Care este sinonimul cenzurat al cuvântului pi...ts, de ce organizatorii nu-și asumă responsabilitatea pentru viața participanților și cea mai întrebare: când se termină NI-CIO-DA-TĂ?

Totul a început atunci, când am citit despre cele mai aprige competiţii din lume. Printre ele se număra şi Tough Guy. 

Noi am găsit sinonimul cenzutrat al cuvântului pi…ts – Tough Guy. Este într-adevăr un din cele mai dure competiții din cele pe care le-am trecut. Și acest fapt o face super tare!

Ce înseamnă Tough Guy? Este cea mai extremă cursă cu obstacole din lume. Cea mai veche şi cea mai drastică printre competiţiile analogice. Adesea este descrisă în felul următor: „Cea mai nemiloasă cursă legală”. Tu oricum îți vei semna ”condamnarea la moarte”, vei scoate de pe organizatori orce responsabilitate și vei ieși la start. Pe câmpul Tough Guy vei lăsa toată frica, toate fobiile pe care le-ai avut vreodată, te vei târî din tărie de caracter până la finiș și vei jura că mai mult NI-CIO-DA-TĂ nu mai participi în Tough Guy. Dar toate acestea până la momentul când te vei încălzi cu un pahar de băutură tare.

Aici vin tinerii, cărora nu le este frică de „sârmă ghimpată, tăieturi, zgârieturi, arsuri, deshidratare, hipotermie, acrofobie, claustrofobie, electrocutare, luxaţii, întinderi ale articulaţiilor şi fracturi ale oaselor”. Da, s-ar putea să nu le fie frică de toate acestea, dar cel mai probabil că nici nu le vine prin cap ce încercare le pregăteşte Tough Guy- frigul.

Credeţi-mă pe cuvânt, toate obstacolele, care vă aşteaptă în calea spre linia de finiş, sunt fleacuri, în comparaţie cu frigul, care te pătrunde până la oase din momentul ce porneşti de la linia de start. 

Tough Guy are loc în toiul iernii în Marea Britanie. Temperatura medie a aerului în timpul competiţiilor este de +3 – +5°C. Temperatura medie a apei – +2°C. Spasmele musculare, pierderea cunoştinţei, crisparea permanentă şi pierderea controlului asupra muşchilor sunt, probabil, cele mai teribile lucruri, pe care vi le poate dărui Tough Guy, și nu tăieturile sau zgârieturile. Pentru a înțelege despre ce merge vorba, înainte de competiţie fiecare participant semnează un document intitulat „Death Warrant” („Condamnare la moarte”), adică, dacă ai venit aici – tu însuţi eşti vinovat. Nimeni nu te-a tras de mânecă, nu te-a impus să plătești taxa.

Cursele Tough Guy au loc din anul 1987 şi de-a lungul istoriei au existat două cazuri letale în timpul competiţiilor. Dar… Organizatorii nu poartă nici-o răspundere pentru viaţa participanților. În caz de incident – e problema voastră personală.

Ce primeşte câştigătorul? Practic, nimic :) Doar o medalie şi titlul „de cel mai tare bărbat”. Dar nu pleci pentru ceva anume, ci pentru tine însuţi. Pentru a înţelege de ce eşti în stare.

Banii din taxa de participare sunt folosiţi în scopuri caritabile. Taxa variază între 50 şi 120 de lire sterline. Anual participă aproximativ 5000 de oameni din întreaga lume. Cei mai mulţi din Marea Britanie şi Germania. În acest an, Moldova a participat pentru prima dată la competiţie.

Lucrul cel mai valoros care-l primeşte învingătorul este senzaţia că acum le poţi pe toate. Vezi un obstacol, te gândeşti că nu-l vei putea depăşi, te avânţi înainte şi treci de el. Apoi arunci o privire în urmă, zâmbeşti satisfăcut de sine şi înţelegi că nu ai prea multă minte, că eşti nebun, dar e nebunie sănătoasă. Tough Guy este un fel de călău al temerilor. Toţi participanţii îşi lasă „cadavrele temerilor” aici.

Aşadar, până în momentul, când am planificat să particip la TG, încă şase prieteni m-au susţinut: Roman Fiodorovici, Andrei Matcovschi, Vadim Jeleascov, Victor Perjan, Iulian Bercu şi Igor Ştirbu.

