Glodiator. 50 de nuanțe de noroi

Cred că în viața trecută, am fost un purceluș. Deși nu, mai degrabă un porc. Un mistreț uriaș, care și-a petrecut toată viață într-o băltoacă, rostogolindu-se în murdărie și grohăind de plăcere.

Eu niciodată nu mă spăl pe mâini înainte de mâncare, dar duș eu fac când … Când … La naiba, când fac eu duș? Mai pe scurt, rareori. Și, în mod caracteristic, nimeni nu poate spune că de la mine miroase rău. Eu miros ca o ființă umană – ca un bărbat obișnuit, fără impurități de sudoare și murdărie.

Și nu am înțeles niciodată, de ce oamenii se spală de trei ori pe zi? Trăiesc mai mult, sau se îmbolnăvesc mai puțin, sau poate sunt mai fericiți decât noi, nespălații? Cred că nu.

Pur și simplu, fiecare are limita sa de dezgust. Eu am avut noroc să o am pe a mea la nivelul unui câine.

Îmi place să merg și să alerg desculț, să mă rostogolesc pe iarbă, pot să nu fac duș timp de câteva săptămâni, să mănânc mâncare nespălată, adesea direct de pe podea și, uneori, să înghit insecte.

De exemplu, să înot prin râul Gange din regiunea Varanasi, unde rămășițele corpurilor umane arse sunt aruncate în râu … sau sau în canalul din Veneția, unde locuiesc șobolanii. Nu mă deranjează deloc. Și să lucrez pe un camion de gunoi timp de 11 ore într-un miros groaznic de deșeuri – sincer, mi-a plăcut.

În același timp, nu mă îmbolnăvesc, nu miros urât, nu mă complexez și duc un stil de viață sănătos. Ceea ce vă sfătuiesc și pe voi.

Preistorie: Tough Guy

Această istorie a început în 2015, când am citit despre cele mai groaznice competiții din lume. Printre ele se numără și Tough Guy – cea mai extremă cursă cu obstacole din lume. Puteți găsi adesea descrierea: „Cea mea mai extremă dintre competițiile legale.”

– Exact ceea ce-mi trebuie – am exclamat, frecându-mi palmele. Dar ar fi fost plictisitor să merg singur, așa că i-am convins și pe prietenii mei să mergem și să petrecem un weekend plăcut în Anglia. M-au crezut. Naivii …

Eu deja am scris despre cât de greu a fost, așa că nu voi repeta. Pot să spun doar că încă mă iau fiorii, când îmi amintesc de Tough Guy.

Convinge-te singur:

Atunci, tremurând în grajd de frigul sălbatic, m-am hotărât să organizez o astfel de cursă murdară și la noi în Moldova. Fie ca toată lumea să sufere acum. De ce trebuie să sufăr numai eu? În zadar prietenii mei mă convingeau să uit această idee și îmi cereau să am milă de poporul moldovean, căruia și așa îi este greu. Eram de neclintit. Dar după ce băieții mi-au desenat o imagine, în care copiii orfani, ai căror părinți au rămas în băltoaca înghețată, stau în fața oficiului și cer să le dau o bucată de pâine să mănânce, m-am înmuiat un pic la suflet. Îmbătrânesc, probabil … Și am decis să organizez o cursă mai caldă și mai scurtă. Dar imaginați-vă că o persoană, care nu-și spală mâinile înainte de mâncare, a decis să organizeze un eveniment sportiv. Vă dați seama cum va fi? Da, murdar, foarte murdar!

Așa a apărut GLODIATOR.
Anume așa, prin „o”, deoarece cuvântul „glod” în limba română înseamnă noroi.

Organizarea

Ei bine, din moment ce am promis să organizez o cursă mai călduță, trebuie să mă țin de cuvânt. Dar nu am promis să o fac mai confortabilă, de aceea, va avea loc la începutul lunii august. În „cuptor”! „Dacă nu vor îngheța , măcar se vor prăji la soare” – m-am gândit eu. La urma urmei, motto-ul meu din viață este:

Cu cât mai rău, cu atât mai bine!

Și am început pregătirile. Ne-a luat foarte mult timp să găsim un loc potrivit. Am analizat zeci de șanțuri, râpe, mlaștini, văgăuni, gunoiști și halde, până când am găsit locul ideal – pista moto din Chișinău. Dealuri, văgăuni, drumuri accidentate, lângă apă și civilizație, și în apropiere de oraș. Mai pe scurt, condiții ideale.

