Staţiunea egipteană Dahab este Mecca freediverilor din întreaga lume. Ea este renumită anume prin faptul că se află alături de Blue Hole.
Blue Hole sau „Groapa albastră” este o adâncitură carstică cu adâncimea de circa 130 de metri, înconjurată de recifuri de corali. La adâncimea de 52-55 de metri peştera este unită printr-o trecere cu marea. Blue Hole este inclusă în top-10 al celor mai periculoase locuri din lume pentru scufundări.
Iar freediverii vin încoace pentru că pentru scufundările la mare adâncime este suficient să faci doar câţiva paşi de la mal şi ştiobâlc – ai deja 100 de metri de apă sub tine. Nu e nevoie de şalupe, de bărci, de închiriere, de echipamente. Pur şi simplu plonjezi, ai ieşit din apă şi poţi cădea imediat pe pernele moi din „restaurantul” local.
În afară de această gaură, ador oraşul Dahab pentru atmosfera rastamanismului, care nu poate fi descrisă, de relaxare totală, de prietenie şi pentru vremea bună. În plus, preţurile accesibile, cafenelele minunate şi darurile mării de rând cu fructele fac Dahabul un loc unic pentru scufundări. Apropo, cunosc deja trei persoane, care s-au strămutat din oraşele mari în Dahab împreună cu familia şi intenţionează să-şi trăiască acolo restul vieţii. Şi sunt fericiţi!
Unul din ei este instructorul nostru de la Şcoala Molceanov – Valerii Ţîkunenko. Este un nene de treabă, foarte vesel, este o plăcere să comunici cu el, unde mai pui că este şi foarte util. Dar despre asta voi povesti mai târziu.
Aşadar, grupul din cinci freediveri moldoveni a pornit la Dahab la seminarul de adâncime al Şcolii Molceanov. Scopul a fost de a obţine cunoştinţe şi experienţă de scufundări la adâncimea de 35 m şi dacă vom avea noroc, de a primi certificatul „celui de-al 3-lea val”.
Suntem freediveri puţin mai rafinaţi. Doi dintre noi s-au scufundat doar în bazin, ceilalţi au plonjat, însă nu au măsurat adâncimea. Unul este vânător subacvatic, altul este yoghin şi un maratonist. Uite-aşa companie s-a adunat. Unde mai pui că Sanea se simţea rău încă din aeroport şi toată săptămâna a zăcut cu temperatură.
În legătură cu circumstanţele, Valera (instructorul nostru) avea la dispoziţie doar 3 zile libere: câte una pentru fiecare val. Am decis să organizăm un curs expres câte două scufundări pe zi şi câte două blocuri teoretice. De aceea, ne-am concentrat şi am început să asimilăm activ experienţa generaţiei mai în vârstă.
Prima zi
Prima zi a început cu micul dejun şi deplasarea din hotel la 18 km cu o camionetă în caroserie. Apropo, aceasta este încă un detaliu pe care îl memorizezi după călătoria la Dahab – maşini vai de capul lor şi freediverii fericiţi în caroserie. Super!
Apoi Valera ne-a relatat informaţiile de bază despre constituţia omului, despre urechi (internă şi externă), despre timpan, despre trompa lui Eustachio, precum şi despre bazele scufundării. Majoritatea informaţiilor nu erau noi pentru noi, dar repetarea este mama cunoştinţelor.
După aceasta a urmat încălzirea – este ceva nemaipomenit. Nu găseşti aşa ceva pe internet. Gimnastică de respiraţie special pentru scafandri, excelent!
Partea practică a fost chiar foarte utilă: am fost învăţaţi cum să ne încălzim în apă, ce plonjări se folosesc pentru a porni reflexele, de ce este important de a lipi bărbia de piept, de a îndoi genunchii şi alte subtilităţi ale măiestriei. Nu ne-am scufundat prea adânc – la 12 metri, deşi toţi se avântau la adâncime. Dar Valera ne-a interzis să ne scufundăm mai jos, fiecare metru spre adâncime – amendă 10 euro ????
Dar la finele primei scufundări, iarăşi a dat de ştire problema mea respiratorie. Mi s-au astupat urechile şi nu mă puteam scufunda mai jos de 10 metri. În plus, hidrocostumul Orca de 3 mm era prea răcoros pentru 22°C.