În această componenţă, la sfârşitul lunii ianuarie, am pornit în Marea Britanie.
Am luat toate cele necesare: buna dispoziţie, tăria de caracter, tot cum trebuie. De-a lungul mai multor zile, am discutat doar despre faptul cum fiecare din noi va trece de obstacole. Am privit pe internet tot ce se putea de privit la acest subiect şi ne-am pregătit moral.

Totul era minunat, până când nu am venit la 7 dimineaţa la locul startului.

 

START


Totul este gata pentru cursă – acuș-acuș răsare soarele, grajdurile sunt curăţate, plasele sunt întinse, este turnat noroiul, gheaţa este adunată în grămezi.

De la bun început am avut noroc – ne-am fotografiat cu legendarul mister Mouse – organizatorul neschimbat al cursei. El ne-a urat succes şi ne-a zâmbit viclenește…

E frig. Al naibii ce frig. Toiul iernii, sunt +3°C și în această frigăraie încă trebuie să ne schimbăm și să participăm la cursă. Tremurăm chiar în scurte. La această etapă, cel mai complicat a fost să ne impunem să ieșim din mașină și să ne dezbrăcăm, să scoatem totul de pe noi, pentru a îmbrăca costumul.

Peste el ne-am pus pantalonii scurţi şi tricourile cu stema Moldovei, ne-am vopsit în culori de luptă şi ne-am aliniat la start. Ne-am desenat numerele de participare peste tot unde se putea: pe frunte, pe umeri, pe tricouri. Dar totul a fost în zadar – s-au şters, s-au pătat de noroi, s-au spălat, s-au rupt :)

Cât de bine n-ai fi echipat, oricum tremuri. Vrei tu sau nu, dârdâi în permanenţă. La început nu-i dai prea mare atenţie, dar cu timpul începi să tremuri tot mai tare şi mai tare, dinţii îţi clănţănesc şi se cutremură tot corpul în frisoane :)

Nu am fost singura echipă numeroasă. În special, ne-au bucurat „fetele”, erau cinci la număr şi permanent cântau ceva. Poate pentru ca să se încălzească. Am observat că nimeni nu a parcurs traseul tăcând: oamenii sau cântau, sau înjurau, sau ţipau de frig.

Ultimele minute înaintea startului sunt cele mai nebune. Adrenalina depăşeşte toate limitele: e așa de multă, încât poți să iai o bucată de la ceilalți, dacă nu-ți ajunge. Toţi strigă, se încurajează reciproc. Participanţii înflăcărați se aseamănă mai mult cu nişte bizoni înnebuniţi, care peste o clipă o vor lua din loc şi vor mătura totul în cale.

Iată şi semnalul de start, am pornit la fugă.

La 10 secunde după start, am alunecat pe o pungă şi m-am dus de-a berbeleacul. Zburam și mă gândeam – probabil e cel mai fulgerător finiş la Tough Guy. Pe neaşteptate, fac un rostogol și iarăşi mă pomenesc în picioare și alerg mai departe. Piciorul e teafăr. Slavă Zeului noroiului că nu mi-am fracturat membrele.

A început partea nostimă – gropile cu noroi. A fost vesel. Câteva gropi, umplute cu glod, organizatorii le-au pregătit special pentru a împrăștia aglomeraţia de nebuni. Probabil, acesta-i singurul loc, unde poţi întrece pe cineva.

Acolo au început blocajele, unii se împotmoleau în noroi, iar noi ne scoteam unul pe altul. Vadim a încercat să sară peste primele gropi, într-atât nu dorea să se murdărească :) Iar eu până la acel moment (grație pungii aruncate de cineva) deja eram murdar până la urechi. Pe scurt, ne era vesel, și acestea au rămas cele mai plăcute impresii.

Încă era cald. Mai bine zis, încă nu era frig.

Apoi am alergat 3-4 km pe teren accidentat. Era cât pe ce să ne dezamăgim în cursă. Asta-i tot? Pur şi simplu să alergi? Nu e interesant. Dar n-am reuşit să ne dezamăgim. Peste 15 minute am ajuns la cablurile sub tensiune, care atârnau în jos.

În timp ce alergam, cineva (salutare ţie!) spunea că organizatorii au cap pe umeri şi puţin probabil că le-au conectat la curentul electric de înaltă tensiune şi că în copilărie toţi am simţit pe pielea proprie ce înseamnă curentul electric şi că nu este atât de groaznic. Şi acest cineva a pornit în goană printre cabluri. După o clipă şi ţipătul stringent, am înţeles că organizatorii totuşi n-au glumit şi tensiunea este puternică – circa 100 Volţi.