Sute de anvelope, platforme din lemn, sârmă ghimpată, găuri cu noroi, ziduri și, ca de obicei, orășelul de start. Camioanele de cinci tone au transportat timp de câteva zile obstacolele pe traseu, iar gropile le-am umplut timp de două zile cu apă. Căldura era atât de puternică, încât apa se scurgea în pământ, ca în Saeed, îngropat în nisip. La nesfârșit. Dar apa roade piatra și toate găurile se umplu cu timpul. Am obținut niște glod – de mai mare dragul! Deci, am terminat pregătirile, am băut niște whisky și am plecat să așteptăm dimineața. Dimineața de Duminică – murdară și fierbinte…

Ziua G

În copilărie aveam foarte multe vise. Și ce-ți mai rămâne de făcut atunci când ai doar un proiector și un constructor de fier ca să te joci. Probabil că din cauza aceasta acum filmez desene animate și construiesc site-uri web. Dar am avut încă un vis, ca toți băieții – să lucrez pe camionul de gunoi și pe mașina de pompieri. Un vis deja s-a împlinit, iar al doilea – încă nu. Și iată că, dimineața, în zori, când toți alergătorii încă dormeau, fără să știe ce îi așteaptă – că vor arde la soare, pielea li se va decoji, că își vor luxa picioarele și că toți, fără excepție, se vor murdări cu un strat gros de glod, mi-am amintit de visul meu.

La naiba, noi parcă avem un furtun!

Ideea a apărut pe loc … Deeeci, pot să-i ud pe toți cu furtunul de apă! Wow! Am decis – mă transform dintr-un alergător, într-un pompier!

Mă îndreptam spre linia de start, când am înțeles că va fi o zi foarte călduroasă: soarele deja ne prăjea, deși abia se ivise de după orizont. Chiar, mulțumesc! Anul acesta, jumătate din evenimentele noastre au fost inundate de ploaie, iar când ploaia este atât de necesară pentru noroi, soarele strălucește, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Cu siguranță, acolo sus, cineva își bate joc de noi. Ei bine, ne vom bate joc și noi. Deeeci, unde e arma mea …

Oamenii deja se adunau cu rucsacurile dure de pânză în spate, în care au aranjat cu grijă rămășițele vieții lor glamuroase și pompoase.

300 de spartani deja așteptau la linia de start începutul unei bătălii în noroi, pentru cinstea și onoarea de a primi un jet de apă în ochi, care e la fel cu pumnul lui Tyson. Toți au încremenit în tăcere înainte de startul competiției…

Se putea auzi cum se zbăteau inimile participanților și cum se ridica părul de pe corpul acestora. Chiar și păsările au încetat să mai cânte. Focul s-a aprins încet, iar cerul s-a înnegrit de fum. Adrenalina se exfolia din aer și cădea încet în noroi …
Start!

Ehehei! Sute de oameni au sărit gălăgioși, grăbindu-se să depășească pata de fum. Am aruncat arma și mi-am întins mâinile spre tunul meu de apă. Fugiți, fugiți … Eu vă aștept.

Voi deschide o mică paranteză, în timp ce victimele Glodiatorului trec pe lângă mine, în hohote.

În această cursă, eu nu am fost un participant, ci un obstacol, așa că, din păcate, nu pot descrie senzațiile și experiențele glodiatorilor. Dar cei care au fugit, vor putea, de aceea, cu bunăvoința lui Serghei Savciuc, voi introduce în textul meu fragmente din raportul său remarcabil.

Deci, iată ce scrie Serioga:

-Întorcându-mi capul, am văzut că în direcția în care trebuia să alerg, spre cer se ridica un fum negru, prin care se vedeau flăcări roșiatice.
Să fugim prin foc! ???

Apoi am început să mă îngrijorez. În zona plexului solar a apărut o răceală neplăcută. Mi-am dat seama că Sporter nu are de gând să glumească. Totul va fi foarte și foarte serios.
– Acesta e război!
– Fără prizonieri!
– Și fie ca cei vii să-i invidieze pe cei morți!

-Amărăciune în gât din cauza fumului. Nu îmi ajungea aer, pentru că începuse un deal foarte abrupt, de vreo 60-70 de grade, la sigur. Poate că cineva chiar l-a depășit alergând. Nu am văzut cine erau acești roboți, dar majoritatea participanților au trecut la pas. Greu, în deal, metru după metru.

–-Au format o țeavă 20 de metri lungime din anvelope, prin care trebuia să ne târâm. 10 centimetri înainte, apoi încă 10 centimetri. Iar țeava încă nu se termina. Era întuneric, strâmt, plus că eram grăbiți din spate, iar în față erau picioarele cuiva. Partea interioară a anvelopelor ne zgâria mâinile și picioarele, jupuindu-ne pielea.

