Unde se află Getto pentru toți nebunii din lume, cum are loc sabatul diverilor, ce tip de neopren preferă rechinii, și pot oare bicicletele merge pe pereți?

Consider că există două tipuri de curse.

Primul tip – curse de tip Q – qualification race. Acestea sunt cursele la care particip ca să înțeleg cât de bun sunt în domeniul sportului. Specificul acestora este: un traseu prestabilit, înălțimea, lățimea, adâncimea. Acestea sunt calculate și în funcție de rezultatele obținute pot să-mi văd progresul. De exemplu, maratonul Big Five, semi-maratoane, semi-ironmen, precum și întregi ironmen, сompetiții de freediving. De exemplu, știind că am alergat la maratonul din Amsterdam timp de 3:30, pot să spun că alerg mai repede decât Ibraghim Zaboduliscogo, care a alergat la maratonul din Paris în 3:45. Ei sunt punctele mele de reper și încerc să-i ajung, respectând toate regulele. Ei sunt obiectivele pe care vreau să le ating în cariera mea sportivă, iată de ce mă interesează atât de mult rezultatele pe care le obțin la aceste competiții.

 

Însă, din fericire, există și un alt tip de competiții. Competițiile de tip E – experience race – sunt preferatele mele. Astfel de competiții nu se aseamănă între ele. Acestea își au specificul și unicitatea, propriul challenge. Ele sunt deosebite, aici nu contează rezultatul, secundele, metrii și locul. Scopul acestor competiții este șansa și experiența de a încerca ceva nou, ceva necunoscut, de a-ți învinge fricile, să-ți găsești locul în sport și sportul în tine, dar și de dragul distracției! Acesta e și motivul pentru care ai ales să faci sport.

 

Acesta e – Bosfor, Baikal, Death Valley, Tough Guy, La Manche, Mont Blanc, Des Sables și multe altele.

 

Evadarea din Alcatraz – cu siguranță este experience race. Nu suport apa rece, iar 2,5 km în apă, a cărei temperatură nu e mai mare de 12 grade este pentru mine o adevărată provocare.  

Am simțit tremurici atunci când, printr-un caz miraculos, am câștigat la loterie și am primit o scrisoare cu cuvinte de felicitare și recomandări de a începe să mă călesc chiar de acum. Bârrrr…

San Francisco

Aș fi ales să trăiesc în San Francisco, dacă nu aș fi trăit la Chișinău. I love SF. E a doua vizită pe care am făcută în acest loc minunat.

Ador Frisco pentru coloritul nemaipomenit al orașului, oamenilor, atmosferei de nebunie și de sărbătoare.

Câteodată am impresia că SF – este locul care adună pe toți nebunii din lume.

E minunat. Al 39-lea dig, dig pentru pescuit, crabi ucigași, telecabine, străzi, ce se aseamănă cu valurile oceanului, în apropiere de Pixar și Silicon Valley, Golden Gate, și desigur, cea mai cunoscută închisoare din lume – Аlcatraz.

Închisoarea Аlcatraz

Aceasta e o închisoare-fortăreață, care se înalță pe Golful San Francisco, la o distanță de doi kilometri de la  metropola de pe coasta de vest americană.

Închisoarea stârnea fiori de groază chiar și celor mai mari bandiți. Cei care au încălcat liniștea publică ajungeau la închisoare, iar cei care încălcau regulamentul închisorii (făceau tentative de evadare) – ajungeau în Alcatraz.

Închisoarea este poreclită  „Stânca”. Aici a fost întemnițat regele mafiei – Al Capone. Aceasta este cea mai cunoscută închisoare din lume.  

Însă, chiar și de la această închisoare au fost și cei care au evadat. Frank Morris, John și Krepens Anglin au evadat din cea mai păzită închisoare din lume, la 11 iunie 1962. Însă, nimeni nu știe dacă au reușit să supraviețuiască sau nu în timpul evadării. Ei nu au mai fost văzuți niciodată printre cei vii, dar nici printre cei morți.

