Cu jumătate de an în urmă am primit o scrisoare de felicitare din partea organizatorilor maratonului din New York. Am câștigat în loterie și de aceea am să merg în America!
Notă: Maratonul organizat în New York este considerat cel mai mare și important maraton din întreaga lume. Maratonul este bine organizat, iar atmosfera de acolo este nemaipomenită și deosebită. Newyorkezii își adoră maratonul, care este la fel de important ca și Ziua Independenței. Publicitatea despre maraton este afișată peste tot, pe autobuze, buildborduri și la televiziune. Aceasta te încarcă cu energie și te bucură.
Înregistrarea a avut loc la EXPO. Faptul ce m-a uimit a fost lipsa rândurilor. Acest lucru este de remarcat, luând în considerație faptul că numărul participanților este unul foarte mare. Am primit numărul de participare, pe care e indicat și numărul valului și culoarea padocului, de care depinde timpul când va fi dat startul. Sunt trei grupe și eu sunt în prima. De asemenea, acolo e indicat și cu ce vehicul vei fi adus la linia de start. Pe numărul meu de participare era desenat un pătrat negru, ceea ce înseamnă că va trebui să vin singur la linia de pornire. M-am înregistrat on-line și acest moment mi-a scăpat.
A trebuit să mă pornesc la ora 5:00 dimineața, pentru că în cadrul maratonului vor alerga 50 000 de oameni.
De asemenea, ne-am întâlnit și cu o concetățeancă – Iulia, care trăiește la Moscova, dar aleargă pentru Moldova. Acest lucru e minunat!
Seara, în ajunul cursei, am organizat o pizza-party în prima pizzarie din Аmerica — http://www.firstpizza.com Recomand tuturor, clătitele cu cașcaval sunt cu adevărat delicioase!
Astăzi, a plouat toată ziua. Însă, prognoza meteo arată că mâine va fi o zi frumoasă, deși răcoroasă, iar vântul va sufla cu 40 km/h. Iată aceasta nu e deloc nice. Gata, merg la culcare.
Am ajuns la linia de pornire la ora 6:00 dimineața. Era încă întuneric și sufla un vânt puternic. Am găsit padocul meu, am îmbrăcat căciula și am început să-mi caut locul meu sub soare.
Unii maratoniști se plimbau înfășurați în celofan, alții stăteau pe asfalt, ținând în mâini păhărele cu cafea, privind în gol și tremurând de frig. Cineva a intrat în cutii de gunoi, iar alții se ascundeau de vânt în spatele cutiilor cu haine.
Soarele nu a apărut încă, vântul flutura boarfele pe care le purtau oamenii și plimba pachetele goale de-a lungul străzilor. Într-un cuvânt, un carnaval din New York, tipic, sărman, unde vin mulți boschetari cu ghete moderne… Mai lipsea doar gunoiul care arde, la care se încălzesc boschetarii. Surealist. Straniu. În stil american.
Am decis să mă alătur societății și de aceea m-am cazat acolo unde era și marea majoritate a participanților. Mulțumesc zeului maratonului și prietenilor mei – Vika și Igor, care mi-au dat la drum o pernuță gonflabilă și un fular. Cu acestea mă simt cu un cap mai mare decât ceilalți – aproape că regele boschetarilor!
Ideea e că participanții iau cu ei hainele pe care nu le va fi jale să le arunce la linia de start atunci când vor porni cursa. Apoi, organizatorii evenimentului strâng aceste haine și le dau săracilor. Iată de ce maratoniștii seamănă atât de mult cu oamenii străzii.
Până la răsărit am stat într-un cort subțire, ce nu mă încălzea deloc, dar măcar mă ascundea de vânt. În sfârșit a răsărit. Am fost chemați să ne apropiem de linia de start. Afară sunt 8 grade, vântul bate și nu am niciun chef să-mi scot hainele călduroase. De aceea, merg la linia de start, îmbrăcat în pulover și blugi.
Nu sunt singurul care este îmbrăcat ca un boschetar – mii de oameni, îmbrăcați în boarfe și pachete, se apropie de linia de pornire. Am așteptat încă vreo 20 de minute înainte de începerea cursei. În acest timp, scoteam câte o haină, iar ca să ne încălzim și dezmorțim – am început să sărim activ.
Atunci când te afli într-o mulțime de oameni, care sunt, la fel ca și tine, pasionați de sport, de alergări nu mai simți frigul de afară, sau frica. Toți participanții și-au scos hainele călduroase. Deasupra capului vezi cum zboară elecopterele televiziunilor, iar înaintea ta se întinde marele pod Verrazano. În acea clipă, înțelegi că te afli în locul și momentul potrivit. Suntem la linia de start a celui mai mare eveniment sportiv din lume – Maratonul din New York.