Mă simțeam ca o larvă, care ieșea dintr-un cocon. Și era necesar să ne târâm până într-o băltoacă cu murdărie lichidă, umedă și lipicioasă. La ieșirea din țeavă, stătea Voloșin, în rolul unui pompier, și îi stropea pe cei care ieșeau cu un jet de apă din furtunul de incendiu, ca un lunetist. Presiunea apei era atât de puternică, încât participanții nu se puteau ținea pe picioare. Primii pași prin băltoacă, nu ne țineau picioarele, iar jeturile de apă direct în față nu ne permiteau să mergem mai departe. Ați vrut noroi? Poftim!

Peste 15 minute, i-am întâlnit pe „suferinzi” cu loviturile de apă dureroase și „dătătoare de viață” în piept, cap și, mai ales, mai jos de abdomen. Nouă, pompierilor, ne place să stingem focuri, dar și pe băieții fierbinți, de aceea, cei mai curajoși au primit cel mai mult.

Furtunul era greu, dar plăcut. La un moment dat, m-am prins cu gândul că acum pe ei îi voi face să sufere, dar eu mă voi distra. Înainte credeam că sunt nemilos doar față de mine, dar atunci am înțeles că sunt așa și față de alții. Ceva nou pentru mine …

Așa, stop! Să ne clarificăm. Eu nu bat copiii, nu torturez pisicile, nu mi-am atins soția niciodată, nici măcar cu un deget, deși o primesc de la ea periodic din plin (o merit, trebuie sa spun).

Dar aici se trezise sadicul din mine – încercam să-i fac pe alergători să se chinuie cât de mult posibil. Oameni vii, care sufereau. Cărora și așa le era rău. Na-ți-o bună…

Dacă aș fi trăit acum 500 de ani, mi-aș fi trimis cu siguranță CV-ul (cu experiență de lucru la Glodiator) pe site-ul (unde altundeva?) Sfintei Inchiziții. Și cu siguranță m-ar fi invitat la un interviu:
– Stai jos, tinere, avem câteva întrebări. Am studiat CV-ul tău, și am observat că nu ai lucrat nicăieri după specialitate, cu excepția Glodiatorului, dar ai principala calitate pentru profesia noastră – dorința de a tortura oamenii.
Ai ajuns unde trebuie, felicitări – noi căutăm exact astfel de candidați! Deci, nu te îngrijora cu privire la lipsa de experiență, vei recupera pe parcurs, pentru că avem o varietate mare de specializări: cizmă spaniolă, masă de tortură, rug, fecioară de fier, tras pe roată, tăiere în patru, tragere în țeapă … Te vei clarifica tu acolo. Apropo, ține primul caz al unei oarecare Jeanne…

Într-un cuvânt, nu aș fi rămas fără serviciu. Dar să ne întoarcem în prezent.
„Nimeni nu va pleca întreg de aici”, – hotărăsc eu, apucând furtunul și fluturând jetul ca o sabie Jedi, încercând să-i zdrobesc pe oamenii murdari, care se îndreptau spre mine.

Priviți câtă „compasiune” și „dragoste față de cei apropiați” se vede pe această față…

Fotografie de Egor Vohmeanin

Luându-mă cu procesul de stropire a nenorociților, care alergau prin noroi, nu am observat că … au trecut toți și eu am rămas singur. Dar sângele fierbea și cerea continuarea orgiei și batjocorii asupra demnității umane a alergătorilor. Și, în timp ce ei se târau prin anvelope, pe sub sârma ghimpată, în glodul până la urechi, eu le pregăteam încă o surpriză.

Jumătate de distanță pentru Serghei era deja în urmă:

–-În acel moment, credeam că deja eram foarte murdar și pozam mândru fotografilor, dar încă nu știam ce înseamnă adevărata murdărie și cum voi arăta peste 20 de minute. Pierdusem numărul obstacolelor. Ei au promis că vor fi 18. După senzații, fiecare obstacol nou era mai greu și mai viclean ca precedentul.

Iar eu cu voluntarii trăgeam furtunul în celălalt punct al traseului. Le-am creat o ambuscadă drept înaintea liniei de sosire, la groapa cu noroi. Furtunul era atât de greu, încât îl trăgeau patru persoane, înjurăturile erau foarte întortocheate! Dar, după cum se spune, pentru un porc turbat, șapte mile nu sunt o ocolire, și noi, rotunjind două maluri și o râpă, am târât instrumentul de tortură până la destinație.

Totuși, am scăpat câțiva oameni. Cineva a avut acest noroc… Dar nu-i strașnic, voi recupera pe restul. Țineți-vă bine!

Serghei:

–-Abia am cărat sacii până la capăt. Am luat o sticlă de apă. Mâinile îmi tremurau. Ceea ce nu am putut bea, am vărsat peste cap. Era foarte cald.

-M-am dus mai departe. A urmat un zid, pe care nici nu am încercat să-l urc. Ud, alunecos, obosit. Singur ar fi fost ireal să mă isprăvesc. Planșa.