Interesant: deja te-ai scăldat în noroi, după aceasta ai alergat prin gerul din ianuarie, n-ai reuşit să te usuci (dar încă să te încălzeşti) şi iată că te aşteaptă curentul electric. Eşti electrocutat pe faţă, dar simţi curentul în călcâie.

Alergăm mai departe.

Înainte se vede un munte, mai degrabă o curbă şerpuind pe panta muntelui. Alergi în sus, dar cobori pe fund. Iarăşi sus şi iar în jos pe fund. Şi aşa 2 km. Ne-am adus aminte cu nostalgie de antrenamentele Sporter Run pe scări.

O abatere lirică. În afară de pregătire fizică, la cursa TG este testată şi rezistenţa psihică a sportivilor. Obstacolele sunt repartizate pe cele 12 km în aşa fel, încât să putem simţi din plin toată gama bogată de dureri şi suferinţe. Un gen de „50 nuanţe de noroi”. Dar eşti un băiat tare, nu-i aşa? Atunci înainte!

Iar mai departe ne aştepta pădurea. Acolo ne erau pregătite şanţuri, săpate din timp, special pentru noi :)  Lățimea – vreo 2 metri, adâncimea – 1,5 şi apă (mai exact noroi) până la genunchi. Dar cel mai interesant era acompaniamentul muzical. Organizatorii au considerat că va fi mai vesel dacă ba din partea stângă, ba din dreapta se vor auzi împuşcături permanente. Şi chiar dacă vreai să alergi prin şanţ, şuieratul gloanţelor instinctiv te impune să cazi în genunchi şi să te târăşti prin noroi. Şi uite-aşa te târăşti în genunchi, iar în jur se aud împuşcături. Până la acel moment încă eram uscaţi (dacă se poate spune aşa).

S-a dovedit că (precum era şi logic), obstacolele erau amplsate în ordine crescătoare. Dacă este o groapă cu noroi, atunci la prima etapă mocirla este de câţiva centimetri, iar data viitoare – deja ajunge la genunchi, apoi la următoarea groapă te afunzi până în creştet. Logic, dar când cazi sub apă este foarte neaşteptat. Dar oare o băltoacă cu noroi poate opri bărbaţii adevăraţi? :) Însă mai departe…

După pădure am ajuns la obstacolele acvatice. Este vorba despre gropi de 3×3 m cu apă. Rampele erau line şi, fireşte, neasfaltate :) Totul în jur e ud, murdar, rece, mii de picioare până la tine au frământat glodul. Şi dacă anterior era o iluzie de trepte, atunci până am ajuns noi acolo nu a mai rămas nici urmă din ele.

Și dacă până la acel moment te obişnuieşti cu noroiul, atunci cu frigul nu te poţi obişnui… Deja nu mai tremuri de frig, ci apar primele crampe musculare. Vezi groapa cu apă, înţelegi că trebuie să sari, îi spui creierului să tacă şi sari. De bună voie.

Apa în groapă poate atinge nivelul de la glezne până la piept, înaintezi 3 metri, ieşi cu ajutorul cuiva şi tot aşa de 30 de ori.

Iată aici a început înghesuiala. Am început să ne ajutăm reciproc şi pe alţi participanţi – să ieși singur din această mlaștină este ireal.

Într-un anumit moment, o fată a sărit în noroi chiar în faţa mea. A sărit ca o „bombă”, nici vorbă de ”intrare în apă fără stropi” – tot noroiul mi-a venit în ochi. Nu ai cu ce te şterge, deja eram totul în glod. L-am rugat pe Vadim să-mi dea ceva să mă şterg şi mi-a întins un tricou… plin de noroi. În cele din urmă, am orbit pentru un timp. Totuşi am dat cu faţa în glod :)

După gropi au început urcuşurile – o construcţie din bârne, ceva asemănător cu o scară gigantică. Scară este un cuvânt prea reuşit. Cine are frică de înălţime, încep să-i tremure genunchii.