Iată… Boom! Start!
Eram în primul val, de aceea am trecut linia de start după 30 de minute după ce a fost făcută împușcătura. Cel mai mult nu voiam să mă despart de căciuliță, dar, în cele din urmă, și ea a zburat pe asfalt. Alergam câte 4:40, inima aproape că nu mai bate – îmi economisesc puterile.
Deja suntem sub pod și începe dealul. Dar am probleme cu ceasul GPS care nu mai funcționează. Deasupra noastră este un pod din fier, iar ceasul consideră că eu alerg cu o viteză de 9-10 km pe oră. Înțeleg că e imposibil și încep să alerg și să simt tempoul. Dar vă dați seama ce înseamnă să alergi după senzații primii kilometri ai maratonului. Atunci încă nu știam că alerg cu un tempou de 3:30-3:40, adică circa 30 de km.
Vоrbesc prea mult despre cifre și tempou. New York, New York… Această piesă a fost pe fundal atunci când eram la linia de pornire, și o fredonam în gând în timpul întregului maraton. Orașul pare a fi capitala lumii – puternic, bogat, prietenos, confortabil și totodată, măreț. Milioane de susținători, care stăteau de-a lungul traseului, cântau, serveau participanții cu fructe, apă și copturi.
De asemenea, erau foarte multe afișe, vuvuzele și fluiere. Este nemaipomenit că oamenii au stat acolo circa 7 ore în vânt și frig.
Маratoniștii s-au distrat pe măsură.
Dar așa cum urmăream să obțin un rezultat bun (3:20), nu mai aveam puteri să admir orașul și să mă bucur de frumusețea din jur. Eram concentrat și atent cum alergam.
Da, acest maraton nu se asemănă cu cel din Munich, unde am alergat 6 ore îmbrăcat în costumul morții…
Cel mai amuzant și straniu lucru pe care l-am observat la acest maraton din 2014 este faptul că atunci când încercam să scuip saliva, ea nu cădea direct pe pământ, ci zbura înapoi, paralel cu pământul la o distanță de aproximativ 10 metri. Am încercat să fac ca în cazul curselor cu bicicleta. De aceea, mă dădeam în spatele participanților – nimic nu se schimba – vântul sufla chiar prin oameni.
Dezamăgirea acestui maraton era lupta continuă cu vântul. Lupți și tot lupți cu vântul, încerci, cu orice preț să menții același tempou, te apropii de indicatorul 22 de km pe care deja l-ai nimicit și … dai peste peretele podului ridicat.
Problemele încep după ce reușesc să parcurg 28 de km. Încep să simt lactatul în mușchi, iar durerea nu se lasă mult timp așteptată. Și scrâșnind din dinți îți amintești de primii 3 km pe care i-ai parcurs (3:40) cu zâmbetul pe buze. Tempoul începe să scadă treptat, iar pe pacemakerul la 3:15 – începe să dispară…
Îmi dau seama că la Boston astăzi, nu mă pot califica (la vârsta mea, aceasta ar însemna că ar trebui să alerg întregul traseu mai repede decât 3:15). Dar sper că voi reuși să alerg măcar în 20 de minute. Ajungând la 37 de kilometri, mi s-a spulberat și această speranță, când am început să urc un deal cu un tempou de 5:30.
Nu-mi mai simțeam picioarele. La fiecare pas pe care-l făceam, simțeam doar durere. Vântul continua să tortureze alegătorii. Mulți participanți mergeau la pas, alții stăteau pe trotuar, iar un om era verificat de medici.
Am finalizat maratonul în Parcul Central, unde erau deja foarte mulți oameni care aplaudau și erau extra entuziasmați. Toate tribunele erau ocupate de susținătorii care stăteau și ne strigau!
Decid să mă liniștesc, în caz contrar nu voi putea alerga mai bine și nu mă voi liniști. Nu are niciun sens să vă povestesc ce am simțit – mai bine ar fi să vă uitați la fotografii – nici una nu e normală, toate sunt schimonosite. Deși îmi dădeam foarte bine seama că eram fotografiat și trebuia să-mi scot la iveală mușchii feței, totuși, durerea din mușchi și oboseala nu făceau decât ca fața să-mi fie schimonosită de emoții puternice de discomfort și încordare psihică, combinate cu senzația de disperare.
Вот с таким лицом и без ног я пересек линию финиша. 3:23. Плохо, Сергееич, плохо — подумал я тогда. Стоило пол-года готовиться, чтобы улучшить результат всего на 7 минут? Эх… .
