat, încotro vrei s-o apuci.
Pustiul, luând, îți dă foarte multe. Și iată ce contează foarte mult: nu există orizonturi. Hotarele sunt prezente doar în minte, nu și în corp. Dar acest lucru îl poți înțelege doar atunci, când în cap e pustiu ???? Când vântul îți suflă prin vilozități ca prin niște dune, aruncând tot ce-i de prisos și păstrând doar ceea ce-i important, construind un desen frumos. Principalul este să ții minte acest moment și să nu-l uiți niciodată.
Ei bine, Sahara…
Mă apuc și Țin minte…
