Cine fuge după gheișe, ce gust are otrava, cum influențează japonezii asupra temperaturii aerului și cum arată cel mai întortocheat metro din lume?

Maratonul din Tokyo intră în cele șase maratoane — mari, alături de cel de la New York (am medalie), Chicago (de asemenea l-am alergat), London (alerg peste o lună), Berlin (peste jumătate de an) și Boston (cînd voi învăța să alerg).

Pentru a participa la maratonul din Tokyo, trebuie să te strădui: șansele sunt unul la zece. Și cu fiecare an concursul crește. În acest an maratonul a fost alergat de 37 de mii de oameni (iar doritori au fost 300 de mii!)

În anul 2015 eu am cîștigat loteria, însă nu am putut merge, deoarece m-am distrus în New York. Atunci am pus recordul personal, întrecînd 94 % de alergători. Am alergat atunci la limita personală, ritmul cardiac mediu sub 170, era vînt și frig, însă eu am decis orice ar fi să arăt cel mai bun timp.

Prețul acestui record personal era îngrozitor – eu m-am schilodit nu doar fizic (pe tibie mi-a ieșit un cucui, care mă durea permanent), dar și psihologic — nu mă puteam impune să alerg mai mult de o jumătate de an. Asocierea cu durerea și suferința a intrat atît de adînc în suflet, că am început să mă gîndesc la încheierea carierei sportive. Nu faceți prostii – nu alergați maratonul la 100%. Însă timpul le tratează pe toate, și iată după un an, sunt iarăși pe poziție și în formă bună.

La maraton puteți nimeri sau prin loterie, sau făcînd o donație. De data aceasta am decis să fac o donație în favoarea fondului Solaputi Kid’s Camp.

Ei oferă ajutor copiilor, care suferă de diferite boli grave. Un beneficiu cîtuși de mic pentru Japonia în urma vizitei noastre :)

Încă o coincidență a fost că maratonul din Tokyo a devenit cel de al 10-lea în cariera mea sportivă :) Jubiliar. Japonezii cred că ghicit acest lucru, din această cauză maratonul lor era organizat tot pentru a 10-cea oară.

Puțin despre oraș.

Tokyo nu mi-a plăcut. Un oraș sur, clădiri sure. Și mulțimile nesfîrșite de oameni în costume sure și măști pe față.

Însă aceasta a fost prima impresie, și una incorectă, deoarece Tokyo – nu înseamnă doar clădiri și mulțimi de oameni…

În Tokyo Mare (capitala cu orașele alăturate) trăiesc aproximativ 35 de milioane de oameni. Echivalentul a 10 Republici Moldova. Într-un singur oraș.

Imaginați-vă — această pată sură pe o jumătate de Japonie —este asfaltul. Apropo, din cauza densității mari al populației, în Tokyo, de regulă, temperatura medie al aerului este cu 10 grade mai mare, decît pe teritoriul țării.

Și în general, în Japonia (în special în Tokyo) este vizibil, cum japonezii au învățat să utilizeze teritoriul și resursele limitate pentru binele tuturor. Infrastructura în Tokyo este supergîndită. La ei multe sunt supergîndite, ceea ce îi pune favorabil în evidență față de alte orașe.

În primul rînd, Tokyo  — este unul dintre cele mai sigure orașe din lume. Peste tot este poliție. Ei apar din nicăieri, rezolvă problema și dispar. Datorită acestei ordine, copiii de șase ani se plimbă de sine stătător în siguranță prin oraș.

În al doilea rînd, în Tokyo transportul urban este foooarte popular. Într-atît de popular, că uneori trenurile metroului refuză pasagerilor din cauza supraîncărcării. Metrourile din Tokyo – înseamnă 323 de stații și 13 linii. Scaunele în vagoane sunt încălzite, este curat, confortabil. Și sigur. Acolo nu poți cădea pe șine, deoarece japonezii au făcut bariere speciale. Super, foarte simplu. Și foarte dificil – un metrou mai încurcat eu nu am întîlnit nicăieri:

În general în Tokyo sunt două metropolitane, dintre care unul este privat. Capitalism adevărat. Bravo.

