Cît timp te pregătești de ultramaraton, maratonul se transformă într-un simplu antrenament. Dar dacă e să alergi acest maraton cu 40 minute mai lent, el se transformă într-o adevărată sărbătoare.
Israel
Cînd am aterizat, am înțeles că orașul Tel-Aviv este un oraș mare și gălăgios. Foarte tînăr, apropo, a.n. 1909. Și cum mi s-a părut – destul de plictisitor. N-aș vrea să ofensez pe cineva, dar chiar nu ai ce vedea acolo. Alta treabă e în Ierusalim.
Atinge pereții și vei simți istoria. Gălăgie, pieți, turiști, evrei-ortodocși, vînzători care te tot îndeamnă să cumperi ceva, (cu toate că totul este destul de scumpușor). Așa o impresie că doar bisericile și vînzătorii în toți acești 3000 ani nu au suferit modificări.
Și evident, evreii în hainele sale traiționale, cu pălării, perciuni, jachete negre, cu barbă… mi-am închipuit cum era să arate un maraton ortodox evreiesc:
Iar acum ghiciți cine este mai des întîlnit pe străzile din Israel, chiar mai des decît orice anticvariat? Nu e correct – militarii. Niște fete minunate care se bronzează pe plajă cu arma alături – deja nu mai uimesc pe nimeni.
Șabat
În genere, iudaismul pentru mine este o religie foarte dubioasa. Cred că din cauza vârstei sale, ea a înglobat diferite ritualuri neînțeligibile, interdicții și paradoxuri. Cît valoreaza șabatul – ziua de sîmbătă. El începe vineri seară și se finisează tot seara, sîmbătă, timp în care evreilor le este interzis să facă ceva.
Aceste legi bătrînești joacă niște jocuri dure de tot în timpul actual, modern. Sărmanii, discută aprins pe forumuri dacă se consideră lucru sau nu, conectarea automată a condiționerului cînd cineva intră în cameră. Și astea în anul 2016.
Nu ai voie să mîngîi pisica, să conectezi sau deconectezi televizorul, să fotografiezi, să aprinzi focul. Este interzis să faci baie, să duci ceva în mînă în afara casei tale, să gătești, să te frezezi, să scrii, și multe alte ciudățenii. În această zi de șabat, chiar și ascensoarele se plimbă singure și automat se opresc la fiecare etaj, nu ai voie să tastezi butoanele – e lucru!!!
Întîlnirea cu ambasadorul Moldovei
La începutul anului, am făcut un plan pentru reintegrarea legăturilor cu diaspora moldovenească, pentru a atrage mai mulți participanți, alergători, la cursele de alergări/înoturi în Moldova.
Primul în lista a fost Israelul, și ambasadorul Moldovei – Dna Gabriela Moraru. În toiul discuției ne-am schimbat cu opiniile cu privire la sportul amator din Moldova și Israel. Ambasadorul s-a dovedit a fi o persoană foarte atentă și iute, așa că repede a intrat în esența Maratonului, Sporter Travel și Wine Run, și a promis susținerea tuturor începuturilor noastre în Israel.
Noi am povestit despre noua promoție: ”Fugiți acasă” – tuturor moldovenilor care lucrează peste hotare, Sporter le asigură participarea gratuită în toate evenimentele. Deoarece participarea la Maratonul din Chișinău este o ocazie minunată să-ți vizitezi rudele și apropiații și să nu uiți de patrie. Sună cam pompos dar sincer și din toată inima. Noi am vrea să le dăm speranță că țara noastră are o șansă, și merită să te întorci pentru a ridica o nouă Moldovă.
La finele întîlnirii am făcut câteva poze, comform cerințelor protocolului diplomatic, și ne-am deplasat spre Expo.
Expo
De data aceasta am fost nu dar vizitator dar și participant, împreună cu Sașa Mecin, sporter-managerul nostru de evenimente. Ne-am înțeles cu cei de la maratonul din Ierusalim, și am instalat la expo acestora, stand-ul nostru cu maratonul din Chișinău și WineRun. Au fost multe persoane cointeresate de maraton, dar cea mai populară a fost întrebarea: Moldova, asta unde e? Data viitoare trîntim o hartă mare, unde evindențiem Moldova, înhățăm cu noi multe suvenire, inventăm o broșură despre Moldova și Chișinău. Totuși trebuie să-i schimbăm denumirea în Kishinau, că deja dor urechile de la: Cizinau? Where is it?? Multe complimente am primit pentru medalia noastră și stilistica ei.