A doua scufundare, peste 2 ore de teorie, m-a epuizat complet – tremuram şi nu puteam plonja nici la 5 metri. Indispus şi cu crampe în timpan am ieşit la mal…
Seara Andrei mi-a arătat cum yoghinii se curăţă cu picioarele în sus. După ce am stat 5 minute cu capul în jos, am simţit un aflux de forţe şi plin de speranţe m-am dus la culcare.
Ziua a doua
În ziua următoare îmi curgea nasul şi simţeam o boală uşoară. Am început să mă îngrijorez, cum mă voi scufunda la 35 m, dacă nu pot respira nici pe uscat. Dar zicala zice: prietenul la nevoie se cunoaşte. Vadim mi-a dat costumul lui călduros de vânătoare cu „pori deschişi”: partea internă a unor asemenea costume este alcătuită din numeroase ventuze (jumătăţi de bule), când îl îmbraci costumul literalmente se lipeşte de corpul înotătorului şi devine ca „a doua piele”. Acest lucru este necesar pentru a între costum şi piele să circule apa rece.
Nu mai îmbrăcase asemenea hidrocostume, de aceea tovarăşii mai mari mi-au dat o lecţie. Aşadar, „pe corpul uscat” este imposibil să îmbraci costumul cu pori deschişi: el se lipeşte, mâinile şi picioarele înţepenesc în mânece. De aceea, sportivii ingenioşi folosesc… şampon. Torni în costum jumătate de litru de apă cu săpun, îl clăteşti pe dinăuntru, apoi îl îmbraci. Şi merge ca uns!
Micul dejun, camioneta, groapa, blocul teoretic şi iată-ne (în şampon!) cu Valera şi alţi trei scafandri stăm deasupra abisului.
Am mers pe funie la 12, am râs, am înţeles că urechile sunt în regulă, respiră cu greu, dar totuşi respiră. 12, 15, 18 – e tot mai greu… Mă scufund la 20 m şi ies la suprafaţă cu blocul reversiv şi cu durere pătrunzătoare în… dinte.
Mă apropii iute de Valera – cum aşa, am auzit că uneori stomatologii lasă în plombe buzunăraşe de aer şi atunci simţi durere în dinţi în timpul scufundării. Dar niciodată nu m-au durut dinţii sub apă… Valera a zâmbit şi mi-a explicat că „este vorba de iradierea dureii în partea superioară a maxilarului de la sinus”. Adică, uneori durerea din sinusurile maxilare se răsfrânge şi asupra maxilarului superior, dând senzaţia că te doare dintele molar superior.
Nu m-a consolat prea tare, cu atât mai mult că deja nu puteam să mă scufund nici la 2 metri. După câteva ore de teorie despre traumatismele cauzate de presiune, controlul asupra cunoştinţei, despre blackout, valssalva, la panteros, circulaţia sanguină şi alte detalii utile, am intrat din nou în apă.
Dar nu trebuia s-o facem. Am înţeles pentru sine că este suficientă o şedinţă de scufundare pe zi. A doua era lipsită de sens (şi necruţătoare).
Iniţial, mi-am spălat fosele nazale cu apă de mare, m-am scufundat la 10 metri, respirând cu greu ultima dată – la 8, apoi şi mai puţin, iar deja peste 10 minute nu puteam plonja nici la 5 metri. În acelaşi timp, prietenii mei deja se aflau la adâncimea de 25 m.
Durerea în timpane, temperatura, starea de moliciune şi o puternică nemulţumire faţă de sine formează un buchet „minunat” pe care nu-i doresc niciunul freediver să-l simtă pe pielea sa. Literalmente m-am târât pe mal…
După ce am băut ceai beduin fierbinte, m-am liniştit şi am cântărit la rece situaţia, am înţeles că nu voi reuşi mâine să mă scufund la 35 m. M-am întristat, dar apoi, precum sunt obişnuit, am început să caut avantajele situaţiei create şi ca întotdeauna s-au găsit multe.
În primul rând, am aflat multe despre scufundări. În al doilea rând, am înţeles până unde şi cum poate organismul meu să se scufunde. În al treilea rând, mă aflu într-o companie minunată în Egipt. În al patrulea rând, în al cincilea şi al şaselea… Nu e mare nenorocire că nu voi primi certificatul „celui de-al treilea val”. Voi avea un bun prilej să mai revin într-o vară!