În al treilea rînd, ei nu suferă de ambuteiaje! Accesibilitatea transportului urban, încrucișările de trafic de patru nivele permit proprietarilor automobilelor să circule liber prin oraș. Însă „liber” așa, pentru localnici. În Tokyo sistema de adrese este absolut neclară nici pentru mine, nici pentru prietenii mei. Ei nu au denumirea străzilor, cum ne-am deprins noi. Numai regiune-bloc – subbloc – microbloc. Șoferii de taxi, cred că înnebunesc. Însă japonezii strani se descurcă în toate acestea. Și chiar fără GPS.

Al patrulea lucrul straniu legat de japonezi: 20% de populație au alergie la chiparos și cedru, din această cauză poartă măști. Ei și din motivul că se tem de epidemii. Le-am încercat și noi, însă nu sunt foarte confortabile.

În al cincilea rînd, din motiv clar japonezii au locuințe foarte mici. Însă și aici au învățat să facă economie de spațiu.

Odată ce am sosit, am fost întîlniți de către jurnaliști. Am oferit un interviu scurt, sper că m-au înțeles.

vlcsnap-2016-03-17-13h44m45s192

Și desigur, că ne-am rătăcit în aeroport. 98% din populație sunt japonezi etnici, care de mirare însă nu prea pot vorbi limba engleză. Japonezii înșiși sunt foarte politicoși, mereu zîmbesc și se închină, chiar dacă îi calci pe picior. Sunt foarte meticuloși și ordonați, nu te poți deprinde cu aceasta. Dar în același timp – retrași, și după cum s-a dovedit, deloc nu tolerează familiaritatea.

Camera în care noi ne-am aranjat, s-a dovedit a fi una mică. Cu greu ne-am aranjat în ea. Mică dar comodă. Probabil, conform standartelor japoneze este un conac. Ei trăiesc foarte compact.

Am mers în regiunea Shibuya. Probabil că această denumire i-a fost dată de japonezii care nu puteau explica unde anume se află: “Unde ești?!” “Da Shibuya..!”. Am privit o intersecție celebră.

Fiecare zi prin ea trec aproximativ 2 milioane de oameni. Clap! și pentru toți pietonii se aprinde lumina verde. Și din patru părți încep să meargă japonezii. O turmă densă. Noi tot ne-am plimbat ici-colo, și ne-am dus mai departe.

Tot aici este monumentul cîinelui Hatico. Este o poveste foarte tristă despre un cîine, care și-a așteptat stăpînul atît de mult timp că s-a transformat în piatră.

Desigur că nu am putut trece pe lîngă piața faimoasă de pește Tsikudzi. Aici pot fi văzute și procurate, probabil, orice viețuitori marini. Tot aici, în afară de 400 de tipuri de diferite fructe de mare, se vinde carnea de vită de marmură, ton de 300 de kilograme (care se vinde la licitație specială de ton) și fugă în vrac.

În jur o mulțime de cafenele microscopice cu 10 -12 locuri, unde vă vor propune cele mai proaspete sushi cu pește, care doar cîteva ore în urmă înota în ocean și nu știa, că va fi mîcată de un moldovean. Păi iată, acestea erau cele mai gustoase sushi, pe care le-am mîncat vreodată. Ieftin și foarte la temă!

Apoi am plecat să vedem diverse temple japoneze, pe drum am intrat în palatul imperatorului Meiji (imperatorul era ieșit), am admirat prunele înflorite (la sfîrșitul lui februarie ele numai încep să înflorească). Este desigur, impresionant, însă puțin plictisitor. Înainte, apropo, Tokyo era un simplu sat de pescuitori, care se numea Edo. Iar apoi imperatorul a decis să mute aici capitala și ei nu sau gîndit mult la denumire și au numit-0 simplu „Capitala de est”  — Tokyo.