Urci pe bârne în sus, apoi cobori. Priveşti cum oamenii din răsputeri îşi ridică corpul, înjură în sinea lor şi merg înainte împleticind picioarele. Totul are loc sub clănţănitul constant al dinţilor – de frig clănţănesc dinţii tăi, ai vecinului, ai celui aflat la 30 m de tine. Nu vezi asta, dar eşti convins că aşa este – este atât de frig, încât clănţănesc dinţii chiar şi celor, care au prevăzut și şi-au pus hidrocostumul. La aceată etapă, unii participanţi se dau bătuți. Rândurile se răresc. Din echipa noastră nimeni nu a renunţat.

După aceasta obstacolele au început să apară la fiecare 100 m, adică nu puteam alerga. Funii, poduri suspendate, o perdea din sârmă ghimpată, pe sub care trebuie să treci.

Peste câţiva kilometri, după ce ne-a ajuns până-n gât, am decis să aflu de la organizatori dacă mai e mult până la sfârşit. Bine că la fiecare obstacol stau câțiva voluntari. Deja am parcurs 10 km din cei 15. Au trecut 2 ore şi eram convinşi că mai e o oră şi gata!!

O fată drăguţă mi-a zâmbit drăguţ şi mi-a spus la fel de drăguţ: „Sunteţi abia la jumătate”. Mi-am amintit bancul despre faptul că „până la s..ă e doar jumătate”. Aceasta înseamnă că pe următoarele 5 km ne aşteaptă cele mai drastice încercări, pentru care vom cheltui încă 2 ore. Crud de tot. Ce e acolo?

Gata. Înainte ne aşteaptă o ţeavă.  Prin care trebuie să trecem. Şi dacă ai picioarele lungi, nu eşti prea norocos. Nu le poţi îndoia ca să te împingi. De aceea, au început blocajele. Eu mă târam pe o coastă, unii se târau în genunchi, sunt mai multe metode, dar cea mai sigură este „cum îţi reuşeşte” :)

Ţeava din beton, prin care treceam, era atât de curbată, încât nu vezi lumina când o traversezi. Adică nu vei avea parte de o rază de lumină în capătul tunelului. Dacă mai suferi şi de claustrofobie, nu-ţi arde deloc de glume. Unde mai pui că un om bun la suflet toarnă apă deasupra, de aceea aluneci, cazi şi începi din nou să urci.

Mai departe pe cursa cu obstacole ne aștepta focul. Ura! Foc! Căldură! Pe dracu’! Până am ajuns noi acolo, deja se stingea. Fireşte voluntarii mai aruncau fân, dar deja nu mai erau limbile celea de foc, care văpăiau orbitor în video.

Mai departe erau funii la înălţimea de 3 m, iar jos – apă. Trebuie să urcăm. Şi încă trebuie să te agăţi bine cu cele zece chestii, pe care până la competiţii le numeam „degete”. Degetele deja nu se mai mișcă, de frig ce este. Dacă organele interne mai primesc căldură, atunci membrele sunt în stare de șoc.

Dar s-a primit așa, că am putut evita funiile:) Andrei a spus că această încercare nu a fost inclusă în program, s-a întors şi cu pas rapid a pornit spre următoarea.

Dacă la începutul competiţiilor toţi glumeau, se încurajau reciproc şi strigau de atâta adrenalină, atunci ultimii kilometri îi parcurgeau în tăcere. Fiecare avea dialogul lui intern: „Pentru ce ai venit aici? Ce dracu’ cauţi? Întoarce-te. Pleacă de aici. Renunţă. Spune-le voluntarilor că te simţi rău și ai nevoie de ajutor.

Nu ai plătit ca să fii ucis. Fă un pas într-o parte şi bea un ceai fierbinte”. Dar, judecând după faptul că toţi mergeau mai departe, – dialogul lăuntric nu era destul de convingător.

După funii ne aştepta plonjarea pe sub bârne. Pe celălalt mal ne aştepta Andrei, care deja s-a învinețit de frig. Cu cuvintele „Băieţi, aţi dat de dracu’”, l-am pierdut din vedere. Of, mai bine tăceai. 

O plonjare! Sub bârne. Trebuie să te scufunzi şi să-ţi uzi ultimul petic de corp uscat, care ţi-a mai rămas – capul. Aşa că tot ce a fost până acum, sunt doar mici incomodităţi. Dacă până acum puteai să ai crampe la picioare, mâini, fese sau altceva de acest gen, acum te vor apuca crampe la creier. Diferenţa dintre temperatura capului şi a apei este de 30-40 de grade. Vasele se contractă brusc şi creierul nu mai este irigat de sânge şi oxigen. De aceea, nu mai gândeşti şi începi să aiureşti. Eşti zombi.