Evadarea din Аlcatraz era imposibilă nu doar pentru că era cea mai păzită închisoare, dar și pentru că evadarea putea fi făcută doar în cazul în care te încumetai să înoți în apa rece ca gheața.  

Apa era într-atât de rece, încât inima celui nepregătit pentru astfel de încercări, pur și simplu, nu rezista nici măcar câteva secunde. De aceea,  în Alcatraz, deținuții aveau chiar și în baie apă fierbinte, ca să nu aibă nicio șansă de a-și căli organismul.  

După 12 luni de la evadarea celor trei, închisoarea a fost închisă și transformată într-un muzeu.

Începând cu anul 1981 toți nebunii care doresc să-și pună puterile la încercare, participă la competiția anuală de  triathlon „Escape from Alcatraz Triathlon” („Evadarea din Аlcatraz — Тriathlon”). După ce e dat startul la Аlcatraz, triatloniștii trebuie să înoate 1,5 mile (2,4 km) de la insulă până la San Francisco, să meargă cu bicicleta 18 mile (29 de km) și să alerge 8 mile (12,9 km).

Participanții sunt selectați cu ajutorul loteriei. Cu câteva luni în urmă și eu am primit o astfel de „petiție”. Așa că mi-a venit rândul să evadez. Evadarea din Alcatraz.

 

Ziua evadării

M-am trezit la ora 3:00 dimineața. Nu mi-a fost greu să mă trezesc atât de devreme, deoarece deabia începusem să mă adaptez cu fusele orare. Astfel, în timpul nopții admiram stelele împreună cu Vica, iar în timpul zilei dormeam ca niște hamsteri. Mi-am pus lucrurile în rucsac, l-am pus pe bicicletă și m-am pornit spre zona de tranzit.

Frisco de noapte – un adevărat surealism. E întuneric. Străzile arată la fel ca și pereții – sus, jos, sus, jos și doar înainte în mare se reliefează farul de pe Alcatraz. Nu voi uita niciodată această priveliște.  

În zona de tranzit deja sunt mulți sportivi. Trec pe lângă rândul lung format din cei care își așteaptă rândul să-și ia o pompă – toți cei 2000 de oameni și-au pus speranța pe ceilalți sportivi, de aceea era o singură pompă pentru toți cei 2000 de participanți.

Las în urma mea rândul și găsesc slot-ul meu. Acolo, găsesc un loc ascuns în întuneric, unde îmbrac costumul. După care merg cu autobuzul până la barcă. Timp de o secundă m-am deconectat și m-am gândit că tot ce mi se întâmplă nu e decât un vis. Atât de straniu era totul. Noapte, San Francisco, аutobuzul care era umplut cu oameni îmbrăcați în costume de scafandru, toți vorbeau despre ceva și mâncau banane. Straniu, dar și eu purtam costumul de scafandru și, de asemenea, mâncam banane. Cine sunt acești oameni? De ce mă aflu printre ei? Unde ne îndreptăm? De ce mâncăm anume banane? De unde vin toate aceste întrebări? Apoi, am văzut barca, farul Аlcatraz și „m-am trezit” :)

Ne-am urcat în barcă și am pornit. Barca era gigantică, cu două niveluri. În jurul meu erau 2000 de oameni. Unii stăteau culcați, ridicați, sporeau cum trebuie să înoate, alții erau speriați, în timp ce alții zâmbeau în somn. Mai pe scurt – un Sabat al scafandrilor.

Înotul

Peste o oră ne apropiem de închisoare. Am înotat cercul de onoare în jurul insulei, după care am pornit! Profesioniștii au trecut primii! Аdrenalina fierbe în sânge. San Francisco se reliefează în depărtare prin ceață. În jurul meu văd multe fețe entuziasmate, pe punte e liniște, și se aude doar zgomotul apei când oamenii sar în ea – go! go!  Aștepți să-ți vină rândul și te întrebi cum ai ajuns aici, printre acești oameni nebuni, care sunt gata să sară în apa rece ca gheața.

