Îmi doream să termin semimaratonul într-o oră jumătate chiar mai mult decât îmi doream o cale ferată nemțească de ziua mea, când eram mic.
De fapt, nu cred că mai mult, dar oricum nu mai puțin. Am încercat în repetate rânduri, dar cel mai bun rezultat a fost 1:32.
În acest an iarăși vreau să-mi încerc norocul și să alerg semimaratonul din Lisabona măcar cu o secundă mai repede decât. Mai ales că traseul se consideră cel mai rapid din Europa.
Câte ceva despre această cursă:
- Maratonul din Lisabona se petrece în fiecare an, în martie;
- Amatorii iau startul pe pod, iar elita – pe continent;
- Este unul dintre cele mai populare semimaratoane din lume;
- Statutul maratonului este cel mai înalt nivel (aur), conform criteriilor IAAF Road Race Label Events;
- În 2010, pe traseu, Zersenay Tadese a stabilit recordul mondial— 58.23 ;
- La semimaraton au luat parte practic toți alergătorii celebri din lume.
Lisabona
Lisabona este un oraș deluros de la capătul Europei, cu oameni plăcuți, care se plimbă cu tramvaie galbene pe lângă numeroasele patiserii, unde găsești pastel de nata, și restaurante, care abundă în pește proaspăt și vin de Porto.
În linii mari, Lisabona e un oraș liniștit și relaxat, care n-a intrat în cele 10 orașe preferate ale mere, dar merită vizitat.
După ce am admirat, în 10 martie, Podul 25 Aprilie, imaginându-mi un start epic (doar asta-i poanta semimaratonului de aici – startul se ia pe pod), am simțit o vibrație în buzunar. Mi-a venit un e-mail.
Din cauza condițiilor meteorologice, Consiliul de Securitate, responsabil de gestionarea Podului 25 Aprilie, a decis ca startul semimaratonului să nu se ia pe pod.
Prin urmare, s-a stabilit că startul va avea loc pe șoseaua Eixo Norte Sul din Sete Rios (în fața Grădinii Zoologice din Lisabona).
Pentru prima dată în ultimii 17 ani, rafalele puternice de vânt de peste 40 km/oră au făcut ca startul să fie transferat în oraș. Asta da, “surpriză”… Păcat, pentru că, cel mai probabil, voi rata nu doar startul frumos, ci și scopul principal – o oră jumătate. Mi se pare ireal să alergi un record personal, cu vântul bătând din față. Dar poate zeii vor avea milă și dimineața va fi liniștită, fără nori.
Dimineața
Dar n-a fost să fie. Vântul urla puternic. Am dat pe la prognoza meteo și m-am întristat:
48 km/oră sau 1:25 / km. Nu s-a întâmplat niciun miracol. Ei bine, atunci vom lupta cu vântul, dar promitem că nu ne vom supăra. Chiar dacă rezultatul va fi 2 ore. Da, Vica? Azi nu alerg de unul singur, ci împreună cu scumpa mea soție. La Lisabona sigur puteți lua pe cineva din rude – aproape orice membru al familiei va fi pe măsură să alerge un mini-maraton de 7 km.
Ne sculăm mai devreme și luăm un taxi până la locul startului. La rafalele puternice de vânt s-a mai adăugat o ploaie în șuvoaie. Temperatura 12 grade. Răcoare, dar potrivit pentru o cursă rapidă. Dacă nu credeți, citiți despre cum vântul și temperatura influențează rezultatul.
Ne apropiem de locul startului — un nod rutier mare, pe două nivele. Mii de oameni sunt deja aici și merg în întâmpinarea vântului, îndoiți sub niște unghiuri greu de descris. În jur stau voluntarii, care oferă bandane buf. Parcă-i un fleac, dar e plăcut…
Eu, ca organizator al Maratonului Chișinău, nu pot înțelege, cum să muți startul dintr-o locație în alta, într-o zi? Incredibil: sistemul de cronometrare, arca de start, gardurile, bannerele, pitstopurile, medicii, poliția, arbitrii, autoritățile orașului și sistarea circulației rutiere, informarea atleților, organizarea autobuzelor, transportarea bagajelor, redistribuirea voluntarilor și a managerilor de zonă, și un milion de alte chestii mărunte.
Și toate astea într-o singură zi. Demn de respect. Sunteți super tari, colegilor portughezi, bravo!
Aici l-am întâlnit pe Liviu, care plănuiește să alerge în mai puțin de 1:10. Dar și el înțelege că nu e real. Ei și ce să-i faci acum, să nu alergi deloc?
O lăsăm pe Viculea în zona de start a semimaratonului și ne facem loc prin mulțime, spre linia întâi. Cu cât ne apropiem, cu atât mai dur reacționează cei din jur. Ei doar nu știu că noi avem numere VIP. Apropo, e o chestie interesantă – achiți cu 50 de euro mai mult și beneficiezi de:
- Transfer gratuit la start;
- Start înaintea celorlalți;
- Predarea lucrurilor înainte de start;
- Mic dejun și masaj în zona VIP la finiș.