Aceasta a fost cea mai grea încercare. Mulţi participanţi timp îndelungat nu se puteau decide să sară din nou în apă, pe mulţi îi scoteau voluntarii. La această etapă, fiecare al 10-lea renunţă.

Păcat – mai e o azvârlitură de băţ până la finiş. Dar nimeni nu te condamnă, toţi se încurajează (sau poate clănţănitul dinţilor aşa pare).

Pe scurt, nu prea-mi amintesc ce a fost după. Doar datorită fotografilor! :) Uzi, murdari, extenuaţi am pornit spre linia de finiş. „Ehehei! Tot ce a fost până aici – e floare la ureche!”

Cu cât ne apropiam mai mult de finiș, cu atât mai mulţi oameni zăceau de-a lungul traseului: unii cu crampe musculare, pe alţii medicii îi salvau de hipotermie. Noi, probabil, am avut mare noroc. Am ajuns la finiş în componenţă deplină.

Dar pentru a ajunge la finiş trebuie să treci printr-un canal de 30 m, săpat de organizatorii buni la inimă :) Apa până la gât, te bagi în el din toate puterile, care te-au lăsat încă în timpul plonjării sub bârne.

Apa e rece ca gheaţa. +2 încă nu este gheaţă. :) 30 de metri. 30 de metri fără sfârşit. Toţi merg cu mâinile în sus. Nimeni nu vrea să-şi lase mâinile benevol în gheaţa murdară. Sau toţi se predau :) Oricum sfârşitul e aproape.

Gata. Am ajuns la finiş. Suntem tari :) Murdari şi fericiţi. Din cauza frigului, numeroaselor crampe şi a micilor răni primite, nu gândim lucid, dar deja avem medalia în mână. Prima ceaşcă de cafea, pe care mi-au dat-o, pur şi simplu am vărsat-o pe jos, atât de tare îmi tremurau mâinile.

În jur o mulţime de oameni, unii zac la pământ, alţii sunt aşezaţi, altora medicii le acordă primul ajutor. Pe urmă am aflat că 1500 din cei 5000 de participanţi nu au ajuns la finiş. Acum aveam un singur gând – să ne încălzim. Şi iată că ni se propune să facem un duş, un duş chiar pe teritoriu – în grajdul de vite. Am intrat îmbrăcaţi, organizatorii ne-au obligat să ne lăsăm hainele. Tare nu vroiam s-o facem – ne-am opus din răsputeri.

S-a dovedit că sfârşitul competiţiei nu era la linia de finiș, ci aici – în duş, pentru că să te dezbraci fără să-ți pierzi cunoștința era cea mai grea încercare. În duş oamenii se scăldau, bărbaţii şi femeile dezbrăcate tremurau și se îmbrăţişau sub jetul de apă caldă, doar ca să se încălzească cumva.

Unii au avut mai puţin noroc: şi-au pierdut cunoştinţa chiar acolo, medicii au stat de gardă până la urmă. Când mă îmbrăcam, nu vedeam şi nu auzeam pe nimeni – eram în stare de șoc. Zgârieturile şi rănile nu mă dureau – nu le simţeam pur şi simplu. Eram o bucată de gheaţă tremurândă. Aşa, îmbrăcându-mă, în cap îmi mişuna un singur gând – niciodată n-am îngheţat aşa. Şi încă una… Unde îmi sunt semnele distinctive ale bărbatului??

Pentru a consolida rezultatul (a ne încălzi definitiv) am mers să bem tequila. Iar căciula mea preferată nu a mers cu noi şi nici acasă nu s-a întors – a rămas la fundul unei gropi cu noroi.

Îi mulţumesc fiului, pentru că şi-a sacrificat jucăria preferată pentru mine – mi-a dat-o şi m-a făcut să promit că oiţa lui preferată va alerga cu mine prin noroi. Zis şi făcut!

Totuşi Tough Guy este nu doar o competiţie de rezistenţă, dar în primul rând de testare a calităţilor omeneşti.

Ca şi în munţi, aici înţelegi cine-ţi sunt prietenii. Îi ajuţi pe oameni să iasă din groapa plină cu glod sau urci peste capurile lor – aici oamenii îşi dau arama pe faţă.