Cum este vremea sub sol, ce doping este admis în cursa prin beciurile din Cricova, ce poți întâlni în coridoarele închise ale beciurilor și când alergăm data viitoare?

Beciurile Subterane Cricova

Galeria subterană din Cricova este unul din cele mai importante locuri de atracţie turistică din țara noastră. Dar, din păcate, puţini localnici au avut ocazia să o viziteze. În schimb turiştii, în primul rând, merg acolo, și nu e de mirare. Galeria din Cricova este considerată drept unul dintre cele mai mari beciuri vinicole din lume, un adevărat oraş subteran cu străzi, bulevarde, ulicioare şi chiar cu semafoare! Să vii în Moldova și să nu le vizitezi – e o crimă adevărată! Iar noi trăim alături şi nici nu ne dăm seama cât de norocoşi suntem.

Suprafaţa totală a galeriilor subterane este de 55 ha, este mai mare decât multe oraşe ale lumii, iar în cazul Vaticanului, chiar mai mare decât unele state :)

Strămoşii noştri extrăgeau de aici piatră calcaroasă (sursele inteligente invocă secolul al XV-lea), iar tunelurile formate au fost adaptate pentru beciuri, deoarece aici este o climă potrivită pentru păstrarea vinurilor – umiditatea 97-98% şi temperaturi de +12 – +14°C. 

Probabil din acest considerent în galeriile subterane din Cricova îşi păstrează colecţiile de vin liderii de talie mondială :)

Aşadar, clima pentru vinuri este tocmai potrivită, dar pentru oameni?

Istoria cursei

Acum doi ani, în timpul unei noi vizite a acestui loc de cult, mi-am imaginat zeci de alergători cu felinare pe cap, care aleargă într-o atmosferă semiobscură prin beciuri pe fundalul butoaielor gigantice. „Halucinaţii, cauzate de insuficienţa de oxigen”, – m-am gândit atunci. Aiureli şi prostii… Ulterior am revenit la această idee iar, şi iar… Aşa a luat naştere visul de a desfăşura o cursă subterană în beciurile vinicole…

Dar visului nu i-a fost dat să se împlinească imediat. Ba nu reuşeam să ne întâlnim cu administraţia oraşului subteran, pentru că eram cuprinşi de organizarea altor evenimente, ba veneau concediile, ba criza, ba alegerile, ba vremea nu era tocmai potrivită, ba una, ba alta…

Dar nu renunţam la idee şi iată că, într-o bună zi, ne-am întâlnit, conducerea combinatului mi-a susţinut ideea, negocierile au luat sfârşit şi am dat mâinile unul cu altul…

Cea mai mare dificultate a fost marcarea traseului. Din cei 120 km de coridoare şi tuneluri subterane, doar trei erau amenajate pentru itinerarul turistic, restul constituiau breslele, spațiile industriale etc. În plus, carierele semilocuite. Cu mare greu am făcut rost de harta galeriilor şi am început să elaborăm traseul. După care, luând cu noi un ghid, am parcurs drumul cu mașina. Ne-am abătut „uşor” de la itinerarul turistic (încălcând tot ce se putea, inclusiv tehnica securităţii şi instructajul), iar acolo am găsit labirinturi sumbre, unelte abandonate, haine şi felinare lăsate de cineva… Nu ne ajungea doar să dăm de vreun schelet cu cana în mână.

Într-o fundătură ne-am oprit, am ieşit din maşină şi am oprit motorul… Ni s-a făcut interesant, cum se simte omul rătăcit într-o peșteră. Sincer, acesta a fost unul din cele mai neplăcute momente din viaţa mea. Linişte mortală, frig şi, cel mai important, întuneric beznă – cum nu există la suprafaţă. 

Mi-am imaginat că trebuie să dibuiesc ieşirea din acest labirint şi m-au trecut fiorii. Toţi au simţit acelaşi lucru. După ce am urcat în maşină şi am pornit muzica, ne-am revenit puţin. A venit timpul să ieşim de aici.

Dar nu a fost să fie – demult trebuia să găsim ieşirea în coridorul central, dar continuam să mergem în cercuri prin labirint în beznă. Ne-am rătăcit. Deja nimănui nu-i ardea de glume. Pe toţi ne luau fiorii. Peste 15 minute de cotituri asemănătoare, de tavane joase şi praf veşnic, după intersecţii şi fundături interminabile, în sfârşit am văzut o rază de lumină în capătul tunelului. Probabil, doar în ziua când m-am născut m-am bucurat atât de mult de lumina zilei.

Cursa

Ianuarie 2015. Trei săptămâni a plouat.

În ziua startului, pe 25 ianuarie, m-am trezit, m-am întins, am aruncat o privire pe fereastră şi am rămas cu gura căscată – afară se aşternea o pătură de zăpadă. Fulgii albi, pufoşi cădeau la pământ, pe maşini, pe oameni şi ascundea noroiul cenuşiu. Acesta era un semn – vom avea parte de o cursă neobişnuită…

Cu două săptămâni înainte de start, am anunţat cursa pe sporter.md. S-au adunat câteva sute de doritori, dar pentru că nu ştiam la ce să ne aşteptăm, i-am selectat doar pe primii 50

Am urcat în autobuz şi am pornit spre Cricova. Ningea domol, fără boare de vânt, iar mercurul din termometre indica în jur de 0°C. Ideal. Dar oricum urma să alergăm la temperatura de +13°C, umiditatea de 98% şi la adâncimea de 80 de metri sub pământ.