În timp ce încerci să găsești răspuns la această întrebare, vine și rândul tău să faci pasul și să sari de pe punte direct în apă. Buli! Șoc! Unde mă aflu? Cine-i aici? Unde e suprafața? Aga, văd, ies la suprafața apei. Apa din jur fierbe cu oameni. Cât de frig e… În ce direcție trebuie să înot? Ааа, înotăm spre plajă, înainte!

Înainte de competiție ne-a fost făcut un instructaj detaliat despre felul în care trebuie să înotăm – pe traseul complicat. La început trebuie să înotăm spre niște ziduri, apoi spre clădirea galbenă, apoi încă pe undeva. Înainte ascultam foarte atent ceea ce spuneau la astfel de briefinguri. Acum însă, îmi dau seama că tot ce se cere de la mine e să mă aflu în centrul mulțime. Doar așa am să ajung la finish. De aceea, m-am strecurat prin cea mai mare adunătură de oameni și am început să înot, fără a irosi timpul la orientarea în spațiu.  

Am citit ceva despre rechini, pisicile de mare și multe alte viețuitoare marine. La naiba, rechini. Sper că nu le place să mănânce neopren. Deși, chiar dacă înota vreun rechin prin apropiere, consider că el are suficientă minte de a nu se băga printre atâția oameni. Doar, înotătorii sunt atât de periculoși.

Am început să înot repede ca să nu îngheț. E un plan bun. Peste 15 minute m-am „încălzit” – am încetat să tremur de frig, și până la sfârșitul competiției, gerul nu mi-a provocat vreo problemă.

Înot. Un participant înoată după mine și câteodată mă lovește la talpă. De multe ori. Cine a înotat cândva, își poate da seama cât de mult te poate irita aceasta. Peste 10 minute mi-am pierdut răbdarea și de aceea am încetat să înot și am lovit puternic în apă. Această tactică ajută foarte mult în bazin – de obicei oamenii își schimbă linia de înot. Prietenul meu nu a fost unul prea original și a dispărut undeva.

Simțeam cum cursul apei mă împingea, de aceea am fost nevoit să mă opresc de câteva ori, și să privesc în jur. Ceea ce făceam era corect – am observat că înotam perpendicular cu ceilalți participanți. Încălcând puțin regulile, am ajuns până la plajă după ce am înotat pe o traiectorie întortocheată.

Ies din apă și încep să alerg. Până la zona de tranzit sunt 800 de metri, îmi scot costumul din mers. În jurul meu sunt o mulțime de americani. Aud strigăte, vuietul unor țevi, аplauze. Observ și sportivi cu picioare amputate – iată aceștia sunt cu adevărat oameni din fier!

Alergăm – teap-teap, leap-leap – așa aleargă pe asfalt concurenții uzi, îmbrăcați în costumele lor din neopren.

În timp ce alergam, am reușit să întrec vreo 30 de oameni. Am ajuns până la zona de tranzit. Mi-am scos costumul, casca, numărul, încălțămintea, șosetele, la naiba! Îmi scot pantofii, șosetele, apoi pantofii. Ceasul l-am pus pe volan, оchelarii, așa, acum mâncarea – am umplut gura cu gel, m-am strâmbat, am băut din izotonic și iarăși m-am strâmbat, apoi am luat bicicleta și am ieșit.

10 minute în tranzit – e un „record” personal! Bravo, Dima! Mă mândresc cu tine!

Bicicleta

San Francisco – nu e Maiami, de aceea, la ora 8:00 dimineața încă e destul de răcoare, iar atunci când mergi repede cu bicicleta în costumul de înot, involuntar începi să te gândești la saună și tot ce ține de ea. Astfel, eu încep să merg cu bicicleta, gândindu-mă la sauna fierbinte și măturițe.