––Am înconjurat zidul, iar acolo …
Acolo mă aștepta muult noroi. Și nu era un simplu noroi, ci un fel de amestec lipicios și vâscos. Nu puteam să cred că este posibil de obținut un astfel de amestec, doar turnând apă pe pământ. Mi s-a părut că organizatorii au adus un KAMAZ întreg de lut moale, pe care l-au turnat acolo și l-au mestecat bine cu apă.

Înaintea mea stătea un participant, care se afla până la genunchi în acel amestec și nu putea să facă nici un pas. A încercat să pășească și a căzut. S-a ridicat. A scos un picior afară și nu mai avea adidasul pe el. A început să-l caute în acel noroi și nu l-a mai găsit. Apoi a căzut din nou.
De îndată, am auzit strigătele voluntarilor.
– Pe burtă! Târăște-te!
– Pe burtă????
– Da, aici poți doar să te târăști!
– Nu vei trece altfel! Îți vei pierde adidașii.
Și m-am aruncat pe burtă peste noroiul acela și am început să mă târăsc, în timp ce mâinile mi se scufundau până la umeri. Când m-am ridicat, am realizat avantajul participării în pantaloni scurți și cu trunchiul gol. Pe haine mi-a rămas o cantitate incredibilă de murdărie. Am devenit cu 10 kg mai greu și îmi mișcam cu greu picioarele. Iar glodul nu dorea să cadă de pe mine. O mare parte am cărat-o până la finiș.

––Probabil că toată lumea își amintește de groapa cu apă chiar înainte de linia de finiș. Când au depășit-o liderii, adâncimea era până la genunchi. Și de atunci au început să toarne constant apă în ea. Când a ajuns și rândul meu să sar în ea, o fată voluntară mi-a spus că trebuie să sar în apă pe burtă și să o depășesc înot.
Ce ??? Înot?
Se pare că apa era deja până la brâu și era posibil să înoți fluture în ea.

Iar în acel moment, eu doboram oamenii. În toate sensurile. Și după o oră de bătălii cu noroiul, nu mai puteam să-mi ridic mâinile, dar mă bucura un lucru – alergătorilor le era și mai greu. I-am doborât la pământ, le-am dezbătut rinichii, ficatul și le-am rupt coastele (așa mi se părea). Unii dintre ei au primit și câte un jet de apă în față și începeau imediat să mă blesteme.

De câteva ori, era cât pe ce să o primesc în cap, când câte un supărat pe furtunul meu trecea pe lângă mine. Și numai după ce îl examinau cu atenție pe „nenorocitul de pompier” și mă recunoșteau, mulți îmi iertau această slăbiciune și lăsau pumnii în jos. Să fi fost un voluntar de rând în locul meu, l-ar fi calicit de mult. Deci, reputația mi-a salvat viața, deși a rămas „murdară”.

Folosindu-mă de ocazie, vreau să-mi cer scuze pentru toate vânătăile, zgârieturile, rănile și hematomele de toate culorile, pe care vi le-am provocat. Dar, la naiba, voi singuri ați venit la Glodiator ca să suferiți, așa că eu m-am străduit. Scuze, băieți …

Și iată că după ce l-am scăldat pe ultimul participant în noroi, m-am pornit în grabă la linia de finiș. Iar acolo oamenii beau deja. Și nu numai apă. Toți erau în noroi, zdrobiți, bătuți, arși… Dar atât de fericiți! Am intrat cu grijă, ca să nu o primesc în cap de la cineva pentru experimentele mele, dar am văzut că oamenii zâmbesc.
M-au îmbrățișat – sunt iertat!

În aer predomina serotonina, iar noi o respiram. Și expiram dopamină. Sentimentul iubirii pentru tot ceea ce se mișca ne umplea capilarele și îi îmbrățișam pe toți laolaltă. Cineva cânta, cineva a organizat sărituri cu prietenii în băltoacă, iar cineva își săruta iubita de bucurie. Mai pe scurt, pista moto de la periferia Chișinăului a fost acoperită de o furtună hormonală. Și bine că asta a fost ziua, altfel, în întuneric, s-ar fi putut transforma într-o orgie sportivă, plină de suferință și iubire față de cei apropiați.

–Toți au fost copleșiți de un sentiment de euforie, care nu a trecut nici peste trei zile. Acum sunt Glodiator. Astăzi, acesta este unul dintre cele mai strălucite și spectaculoase evenimente din toate cele organizate de Sporter. A fost interesant atât pentru participanți, cât și pentru public.

Glodiator a devenit pentru noi o gură de aer curat, pentru că nu este doar o cursă de alergare sau de înot la viteză. Această cursă este despre altceva …

Despre cât ești de grozav, ca să-i ajuți pe alții, sacrificând din timpul tău.