Mass-media au bătut toate recordurile – au venit aproape toate posturile de televiziune, presa şi site-urile moldoveneşti. Demult nu văzusem atâtea camere de luat vederi şi microfoane la cursele de alergări.

 O încălzire uşoară și iată că 57 de „regi” subterani, pornindu-şi felinarele, au pornit după electrocar în bezna galeriilor.

Alergăm. Se face întuneric. Şi iată-le iarăși – cotiturile asemănătoare, praful, tavanele joase şi butoaie-sticle-butoaie-sticle. Într-un anumit moment m-a apucat gândul că visez toate acestea, am aruncat o privire în jur şi am înţeles, că nu sunt singur. Suntem o mulţime de curajoşi, gata să participe la prima cursă prin beciurile vinicole. Iată asta deja pare ireal. :)

Alergăm. Strada Chardonnay, cotitura spre bulevardul Cabernet Sauvignon şi urmează Feteasca street. În jur  doar butoaie de diferite forme şi dimensiuni. Alergăm umăr la umăr, inspirăm aerul umed cu vapori de vin şi simțim cum ne îmbată sentimentul de irealitate a celor ce se întâmplă.

Chiar şi alergătorii mai lenţi devin campioni în oraşul subteran din Cricova. Am alergat prieteneşte, cu toţii la un loc. De ce? În primul rând, pentru că cei, care au viteză de alergare nu prea mare, au alergat mai repede, pentru a nu rămâne în urma grupului principal şi a nu se rătăci pe veci în labirinturile sumbre, întunecate şi pline de praf (dar pline cu vin!).

În al doilea rând, cei care nu aveau felinare pe cap (nu toţi au avut norocul să le găsească) se țineau mai aproape de cei, care le aveau. Se ţineau în sens propriu și figurat, de aceea viteza medie era aceeaşi, la fel ca şi gradul de frică :)

Iată-ne ajunşi la cariera de piatră demult uitată, sub picioare avem praf alb, coridoare înfricoşătoare în stânga şi în dreapta, şi doar felinarele, asemenea unor licurici beţi, săreau dintr-o parte în alta, luminând drumul.

Și, apropo, încă un detaliu ciudat. Galeriile subterane din Cricova nu sunt un teren neted. Peste tot sunt urcușuri și coborâșuri, pe alocuri chiar foarte abrupte. Așa că, de-a lungul traseului, ba urcam, ba coboram cu toţii.

Spre finele cursei, mi s-a creat impresia că toate acestea seamănă mai mult cu toboganele americane derulate în mişcare lentă. Lipseau doar strigătele ”Iuhuuu!”

În sfârşit! Am ajuns la finiş! Ne întâmpină mass-media. 

Ne felicităm reciproc, ciocnim o cupă de şampanie de firmă, Cricova ne serveşte cu izvar fierbinte.

Toţi sunt înflăcărați, tuturor le sclipesc ochii, toți discută viu despre cursă, oferă interviuri, aglomeraţie, râsete şi şedinţe foto…

Iar eu stau la o parte şi îmi aduc aminte cum cu doi ani în urmă, în acest loc, ascultând a câta oară povestirea monotonă a ghidului, îmi imaginam o mulţime alergând prin aceste labirinturi… A câta oară mă conving că gândurile se materializează.

Ce urmează?

Iată planurile noastre pentru această cursă:

– O vom transforma într-o cursă anuală.
– Internaţională.
– Vom elabora stilul de firmă şi logo-ul.
– Vom lansa un site pentru înregistrare
– Vom organiza traseul conform tuturor regulilor
– La linia de finiş vom organiza o degustare a vinurilor
– Pe scurt, vom face ceea ce facem de obicei – vom promova Moldova

Mulţumim

Îi mulţumesc echipei mele Sporter.md – Katiuşa, Vitea Perjan, Roman Fiodorovici.

Îi suntem recunoscători conducerii oraşului subteran pentru încrederea acordată (vom fi demni de ea!) şi pentru ajutorul oferit la organizare! În special îi mulţumim lui Ivan Ivanovici Guban – şeful secţiei miniere a combinatului Cricova. Îi mulţumim lui Alexandr Alexeev – manager de turism al combinatului Cricova.

Şi tuturor celor, care pentru prima dată în lume au alergat prin beciurile vinicole!

PS: Cursa a fost atât de confortabilă şi inspiratoare, încât iată la ce m-am gândit. Probabil demult, tare demult, moldovenii au construit aceste galerii pentru antrenamentele secrete ale atleţilor moldoveni străvechi. Apoi au venit vremuri grele, sportul nu mai trebuia nimănui şi pentru ca să nu stea zădarnic, s-a decis să se păstreze acolo vinul.