Potrivit obiceiului meu voiam să mă culc jos, însă voluntarii severi au pus pe umerii mei o peliculă și m-au alungat de pe linia de finiș. Logistica este una cât se poate de strictă la astfel de maraton. Peste 50 de metri am primit medalia și un colet cu mâncare, din care puteai să mănânci doar un măr și să beai puțină apă. Picioarele nu mă mai ascultau, mă mișcam ca un zombi, printre mulți maratoniști care se simt ca și mine, ronțăi mărul și mă gândesc – cum am reușit să mă istovesc în acest hal? Nu-mi amintesc astfel de competiție, după care să mă doară atât de tare picioarele.
Am mers mult timp – circa 20 de minute înainte de a ne întâlni cu prietenii și rudele noastre. Probabil, aceasta e provocarea organizatorilor. – „Aleargă 42 de km, depune efort, aleargă din ultimile puteri până la linia de sosire și … mai plimbăte încă 2 km. Dacă mai ești în stare”. Dacă e să fiu sincer, atunci am fost indulgent și i-am iertat pe organizatori, atunci când un voluntar ungur mi-a pus pe umeri o plapumă groasă cu simbolul maratonului. Acesta a fost cel mai plăcut moment în ultimile 7 ore. Îți mulțumesc, prietenul meu necunoscut.
Încă un moment memorabil – mii de somnambuli înfofoliți în plapume albastre, mergeau șchiopătând…
Apoi, am avut bere, stake-uri, baie, bere, pasta, covrigei, bere, bere, narghilea, sărmale, dansuri, tequila, ziua de naștere a cuiva, aripioare de găină, dansuri, tequila, taxi, fete- maratoniste, stake, vin, taxi, pat.
Lucrul care mi-a plăcut mult a fost atitudinea locuitorilor față de maratoniști. Pentru localnici, maratoniștii sunt niște adevărați eroi. Ei ne aplaudau, ne salutau, ne strângeau mâinile și ne invitau să bem ceva. Pe oameni nu-i interesează ce loc ai ocupat și în cât timp ai alergat întregul traseu – toți sunt fericiți că ai alergat la acest maraton, în orașul lor iubit! Nu am întâlnit astfel de atitudine nicăieri. Este clar că maratonul din New York e considerat o sărbătoare națională, care este așteptată cu nerăbdare de către localnici. Am mai văzut încă câteva zile oameni care se plimbau pe străzi, purtând medaliile de la maraton. E minunat!
Dimineața, în timp ce navigam prin internet am dat de un link interesant
Transmisiunea de la maratonul din New York – http://42km.ru/reportage/16
– A ajuns la linia de finiș Dmitrii Voloșin – 3.23.46!!!!! Felicitări!!!!
– Chris MacKormac nu în zădar s-a oprit. Imaginați-vă, campionul mondial la IronMan, la vârsta de 41 de ani (doar la 41 de ani) a alergat întregul traseu în 3 ore și 56 de minute, un timp imposibil de imaginat, dar așa a fost. La a 24-a milă el a înregistrat 3 ore și 20 de minute.DMITRII VOLOȘIN – tu l-ai învins astăzi pe campionul mondial la IronMan!
Apoi, am aflat că l-am întrecut și pe un ultra-maratonist – Dinn Karnazes, care a ajuns la linia de finiș în 3:27:22. Dar nu-mi dau seama cum am reușit astfel de performanță.
Atunci când am aflat că campionul lumii, Willson Keepsang, a alergat cu 7 minute mai încet decât recordul pe care l-a înscris în Berlin, mi-am dat seama că planul meu pentru acest maraton a fost realizat în măsură de 100%.
Împreună cu mine au ajuns la finiș încă 50 564 de oameni. Маratonul a întrecut recordul din anul trecut și a devenit unul dintre cele mai populare evenimente sportive din istoria sportului! Minunat! A fost extrem de complicat, însă, sloganul meu este confirmat încă o dată – „Cu cât mai rău te simți – cu atât mai bine!” La următorul maraton voi alerga mai repede decât 3:15. Boston, așteaptă-mă.
Astfel, au luat sfârșit aventurile mele la alergările din New York și au început peripețiile lingvistice – pentru că voi învăța aici limba engleză încă 3 săptămâni. Timp în care voi reuși să fac cunoștință cu acest megalopolis.
Ca de obicei, la sfârșit, drept aperitiv – câteva cifre:
P.S.: Luni, în ziarul New York Times a fost publicată lista tuturor finaliștilor. „Îi felicităm pe toți cei 50 564 de câștigători ai maratonului». În această frază regăsiți reflectat întregul maraton din New York, unde nimeni nu pierde. Toți sunt doar învingători!