Mergem tot mai greu și mai greu, densitatea și agresiunea cresc. Iar când cineva te trimite pe de-a dreptul, îți dai seama că ai ajuns unde trebuie. Am arătat numerele verzi și am trecut de linia întâi, în zona VIP. Aici fac înviorare vreo două sute de oameni, într-o atmosferă relativ confortabilă – poți alerga, în loc să stai ticsit ca peștele în borcan.
Înainte de înviorare am încercat să mă debarasez de rucsac și scurtă, dar autobuzele erau deja plecate. Spre fericirea mea, unul dintre organizatori, pe nume Patricia, s-a oferit să-mi ia lucrurile. Îți mulțumesc, femeie bună la suflet!
Alergăm pe un cerc de 50 de metri ca măgărușii – ne înviorăm și așteptăm semnalul start. S-a ivit soarele de printre nori și s-a făcut un pic mai cald. În sfârșit, ne-am alineat și…
Startul
BUBUF!!!
Alergăm în jos. Minunat, e un avantaj pentru viitor. Puls 150, ritm 4:00. Vânt lateral. Bineînțeles, lângă start nu-i nici muzică, nici suporteri, nici animație – cred că din lipsă de timp.
La kilometrul al doilea ieșim pe platou, la al patrulea kilometru alergăm în jos de pe un delușor. Aici am avut parte de o situație penibilă, de care mi-a părut tare rău la finiș – telefonul mi-a alunecat din buzunar și a căzut zgomotos pe asfalt. De ce naiba l-am mai cărat, că oricum era să ne întâlnim și așa…
Și așa cum alergam, cu 14 km pe oră, am frânat, m-am întors, am făcut vreo zece metri în urmă, l-am ridicat, din nou mi-am luat viteză. Nu știu cât am pierdut, dar vreo 10 secunde precis. Fug, suduind în gând.
La kilometrul al șaptelea alergam cu 4:08/km și pulsul de 164, și am început să cred că nici vântul nu ma împiedicat să ajung la tempoul 4:16/km (mai repede decât 1:30:00).
Și iată cotitura (punctul albastru):
Starea mea binevoitoare s-a schimbat până la disperare la fel de repede ca și direcția vântului – la 180 de grade! M-am lovit de un zid de aer, de parcă am nimerit întâmplător în spatele unui avion reactiv, care tocmai își lua zborul. Nu țin minte să fi fost așa vânt la vreo cursă. Da…acum înțeleg de ce am început așa de rapid – cu așa vânt din spate, mătincă și mama mea ar ieși dintr-o oră jumătate..
Dar acum vântul suflă din față și mai sunt 10 km, care trebuie alergați fără a trece la pas. Strategia e simplă: ca jocul de-a v-ați ascunselea. Ne ascundem de vânt după spatele tovarășilor care aleargă înainte. Cu cât e mai mășcat tovarășul și spatele său, cu atât e mai tovarăș pentru alții și cu atât mai mulți “prieteni” are după spate.
Lupta
Și aici începe lupta—în grupul nostru, toți aleargă contra cronometru, nimeni nu face cu mâna spre fotografi, nu glumește cu voluntarii și nu admiră orașul. Toți vor să se ascundă după un spate amplu de bărbat, pentru a-și economisi forțele. Dar nu prea ai din ce alege – “cai”, cum îs supranumiți, sunt puțini, și se dă lupta pentru fiecare din ei.
S-a ajuns și la ceea că eram practic împins la vânt deschis pentru că cuiva i-a părut că alergam prea mult timp din urma unui gulliver. Dar pe mine nu mă sperii așa de ușor. Sunt obișnuit să alerg pe la marginea orașului și deseori dau peste câini vagabonzi, și aici am fost cât pe ce să ridic un bolovan de jos ca să-l sperii pe tip, dar m-am oprit la timp și doar am mârâit la el. A avut efect și tipul s-a aranjat după spatele meu.
Poză nereușită: m-au întrecut o muiere, un moșneag și un pitic.
Ritmul a coborât la 4:30/km, pulsul a crescut la 170, iar șansele de a ieși dintr-o oră jumătate practic s-au spulberat.
Aversele de ploaie începeau și se terminau cu o periodicitate de invidiat. Parcă cel de sus a adunat furnicile într-un ocol, a conectat ventilatorul și le toarnă periodic câte un pahar de apă, ca să vadă ce va fi cu ele.
Apoi mi-am amintit de maratonul din New York în 2014. Doar atunci tot alergam pentru record, la fel era frig, iar vântul bătea din față și te dobora din picioare. Am căutat la arhivă și am găsit datele meteo de atunci:
Foarte asemănător. 8 grade, 40 km pe oră. Dar am făcut tot posibilul și, în final, am obținut primul record personal. După aceea am abandonat alergatul timp de trei luni – atât de rău mă simțeam.
