Atâta timp cât am fost în pielea unui om al străzii, am avut timp să meditez și am descoperit niște lucruri uimitoare.
Omul invizibil. Dacă stai pe trotuar cu picioarele goale și murdare și cu un pahar uzat în fața ta, cu un leu mototolit înăuntru, ești un om invizibil. Sute de oameni trec pe lângă tine, dar aproape nimeni nu se uită la tine, toți se prefac că nu exiști. Chiar dacă am încercat să le atrag atenția, nu am reușit să obțin nicio reacție. Toți se fac că nu văd bătrânul încruntat și murdar care zace în praf. Doar o singură femeie bună la inimă mi-a lăsat câteva monede, mulțumesc.
Mașina timpului. Foarte rar se întâmplă să te oprești. Să te eliberezi de agitație, de fluxul de mesaje, de ecranul negru. Pur și simplu să încremenești. Să vezi oamenii trecând încet pe lângă tine, păsările luptându-se pentru firimituri, norii de praf pe care îi ridică vântul. E ca și cum aș fi pătruns într-o realitate paralelă în care timpul încetinește și apar detalii pe care nu le vezi în viața normală. Pentru asta, nu trebuie decât să-ți închizi telefonul și să te așezi jos, la pământ. Și să încetinești.
Să apreciezi ceea ce ai. Dar principalul lucru pe care l-am înțeles este că nu apreciem ceea ce avem. Ca să te consideri de succes nu ai nevoie de milioane, de case uriașe și de putere. Este suficient să ai un loc unde să te speli și să dormi, ceva de mâncare, o șansă de a-i îmbrățișa pe cei dragi. Este atât de puțin și atât de mult în același timp.
Într-adevăr, cei care stau pe stradă merită simpatie și sprijin, chiar dacă vi se pare că omul respectiv își poate câștiga singur hrana. Nu vă costă nimic să le dați câțiva lei, chiar dacă o faceți pentru a fi mândri de voi înșivă.
Pentru ei, nu contează motivul din care o faceți.
Iar dacă nu mă credeți, îmbrăcați niște haine vechi, descălțați-vă, așezați-vă pe asfaltul fierbinte undeva în oraș, ascundeți-vă telefonul și puneți un pahar de hârtie în față.
