Scrierea scenariului este, în general, o chestie ușoară.Mai greu este să-l inventezi. După videoclipurile personalizate, mi-am dorit ceva pentru suflet: amploare și distracție. Subiectul, așa cum ni s-a părut nouă, trebuia să fie distractiv, ușor, plin de umor. Este greu să faci materiale despre ceva serios (dar, după cum s-a dovedit, a face umor e și mai greu!), Gumele trebuiau să fie pe înțelesul tuturor, ori materialele noastre erau dedicate unui public global.
Întrucât trăim și muncim în Moldova, ne-a venit o idee grozavă – acțiunea să se petreacă undeva între Nistru și Prut, dar nu astăzi, ci acum 150-200 de ani. Teritoriul pe care îl avem aici este fertil, numai cine nu trecuse prin el. De menționat că nu intenționam să intrăm în dezbateri istorice, am lăsat să se ocupe de asta oamenii vizați, cu diplome academice. Pentru acest desen animat, aveam nevoie de cei mai apolitici și mai colorați eroi din toate popoarele care sunt asociate cu țara noastră.
Și cine sunt strălucitori, mistici și cei mai iubitori de libertate din Moldova? Desigur, țiganii. Sudul fierbinte, soarele arzător, vinul rubin, căruțele, cărțile, fustele colorate, cântecele… Ei bine, am renunțat la cântecele, pentru că trebuia să avem un desen animat fără dialoguri. În rest, toate detaliile urmau să ne ajute la maximum!
Desigur, ne consideram scenariști experimentați, dar încă aveam nevoie de cineva la fel de deștept ca și noi. Prin urmare, ne-am oferit să lucrăm la scenariu scriitorului astăzi cunoscut Serghei Uzun, care este cunoscut pe aceste interneturi sub porecla Frumych.
A urmat brainstorming. Zi și noapte. Pentru o lună sau mai mult. Creativitatea a luat-o pe cărări neștiute, ”demolând” logica și bunul simț:
– Și de ce a mers acolo? Pentru ce?
– De unde să știu!? Poate e un idiot…
– Și potcoava calului ucide pe cineva!
– Nu este nevoie! E prea de tot. Să înceapă acțiunea pe câmp mai bine…
– Cimitir! Aici este nevoie de un cimitir.
– Pentru ce?
– Ei bine, în primul rând, este frumos… Un cimitir și o fântână.
– De ce o fântână?
– De ce nu?
– Hai, merge. Să zicem că el cară căruța…Să fie pe cauciucuri?
– O târăște prin cimitir…
– Și în cimitir este un gard făcut din cauciucuri.
– Și pe piatra funerară – Ataman!
– Dacă e făcut din cauciucuri, atunci pe piatra funerară Michelin!
– Da, da o idee genială! Să-i facem să zboare aici și să cadă în tărâmul morților!
– Ei la ce bun?
-Ei bine, nu știu… Să fie frumos.
– Și tabăra pleacă…
– Și indicatorul : „Către Cer 50 km”. Și săgeata sus.
– Și fântâna?
– Pentru ce dracu o fântână?
– E frumoasă!
– Poate îi facem să se distreze?
– La fântână!
– De ce la fântână? Lasă-i se distreze așa.
– Hai că-i lăsăm, desigur. Numai că în desenul animat nu vom arăta asta.
– De unde iese câinele? Nu era niciun câine!
– Nu se poate să nu fi fost câini. Sunt peste tot!
– Buna ziua! Vom avea un curcan!
– Felicitări!
– Ce zici, îți place ideea?
– Ce curcan la ora trei dimineața?
– Unul grozav. Tâmpit.. Vă spunem mâine.
– Ploaie!
-Ploaia nu era scenariu.
– Ploaia este o stare de spirit.
– Și când o cineva e înhămat în locul calului, nu este o stare de spirit?
– Lasă să plouă.
– Lasă-mă să ghicesc… Ai desenat și tu ploaia?
– Da. Ce îi lipsește?
– Păi se îndreaptă către acolo…
– Și ce caută el acolo?
– Nu-mi mai pasă. Lasă-l să facă ce vrea.
– Sunt răsucite pe o frânghie!
– A tăiat frânghia?
– Rahat. Și să fie legat cu două frânghii?
– Și ce? Mișto….
– Și ce? Îmi place…
-Bun, bun, bun!
– Aprobam scenariul?
– Aprobăm.
– Buna ziua? Am schimbat totul aici… Te bagi?”
Scrierea unui scenariu nu este niciodată ușoară. Uneori am avut momente de dezamăgire când am vrut aruncăm totul și să renunțăm. Uneori, când eram cuprinși de inspirație, ne venea să sărim de bucurie: „Ce tare iese!”.