După ce noi nu ne-am întîlnit cu imperatorul, am plecat spre Ginza. Strada faimoasă, pe care sunt situate o mulțime de magazine, care vînd cea mai sofisticată tehnică electronică. Pînă ne plimbam pe stradă, am observat că japonezii seara după serviciu adoră să joace în aparatele de jocuri. Și acestea cu siguranță nu sunt cazinouri, ci jocuri foarte copilărești. Încăperile uriașe, în care în rînduri stau oameni în costume și joacă cu azart. În încăpere este imposibil de stat din cauza fumului de țigară. Jocurile sunt stranii însă se vede că japonezii primesc plăcere adevărată de la ele.

Am vizitat și cel mai faimos muzeu de robototehnică din Japonia, însă nu am reușit să intrăm. Am intrat în muzeul pentru copii (este exact pentru nivelul nostru). Mare, o mulțime de buleandre electronice. Roboți pentru roboți, toate pot fi comutate, aprinse, rotite. Știți ce nanotehnologii au? Nici nu trebuie!

Am mai văzut o mulțime de instalări mari. Iată, de la cine trebuie să învețe primăria orașului nostru!

Poate în final vor permite Chisinau Is Me de a pune monumentul monedei.

Și încă cu greu suportam schimbul fusurilor orare. Diferența între Chișinău și Tokyo este de 7 ore. Și noaptea încercînd să tragem un pui de somn, beam cola, mîncam diferite delicatese japoneze, fumam, studiam limba japoneză, care și a devenit cel mai bun somnifer.

Totuși nu am venit să privesc orașul, ci să alerg maratonul. Așa că mai bine să vă povestesc despre el.

EXPO

La expo am mîncat roșii, apropo, noutate la organizarea maratonului din Chișinău, pentru notiță – este comod să le mîncăm în timpul alergării.

Am făcut o plimbare printre roboți, mi-am cumpărat adidași, am stat într-un scaun cu rotile de curse pentru persoanele cu dezabilități.

Magazinul oficial al maratonului

M-am îngîndurat la panoul cu medaliile celor mari…

Și iată trei samurai moldoveni s-au împachetat și sunt gata pentru cursă:

Orez și sushi. Mult. Multe sushi, orez, pește. Mai pe scurt, gustos. Apropo în japonia am avut cea mai neobișnuită pasta party… Fără pasta și fără party, numai sushi și orez.

Cursa

Astăzi trei moldoveni aleargă maratonul (eu, Igori Tihonov și Iurii Timofti), și încă trei încearcă să îi filmeze. Trei tartine cu magiun, ceai, loperamidă, îmbrăcăminte, mergem.

Am mers pînă la primăria din Tokyo câțiva kilometri, și aici a început rătăcirea prin cartiere. Maratonul din Tokyo, în afară de faptul că este unul din cele mari (major), este încă și japonez, cu toate consecințele care urmează.

Pedantismul japonezilor — nu este o trăsătură a caracterului înnăscută, ci o necesitate dobîndită. Un sportiv neinformat pur și simplu nu va găsi nici startul, nici finișul (iar la maratonul din Tokyo ele sunt în locuri diferite). O cantitate atît de mare de personal de deservire, nu am mai văzut la nici un maraton. Ai senzații, că pe un alergător sunt cîțiva voluntari, o pereche de polițiști și o ambulanță.

La toate acestea toți sunt amabili, zîmbitori, însă insistenți și corecți — nu te pui unde vrei. Din această cauză, pînă am găsit valul nostru de start, am fost nevoiți să căutăm.

Cu vremea ne-a mers — afară deja e +8 ți continuă să se încălzească, vîntul este de 20 km pe oră, se poate spune o briză ușoară. Conducătorul vorbește în japoneză, ceea ce nu este straniu – japonezi sunt 80–90 de procente. Europeni sunt puțini, iar afro-americani nu am văzut deloc.

Și iată — bum! Împușcătura tradițională din armă și milioane de petale ale sakurei au căzut pe valul de start.