De fapt, bicicleta este punctul meu dureros. Îl numesc dureros, pentru că e punctul meu slab. Însă, bicicleta din această competiție este complicată– curse pe curse. În sus încet, pentru că nu am reușit să pompez băncile de pe picioare, și în jos încet, deoarece drumul e șerpuitor și necunoscut.
O trasă extra-tehnică – trebuie să fii atent la cele mai mici detalii. De aceea, dacă nu doriți să vă treziți într-un ocean cu rechini sau în alt loc neplăcut, atunci fiți atenți la drum. Astfel, avantajul e de partea localnicilor. Străinii nu știu regiunile, iată de ce mulți participanți au pierdut mult timp la etapa de ciclism. Însă, cei care au mai avut posibilitatea să facă cunoștință cu aceste regiuni, să vadă toate cotiturile, dealurile și potecile, le este muuuult mai simplu, deoarece acest traseu este unul foarte complicat.

Trebuie să vă spun că ziua era una foarte bună pentru curse. Pe drum a văzut câteva locuri  absolut minunate. Atunci când m-am urcat pe primul deal, în fața ochilor aveam o priveliște minunată a podului și oceanului, care s-au contopit cu razele calde ale soarelui. Cu siguranță că aceasta era cea mai frumoasă trasă pe care aveam să trec.

Apoi am ajuns în parcul Golden Gate. Consider că a fost partea mea preferată a traseului. Pe ambele părți ale trasei se înalță câte o fâșie de copaci înalți ale parcului. Această priveliște parcă e o amintire decupată din copilărie, atunci când tu ești foarte mic, iar copacii înalți din jurul tău te urmăresc, în timp ce tu pedalezi încet și mergi înainte.  

Într-adevăr, eu pedalam foarte încet – drumul devenea din ce în ce mai șerpuitor. Drumul are multe dealuri și acesta nu ar fi fost triatlon în San Francisco, dacă aici nu ar fi fost dealuri, de tip „eu deabia mă pot urca pe el!” Acesta era anume un astfel de deal, ce era la al 4-lea urcuș, deodată după cotitura la dreapta, înapoi la seal rock drive. După un kilometru și ceva am urcat la înălțimea de 100 de metri. Înainte de a urca acest deal, m-am convins că am un tempou corect, și de aceea merg în sus încet, dar sigur.  

De câteva ori mă uimeam cum am reușit să urc astfel de dealuri. Ridicat. Ca un perete, iar bicicletele parcă nu se ridică pe pereți.

Știind că etapa de ciclism nu e punctul meu forte, am încercat să mă bucur pe cât posibil de această călătorie neobișnuită. Și mi-a reușit.  

Alergare

Iarăși am ajuns la zona de tranzit – bicicleta la loc, îmi scot casca, adidașii, mi-am pus numărul, am mai mâncat puțin gel, mi-am pus ceasul pe mână și am început să alerg.

În sfârșit a venit și timpul să alerg. Îmi place foarte mult să alerg pentru că poți controla situația – totul depinde de mine. Nu de vânt sau de roata dezumflată, nu de la valuri și curenți, ci doar de tine. Tu primești plăcere de la faptul că ești singur cu tine pe traseu și nimeni nu te va împiedica să o treci așa cum vrei și cum poți.

Mă gândeam că doar traseul pentru ciclism va fi atât de deosebit, însă am greșit – traseul de alergare are, de asemenea, o serie de peisaje minunate – Golden Gate, plajele San Francisco, оceanul, potecuțiile printre stuful înalt. De fapt, eu admiram priveliștea din jur și de aceea nu alergam prea repede. Apropo, datorită acestui fapt am economisit suficientă energie, pe care am folosit-o, dar nu vă spun acum unde anume.  