Cu aceste gânduri, m-am culcat…
Ziua a treia
Era o dimineaţă minunată – în această noapte, ţânţarii le-au dat târcoale vecinilor, aveam dispoziţie bună, afară lumina soarele, aerul era proaspăt… Stop. Aer proaspăt? Să încercăm să respirăm… Valsalva – ok, Frenzel – ok. Hm, excelent…
Pe neaşteptate am înţeles că există circumstanţe, la care dacă opui rezistenţă, doar le acutizezi. Iar când încetezi să te opui, când pur şi simplu accepţi realitatea cu tot sufletul, totul se poate schimba.
Cu mare speranţă am decis să încerc să mă scufund. Dar fără exces de zel. Cum va fi, aşa va fi. După partea teoretică despre desconcentrare, despre pregătirea psihologică, despre azot, decompresie şi alte splendori ale scufundărilor, am decis să cer sfatul lui Valerii.
El mi-a recomandat să fac o scurtă şedinţă, pentru ca urechile să nu se astupe. După această încălzire, să plonjez la maximum şi gata. O singură şansă.
Andrei şi Vadim au mers primii – ambii au coborât până la 35 de metri.
A venit şi rândul meu. Am coborât pe funie la 10 metri, ok. Apoi la 15 metri pe funie şi am urcat în sus cu labele – la fel e bine. Apoi 18 crawl şi în sus, şi în jos. Până aici urechile nu m-au dat de sminteală, dar nu trebuie să ezit. Înainte, cu Dumnezeu… M-am odihnit lângă geamandură vreo 7 minute, am tras în piept aer proaspăt şi am dispărut sub apă…
35
Respir des, la fiecare metru, am coborât la 15, simt că plutirea este negativă – nu mai dau din labe şi am început să cad. Am lipit bărbia sârguincios de piept, respir şi m-am relaxat. La 25 m am văzut ca prin ceaţă capătul funiei cu greutatea la 35 m. Oare chiar voi reuşit? Şi în acest moment, gândurile plăcute despre voinţa neclintită a omului şi posibilităţile nemărginite ale corpului uman sunt întrerupte de o durere în urechi.
Căzând pe gânduri, am ratat o respiraţie şi mai departe este dureros să înaintez. Ceasul indică 28 metri. Ce e de făcut? Decis să urc, să respir şi iar să plonjez. Dar puţin probabil că voi reuşi – or acţionez pentru un record, nici nu poate fi vorba despre sus-jos. Totul trebuie să fie foarte clar: te-ai scufundat, ai căzut, ai atins şi ai „zburat” în sus. Niciun fel de alte mişcări. Dar nu aveam de ales, de aceea m-am oprit, am urcat, am respirat şi iarăşi am coborât la adâncime. Zbor, 30, 32, hop! iarăşi nu pot respira. Dar acum nu mai aveam cu ce, aici sau rezişti la durere, sau te ridici la suprafaţă. Nu se poate să rabzi – timpanele nu sunt de fier. Dar până la greutăţi e o azvârlitură de băţ – 3 metri! Şi încetişor, controlând durerea, cobor până la 34, cobor mâna în jos cu ceasul, mă întind şi încep să mă ridic la suprafaţă.
Pe uscat ţi se pare că atunci când urci de la o adâncime record te gândeşti: „Sunt băiat tare de tot, m-am scufundat la 35 m!”
Dar nu e aşa. Te gândeşti cum să ieşi la suprafaţă fără blackout. În genere, adesea sub apă n-ai niciun gând, niciun zgomot în cap, totul este ca în ceaţă şi lipsă de concentrare.
Mă ridic, într-un anumit moment simt că oxigenul e pe sfârşite. La 25 îl văd pe Valera şi împreună zburăm dincolo de geamandură.
S-a făcut, 35! Carte blanche!
După ce m-am odihnit, am încercat să mă mai scufund o dată. Rezultatul în grafic – 10 metri. Pentru astăzi gata cu scufundările. Am avut o şansă şi am folosit-o. Îi mulţumesc oceanului şi zeului mucilor pentru această posibilitate.
Apoi a urmat „beduin tea”, examenul teoretic şi înmânarea solemnă a certificatului „celui de-al treilea val”. Seara fireşte a urmat o beţie, narghilea cu toate consecinţele a doua zi ????
Alte genuri de sport
În plus am alergat în faţa vântului aspru egiptean.
Am înotat împotriva curentului drastic în Sinai.
Apoi au urmat câteva zile de relaxare, de ghiftuit, de scufundări uşoare, de plimbări prin Dahab, de cumpărare a suvenirurilor, de somn alene şi fireşte de lucru de la distanţă – nimeni nu l-a anulat ????
Apropo, în Dahab mi-a venit ideea unui start up interesant ????