Toți strigă, prind petalele, o pădure de mîini, adrenalina pulsează!

Am startat și noi cu Igoriok, alergăm.

Iar pînă noi alergăm, vă voi povesti planul meu pentru cursă:

La sfîrșitul lunii mai a anului 2016 voi avea cea mai importantă cursă de alergare al anului – legendarul ultramaratonul Comrades în Africa de Sud — 90 kilometre prin dealuri, și la toate acestea trebuie să te încadrezi în 9 ore. Mă pregătește pentru această alergare cîștigătorul multiplu al acestei curse – Leonid Șvețov.

Din această cauză acum eu alerg mult, 250-300 km în lună, iar antrenamentele lungi, de duminică ajung pînă la 30 km. Pînă la finele lunii mai am în plan cîteva maratoane de antrenament- trecere, care trebuie să-mi întărească rezistența. Unica condiție – este că nu trebuie să le alerg rapid, altfel perioada de recuperare se va întinde pe o lună. Și iată că pentru mine este o problemă — cum să alergi un maraton fără să depui efortul de 100%? Maratonul în Tokyo este primul din seria de primăvară, și trebuie să arăt, că pot nu doar să alerg rapid, dar cînd este necesar, – lent.

Din această cauză am decis să alerg la rata de puls de 155 în mediu – rata de puls de antrenament pentru mine în zona de dezvoltare. Deci alergăm, pulsul este de 130, nu accelerez. Ceasul își iese din minți — ba 6:30 per km, ba 3:40… Învățat de maratoanele în orașele mari, înțeleg, că nu pot conta pe GPS astăzi din cauza zgîrie-norilor. Bine, că am prevăzut-o, și pe mîna mea atîrnă tabelul cu timp pentru fiecare al 5-lea kilometru.

Vom calcula tempoul în minte, orientîndu-ne la intervalometru și kilometraj.

Se aleargă ușor, vîntul care bate în piept te împorspătează, Pulsul este de 150. Grozav, păstrez acest tempou.

Cînd la al zecelea kilometru îmi trece un gînd rătăcit să accelerez, îmi aduc aminte despre New York și refuz. Aici voi alerga lent, ce nu s-ar întâmpla.

20 km — nu-mi este sete (vremea este exact cum trebuie), nu sunt nici flămînd, pulsul 155. Decid — deoarece nu alerg foarte rapid, nu voi bea nimic și nu voi mînca pînă la finiș. Măcar un oarecare challenge :) Igoraș a rămas puțin în urmă — a răcit puțin cîteva zile în urmă și încă nu s-a recuperat, din această cauză scade tempoul. Rezonabil.

Iar între timp maratonul răbufnește — muzică, toboșari, multă lume de-a lungul traseului, este vesel! Însă, aș vrea să menționez că, New York-ul și Paris-ul sunt totuși mai super — mai mulți alergători costumați, mai mulți fani turbați și grupe de susținere. Japonezii sunt mai rezervați, mai închiși în sine, este un tabu – să tulburi intimitatea lor. Și desigur că maratonul se primește corespunzător. Însă necătînd la aceasta, sunt este o abundență de costume: fiecare se îmbracă la ce îl duce mintea. Sunt prezente și gheișele, și samuraii, Darth Vader, Sponge Bob.

Iar numărul punctelor de alimentare și tualete pe traseu este de nenumărat. Fiecare 2-3 km apă, izotonice, banane, roșii, și altă mîncare. Iar viceuri aproximativ la fiecare kilometru. Și la toate acestea maratonul din Tokyo – este cel mai curat dintre toate pe care le-am alergat. Este un adevăr absolut. Am observat, că japonezii nu aruncă paharele goale unde s-a nimerit – pentru ei nu este o problemă să alerge și să-l arunce la gunoi, nu am întîlnit coji de banane, roșii strivite pe asfalt. Drumul arată de parcă a fost numai ce spălat. Uimitor.