Аpoi, a venit și timpul când trebuia să alerg înapoi. Astfel, pe drum, cei care au reușit să parcurgă doar jumătate de traseu, se ciocneau de cei care deja făceau cale întoarsă. Cărărușile erau înguste și de aceea unii trebuiau să se oprească ca să permită altor participanți să treacă.

Apropo, despre traseu. Alergam pe nisip, pe nisip de mare, pe pietriș, pe noroi bătătorit și pe asfalt. De fapt, traseul este interesant și datorită diveristății suprafețelor.  

Atunci când a venit rândul și nisipului de mare (noi alergam pe plajă), spiritul de competiție s-a schimbat în unul romantic. Mai trebuia și o muzică romantică, iar în întâmpinare să-ți alerge a doua ta jumătate. Vica, salut! Singurul lucru care mă readucea la realitate erau stropii care săreau atunci când valurile se loveau de malul oceanului. Loviturile valurilor de stânci erau atât de puternice, încât triatliștii trebuiau să le „permită” să treacă primele.  
La sfârșitul plajei, ne aștepta scara nisipoasă legendară. Această scară este formată din 400 de trepte din nisip și lemn, care-l mențin (nisip). Pentru comparație, pe scara Kamsika sunt doar 200 de trepte.

Ca să o treacă, dar mai ales să alerge pe ea, unii se folosesc de frânghiile laterale. Chiar și cei mai buni din cei mai buni merg și aleargă pe această scară. Apropo, timpul în care sportivul trece peste scara nisipoasă este înscris într-o rubrică separată a rezultatelor. Profesioniștii o pot trece în 2 minute. Timpul meu era – 3:11 – nu e rău deloc, dacă e să luăm în considerație faptul că m-am oprit ca să pozez unui fotograf.

După scară au urmat câțiva kilometri de coborâșuri și drum drept, așa că, anume aici am început să alerg mai repede. Astfel, foloseam toată energia economisită. Anume pe această porțiune a traseului am reușit să întrec mai mulți participanți, decât de-a lungul întregului campionat.  

Apropo, în timp ce alergam, am înțeles că acest triatlon nu a fost atât de simplu – am început să nu aud cu o ureche. Mă gândeam că asta e din cauza apei reci. Mă calmam, spunându-mi că Alcatraz a meritat astfel de jertfă. Desigur, nu prea seamănă cu o alinare, dar măcar încercam. Drept rezultat, la 15 minute până la linia de finish, am înțeles că am uitat să-mi scot dopul, cu care am înotat, din ureche. L-am scos și s-a întâmplat o minune! Am început să aud bine :)

Apoi, a fost linia de finish. Au urmat îmbrățișările cu prietenii și iubita mea, cola în cantități mari, m-am întins pe iarbă, au fost înmânate medaliile (una interesantă – se învârtește), fotografii ca amintire și … rămasul bun de la Alcatraz.

Post scriptum

Evadarea din Alcatraz a fost cea mai neobișnuită competiție la care am participat. În primul rând, imaginile groaznice a celei mai renumite închisori, timp de jumătate de oră s-au schimbat cu peisajele minunate ale San Francisco. În al doilea rând, apa rece ca gheața, în scurt timp s-a schimbat cu razele fierbinți ale soarelui californian. În al treilea rând, acest triatlon se va deosebi mereu de celelalte datorită a trei momente: dealurile abrupte de la etapa de ciclism, suprafețele diverse ale traseului de alergare, și peisajul minunat pe care îl puteai observa în timpul înotului.

Te afli în apa rece ca gheața a golfului, iar din părțile laterale vezi farul închisorii Alcatraz din care nu poți evada, plaja San Francisco, care te ademenești prin libertatea și romantismul ei, iar în depărtare se reliefează podul Golden Gate, ca un simbol al unirii acestor două locuri atât de diferite una de cealalta.

Nu voi uita asta niciodată…