Acum, că am mai multă minte și experiență, înțeleg că sănătatea e mai scumpă și nu-mi expun tot potențialul, sperând că o oră jumătate e prea puțin ca să mă distrug. Ceasul arată tempoul mediu 4:15/km. Am o șansă, deși nu prea mare – degrabă vine cotitura și vom alerga ultimii 4 km cu vânt din spate.
Gândurile mi le-a întrerupt pacemaker-ul la 1:30, care a trecut pe lângă mine cu toată armata de suporteri. Am încercat să mă țin din urma grupului, dar ei se îndepărtau, încet și definitiv.
Finiș
În fine, iată și cotitura mult așteptată de la kilometrul 17. Aștept ca vântul să mă împingă din spate, dar nu simt niciun vânt. Straniu, cum vine că în față suflă și te împiedică să alergi, iar în spate nu te împinge deloc? Ei, cred că e subiectiv. Dau bătaie la maxim, privind cum pe banda opusă oamenii luptă cu vântul și ploaia torențială.
Puls 175, respirație oribilă, ceasul arată tempoul 4:14/km — excelent, parcă reușesc. Acuș mai frânez, ca să nu mă distrug, doar nu e principial 1:29:52 sau 1:28:43.
Un zâmbet mi-a apărut pe față – îmi voi împlini planul, orice ar fi, doar mai am un minut rezervă! Iată așa am ajuns la indicatorul 20 km. Am tras o privire la ceas, am văzut și m-am îngrozit.
300 de metri diferență, înseamnă că voi cheltui minutul de rezervă. Și nu-mi mai rămâne timp. Deloc.
În ciuda picioarelor pline cu lactat și a vederii de tunel, am pus pe foc ultimul cărbune și, ca trenul cu abur din “Înapoi în viitor”, desfăcându-mă din mers, am ajuns la finiș.
Iată și arca, trecând pe sub ea, ceasul îmi arată zero. De ce? Nu contează. Plonjez pe sub arcă, zburând peste banda de cronometrare. Îndată apăs stop la ceas.
O nu…
Un minut îmi vin în fire, luptându-mă cu voluntarii, care încearcă să-mi îmbrace medalia. În sfârșit mă uit la ceas și fac o față uimită. 1:30:03. Dar oare ce timp oficial au organizatorii? .
La start am fost în linia întâi și am apăsat ceasul odată cu împușcătura, iar la finiș parcă tot așa, fără întârziere. Ei bine, fie câteva secunde minus. Totuși, n-am ieșit dintr-o oră jumătate … Aici mi-am amintit de telefonul scăpat pe jos, de lupta din spatele tovarășului și sticla de apă, pe care am luat-o de la un voluntar. Câteva secunde, care nu mi-au fost de-ajuns, puteau fi economisite oriunde. Dar le-am irosit.
Cu capul plecat, am intrat în zona VIP. Acolo mi-au dat un rucsac, un ștergar, mâncare și suveniruri, și m-au acoperit cu un poncho de celofan. Mi-au oferit un masaj.
S-a apropiat Liviu și, bucuros, mi-a comunicat că a sosit în 1:09:59. L-am privit de parcă întrebându-l:
Liviu, tu chiar vrei să mă omori?
Liviu tot ciripea, consolându-mă, că toată elita a alergat cu 2 minute mai rău ca de obicei, de aceea rezultatul meu e 1:28, dar “poate” și cu “ți-oi”…
Dar ce am, bre? Ajunge! Am ieșit din amorțeală, am răsuflat: lasă-l naibii, că mai alergăm noi o dată! Hai, Liviu, adu-ncoa macaroanele, vom sărbători recordurile! Ne-am alimentat și am mers s-o căutăm pe Vica. Uite-o – fericită, udă, cu medalie! Cu ochii plini de entuziasm, un pic de lactat în picioare și o vâltoare de endorfine în sânge!
Ploaia toarnă cu găleata, un vânt nebun, iar noi tustrei împreună cu încă o sută de alergători am intrat la McDonald’s și, fericiți, molfăim niște burgheri.
Și un DA final!
Din extazul de coca-cola și cartofi m-a trezit o vibrație din buzunar. Mi-a venit un e-mail cu rezultatele oficiale:
Mai citesc o dată. Apoi iarăși. 1:29:59? Nu cred. Glumiți? O secundă? Nu cumva particip la turnarea unui film sau la vreun reality show? Pentru că numai în filme o secundă decide totul.
Oricum, sunt fericit — universul, dintr-un anumit motiv, a decis să mă mângâie pe cap. Iată așa și voi memoriza această cursă – stând la McDonald’s-ul din Lisabona, cu gura plină de cartofi și cu un zâmbet prostesc, uitându-mă la telefon.
O secundă este mult sau puțin? E doar o clipă, dar cât de mult înseamnă…Nu vorbesc de mine, căci viața mea nu s-a schimbat, dar pentru sportivii profesioniști, deseori o secundă a putut fi fatală, iar alteori i-a transformat în eroi, care au rămas în istorie.