Hemingway a spus: „Scrie beat, editează treaz”. Noi am făcut totul cu capul treaz, deși, dacă ne-ar fi ascultat cineva dialogurile, ar fi crezut că fără câteva sticle nu ne-am fi isprăvit.
Scenariul nostru semăna cu un mix dintre basm, film de acțiune cu spioni și un sitcom plin de umor negru.
Ei bine, judecați și singuri:
Țiganii și moartea
Odată, țiganul Gojo cu familia se îndreptau spre oraș. Pe drum aștepta Moartea, care voia și ea să ajungă în oraș. Își căuta un tovarăș de drum. Vede că se apropie o trăsură. Moartea ridică mâna pentru a o opri, dar Gojo dormind, trece pe lângă ea. Moartea, simțindu-se jignită, îi ia țiganului calul. Gojo se trezește, vede jugul gol și Moartea pe calul său iubit, Butse…
Țiganul se întristează, la fel și familia lui – soția lui Zara, bunicul Baro, fiul Tagar și curcanul Ilo. Dar nu este nimic de făcut, doar nu putea să-și lase lucrurile și familia pe drum. Gojo s-a înhamă la căruță și o târăște înainte, gândindu-se la calul său.
A târât căruța mult și bine, dar spre seară a obosit, văzând o fântână în fața pădurii, a hotărât să se oprească pe noapte. Această pădure nu era una simplă, ci una magică. Curcanul Ilo, tovarăș fidel al țiganului, intră în această pădure, se rătăcește și la un moment dat, vede Moartea și pe calul Butse la marginea unui mare stejar.
Ilo a găsit rapid drumul înapoi, i-a spus totul lui Gojo și împreună au pornit să-l scoată pe Butse din necazuri. Se lăsase deja noaptea, s-au strecurat pe nesimțite până la marginea pădurii și au pus la cale: în timp ce Ilo avea să distragă atenția Morții cu dansuri și cântece, Gojo avea să ia calul înapoi.
Totul ar fi mers bine, dar n-ai cum să păcălești Moartea atât de ușor. Aceasta a observat când Gojo a sărit pe cal, așa că a aruncat o funie magică de fum în jurul gâtului lui Butse și a început să-l tragă spre ea. Calul s-a speriat, toți credeau că i-a venit sfârșitul, dar Gojo al nostru nu-i omul căruia să-i fie frică de Moarte.
Călare pe cal, Gojo a început să se rotească în jurul stejarului, legând astfel Moartea cu propria ei frânghie de copac.
Și-a luat calul, l-a strâns în brațe și au mers în galop către căruță. Bucuria l-a copleșit pe Gojo – iată libertatea, prietenul lui este aproape, țara natală și familia lui este aici. Ce altceva este nevoie pentru fericire?
Când a început să se facă lumină, o ceață a coborât pe pământ, iar Gojo, Butse și Ilo au ieșit fericiți din pădure. A înhămat calul, urcat în căruță, a tras hățurile: „Înainte, Butse!”
Deodată, căruța s-a înclinat și a căzut la pământ. Ce s-a intamplat? În timpul nopții, cât el a lipsit, roțile au fost furate.
Dar țiganul nostru nu s-a indispus prea tare. Alături de Butse, s-a înhămat la căruță și și-au continuat drumul. La urma urmei, cel mai important este că sunt toți împreună!
De îndată ce familia noastră pleacă, pe drum apare Moartea mulțumită, pe coasa căreia atârna una dintre roțile căruței…
Totuși, Moartea n-are cum să fie tovarăș de călătorie pentru un țigan!
© Simpals, 2008
În cele din urmă, pentru a o vedea în ansamblu, împachetăm povestea într-o schemă compozițională din trei părți.
Baronul țigan a spus „Da!”
Și așa, când ideea a prins contur și scenariul era aproape complet gata, ne-am gândit: „Ce vor spune înșiși țiganii despre istoria noastră? Nu vor râde de noi, nu vor înjura invențiile noastre? Prin urmare, am decis să mergem la Soroca la principalul țigan al Moldovei – baronul Artur Mircea-Mikhailovici Cherari. Apropo, dacă cineva nu știe, „baron” este un titlu de noblețe. O persoană respectată printre țigani se numește „baro”. De aici și cuvântul „Baron”.
Ne-am dus să obținem aprobarea romilor din Moldova. Da, da, se numesc romi, nu țigani.
Baron a luat în serios proiectul nostru, a citit scenariul, a zâmbit și a spus cu seriozitatea
— Parabolă filozofică… Îmi place. Doar că nu înțeleg acest nume ciudat pentru un cal – Butse?
– Este prescurtarea pentru Bucephalus , am explicat noi.
Arthur Cerari ne-a mulțumit pentru ideea bună, pentru vizită, pentru respectul față de cultura țigănească și a aprobat scenariul cu o semnătură.
Iar de aici pornește adevărata magie a căutării creative.