Pînă alergam, am observat doi polițiști, care împreună cu participanții maratonului alergau cu camere de înregistrare video miniaturale fixate pe cap. Posibil pentru ceva cazuri excepționale. De-ar fi să-i îmbrăcăm tot așa pe ai noștri…

Observ, că susținerea de pe traseu își iese din minți – strigă, șuieră, fluieră în diverse fluierașe. Afișe cu hieroglife de susținere. Nu înțeleg nimic, însă este plăcut.

Între timp alerg al 30-lea kilometru. Mă uit la timp – păstrez ritmul exact, nu sunt flămînd, m-aș duce la viceu, însă decid deja să mai răbd. Iar dacă nu, atunci îmi voi aduce aminte cum era la Ironman…

După al 35-lea căd o mulțime de oameni pe bordură – în mare parte convulsii. Din cauza podurilor — urcușuri + betonul tare. Încep să simt greuatea în picioare, pulsul a crescut la 160. Ceasul arată distanța de 45 km și ritmul mediu 4:20. Offf, cînd acest tempou va fi realitate?

Și iată mult așteptatul finiș, băieții îmi transmit drapelul, îl îndrept deasupra capului și finișez însuflețit.

Pentru prima dată după finișarea maratonului nu mă lasă picioarele, și nu-mi vine să cad pe asfaltul fierbinte. Așa dar, unde sunt voluntarii? Aha, iată-i, mai departe, la vreo 50 metri depărtare.

Merg printre rîndurile de voluntari – îmi dau izotonic, apă, banan, spray pentru mușchi, iar pe umeri un prosop cu logotipul maratonului și desigur, medalia. Medalia este super – minimalismul japonez pe o panglică expresivă.

Și aici corectitudinea japoneză iarăși ma încordat. Pentru a mă întîlni cu ai mei, a trebuit să merg cîteva kilometri prin toate hangarele, gardurile, galeriile și zonele împrejmuite.

În hangarul imens am primit toate lucrurile mele, m-am întîlnit cu băieții, am pozat, l-am așteptat pe Igor cu Iura și ne-am dus să ne odihnim. Pentru noi, ca organizatori al maratonului din Chișinău – este o învățătura, cum să organizăm astfel de masă de oameni. Apropo, m-am uitat la îngrădirile și marcajul ocolurilor.

Odihna

Cel mai memorabil pentru noi în Tokyo a fost baia. Doar pentru ea merită să zbori încolo :) Un loc uimitor, un fel de sătuc japonez în centrul orașului mare. Japonezii vizitează baia împreună cu familiile timp de o zi înteagă. Ca la noi în mall. În baia japoneză sunt și cafenele, și magazine, și masaj, și distracții.

Este chiar și baie – saună, o băltoacă fierbinte termală în aer liber (temperatura este de vreo +40–45), rece înăuntru (+18 grade) și încă careva, pentru care deja nu am mai avut puteri.

Am încercat masajul japonez, care din oarecare motiv este făcut prin prosop, am băut bere japoneză, am mîncat tăiței cu pește, am fumat cîte un trabuc meritat și ne-am dus să căutăm fugu.

Fugu, dacă cineva nu știe, este un pește care are atît de mult venin, că poate omorî 40 de oameni fără de a clipi din ochiul său de pește. Ce pot să spun – un gust normal de venin, care are puțin miros de cambula sau hering. Nimic deosebit. Tetrodoxină nu am încercat, din această cauză bucătarul-șef a evitat harakiri.

Sau poate sake a salvat viețile noastre maratoniste, cine știe?

Arigatokyo

Îi mulțumesc acestui oraș straniu pentru o primire caldă, pentru amabilitate și atenție, pentru organizare și curățenie. Mulțumesc echipei de filmare pentru că au fost de acord pentru această aventură, m-au însoțit și au trecut peste toate acestea! Îți mulțumesc Tokyo, pentru sake și fugu, baie și temple, pentru idei și emoții, pentru ideile de organizare, pentru challenge și milioane de petale de sakura la start…