De ce nu trebuie să alergi cu viteză prin pustiuri? Cum poți să-ți îngheți ”clopoțeii” la temperatura +40 °C? Care drumuri nu suportă oamenii proști și în ce mod se petrece cel mai dur ultramaraton din lume?

A rămas în urmă Evadarea friguroasă din Alcatraz, unde am înghețat bocnă, de aceea decid să-mi încălzesc puțin oasele. Locul perfect în acest scop este Valea Morții din California.

Valea Morții (Death Valley) este un deșert imens din zona de sud-est a SUA, care se întinde la granița  statelor California și Nevada. În această vale se găsește cel mai jos punct al Americii de Nord, 86 de metri sub nivelul mării, și aici e cea mai ridicată temperatură din lume — +56,7 °C.
De asemenea, aici are loc cea mai dură cursă de alergare din lume – Badwater Ultramarathon.  

Anual, la această cursă din deșert participă 70-90 de oameni. Acesta este cel mai sever ultramaraton din lume: 215 km la temperatura de 40 de grade în timpul nopții și peste 50 de grade în timpul zilei, în regiunile unde nu sunt surse de apă, în schimb, sunt câteva treceri montane сu o altitudine totală de 2500 de metri.

Deseori, participanții îmbracă hanorace albe cu glugă care reflectă razele solare. Fiecare dintre ei trebuie să aibă o mașină de suport cu două ajutoare, apă, mâncare și gheață. De asemenea, participantul trebuie să aibă experiență de super-curse: nu mai puțin de două, pe o distanță de circa 80 de km fiecare – 160 de km. Cu toate acestea, doar 20-40% din cei care au pornit la linia de start trec întrega distanță.

Cerințele față de participanți sunt foarte stricte: experiență de participare la două curse pe distanță de 50 de mile, sau într-o cursă de 100 de mile, o mașină cu o echipă de suport, anume din această cauză nu toți pot face față unui asemenea maraton. Iată-așa un challenge.

Eu voi încerca să prind mai mulți iepuri dintr-o singură lovitură:

Iepurele №1: Să alerg semimaratonul (a zecea parte a întregii curse) în astfel de condiții dure.

Iepurele №2: Să aflu, dacă am vreo șansă să parcurg întreaga distanță vreodată.
Și al treilea iepuraș – să mă încălzesc după apele reci din San Francisco :)

Am ajuns cu prietenii la linia de start în miezul zilei. Temperatura aerului era de +38°C. M-am gândit să mai aștept încă vreo oră, o oră și jumătate, ca să scot maximul posibil din acest deșert. Astfel, am pornit la 13:30, când temperatura la umbră era de +40°C.

Primii câțiva kilometri i-am trecut foarte ușor – arșița nu mă deranja, tempoul în care alergam era foarte confortabil, în jur era liniște, deșertul, drumul, care se cufundă în orizont – un loc perfect pentru alergări…

Conform înțelegerii, prietenii cu mașina se opreau la fiecare 2.5 km ca să-mi dea apă. Prima sticlă a mers exact la țanc — jumătate am băut-o, cealaltă am vărsat-o peste cap.

La al cincilea kilometru euforia s-a spulberat, corpul mi s-a înfierbântat și mi-a devenit mult mai greu să alerg.

La al optulea kilometru litrul de apă mi se plimba prin stomac, dar senzația de supraîncălzire nu trecea. Bine că aveam gheață în mașină, care mi-o puneam sub maiou să mă răcoresc.  

Niciodată nu faceți așa, dacă sunteți îmbrăcat în costum de triatlon. Peste 5 minute sufeream nu doar din cauza arșiței, dar și de la un frig insuportabil din zona genitală – gheața a alunecat anume acolo și mi-a înghețat totul. Nu am mai simțit așa ceva niciodată-n viață – afară era o căldură insuportabilă, iar între picioare simțeam un frig năprasnic!

Totuși, cubulețele de gheață și-au făcut treaba și următoarele 30 de minute mă simțeam satisfăcător. Chiar dacă îmi era cald, admiram deșertul. Acest deșert este considerat unul dintre cele mai frumoase locuri din California, sau chiar din SUA.

La al 15-lea kilometru, după ce am mai băut puțină apă, aveam senzația că vreau să vomit. Înainte așa ceva nu mi se întâmpla. Pancake-urile încercau disperat să iasă din stomac, soarele ardea, a început un deal lung, iar dispoziția, împreună cu tempoul, au început să scadă…

Aveam senzația că adorm din fugă, de parcă ași cădea într-o comă a maratonului. Tempoul a căzut simțitor – 7 minute pe kilometru…

Revenindu-mi, am tras o privire la ceas și mi-am dat seama că nu mă încadrez în 2 ore. S-ar părea, care-i diferența? Contează să parcurg întregul traseu. Însă eu m-am simțit lezat.
Am decis cu orice preț să alerg mai repede de 2 ore (deși, timpul meu la semimaraton era de 1:32). Încărcându-mă cu gheață și renunțând la apă, m-am repezit înainte.

Nu mi-a mai rămas inspirație ca să vă descriu cum am parcurs ultimii kilometri, dar vă puteți imagina ce se întâmpla cu mine, când mi-a crescut tempoul la ultimii cinci kilometri până la 4:40, iar pulsul – până la 185. Îmi tremura tot corpul, nu-mi ajungea oxigen, ochii mi se întunecau, și doar un singur gând îmi răsuna în minte: „Sunt prost oare? De ce alerg așa?”

Am „reușit”… 1:59:33 – e un rezultat foarte prost pentru un semimaraton răcoros în Amsterdam, dar nu atât de rău pentru Valea Morții.

Automobilul cu condiționer mi se părea un rai pe pământ, iar lada cu gheață, unde am băgat picioarele – era ca un adevărat paradis.

Mulțumesc prietenilor mei și iubitei Viculea, pentru că-mi dădeau apă, mă stropeau, aruncau pe mine gheață și mă încurajau la acest antrenament dificil. Toate acestea nu au fost în zadar, deoarece din acest moment cursele la temperaturi mai mici de 40 de grade mi se păreau mult mai confortabile. Ceea ce e foarte important!

Concluzii – trebuie să beau apă cu măsură, cu înghițituri mici, și să mă stropesc mai des. Pentru astfel de curse extreme trebuie cusute costume speciale cu buzunare interne pentru gheață. Crema pentru protecție solară este un lucru obligatoriu.

Și nu trebuie să te rupi la fugă – astfel de drumuri nu rabdă prostănacii.

P.S.: Аlcatraz trebuia să fie construit în Death Valley. Nu ar fi evadat de acolo absolut nimeni…
Iar cine, cum se spune, aleargă bine, primește cadouri – Vibram FiveFingers, pentru alergare minimalistă. Voi încerca să alerg „desculț”.