Tot acolo, am avut întrevederea cu directorul pe marketing al maratonului Ronen Krumholtz. El ne-a împărtășit unele secrete organizaționale, mișcarea sponsorizării, structura de bugetare și PR. Unele momente au fost absolut noi pentru noi. Ronen se uimea de statistica primului nostru maraton – ei au înregistrat tot atîția oameni în primul an, dar asta e pămînt sfânt, și nu cernoziomul nostru. Noi la rîndul său, am promis sloturi gratuite pentru anul viitor israilenilor, și participare gratuită la expo. Un nene vesel de nota 10. Într-un cuvînt, mai avem plus un maraton-frate.
La expoziție ne-am întîlnit cu organizatoriul maratonului din Kiev – Ivan Tretiakov. Am discutat datele petrecerii evenimentului, ca să nu se suprapună, utilajele, orgnizarea, posibilitățile de ajutor reciproc, totuși vecinii trebuie să se ajute la nevoie. Cei din Kiev au povestit cum au rupt de la primărie trasa pentru maraton de-a lungul întregului oraș – iar noi despre drumul nostru complicat cu cronometraj.
Expo nu a fost prea mare, ca de obicei: branduri pentru alergare, adidași, mîncare, etc… unicul lucru care a trezit curiozitatea: branțe hand made pentru alergători. Pînă mă gîndeam să le fac sau nu, soția mi le-a achitat pe cîteva cele mai mișto. Băgîndu-mi piciorul într-un fel de plastic spumat-paralonic special, și lăsîndu-mi doleanțele, în ziua următare am primit cele mai moderne branțe, ca bonus – tălpile mele sculptate în gips.
Seara, alături de expo, ne lăcomiam cu paste, care li se recomandă tuturor alergătorilor care fug cei 42 km. Vreau să menționez că acest eveniment a fost unul dintre cele mai bune pasta-party, la care am participat. 4 tipuri de paste, o sumedenie de salate, băuturi, deserte – și astea toate într-o cantitate nelimitată.
Toate acestea cu un fundal de muzică vie. Calculînd în minte cheltuielile pentru un astfel de eveniment, am realizat că Chișinăul mai poate aștepta cîțiva anișori liber.
Înainte de somn mi-am pus costumul nature-mort și bomboanele Romnița, și m-am dus la culcare, deoarece mîine va fi o zi ușoară, veselă și lipsită de stress.
Cursa
M-am trezit la 6 dimineața. Un mic dejun clasic de pre-maraton – niște tartine imense cu gem și ceai. După pasta-party de aseară, nu vroiam să mănânc, dar am decis că maratonul sătul trebuie să fie totuși sătul. Am mers pe jos 2 km, și deja cu iubita mea eram la start.
Sigur că nu e cazul să compar organizarea maratoanelor dintre Tokyo și Ierusalim, dar amintirile mele sunt destul de fresh… așa că, după părerea mea, startul arăta foarte sărac – un drumuleț, numărătoarea inversă și Foc! Unica ce mi-a plăcut, era costumarea personajelor pe picioroange. Timpul e frumos, +7 grade, fără vînt.
Ne tot împingem la start cu Octavian Botescu, iubita fălfăie cu o băsmăluță, iar eu îmi amintesc cum după maratonul din Tokyo am luat papara de la antrenor deoarece nu am mîncat nimic toți cei 42 km. Eu aveam impresia că a fost un experiment reușit – mi se alerga ușor.
Dar eu nici bănuiam că în fometarea de glucogen și pierderea din nivelul de glucoza în sînge (fapt care este inevitabil la maratoanele de 30-32 km), este un stimul de eliminarea acestor glucogeni din masa musculară. Aceasta prezintă un stress enorm pentru organizm, care la rândul său complică nivelul hormonal.
Citind de mii de ori acest e-mail, am salivat, și l-am crezut pe cuvînt. Așa că maratonul din Ierusalim va decurge conform planului:
primii 3 km îi alerg într-un tempou lent de dezmorțire, după care fug cu cca 5.10-5.30 în funcție de profilul traseului. Pulsul nu mai mult de 150. Alimentare de 100-120 kcal la fiecare 5 km.
După 32 km cedez pînă la tempul plimbării sau pur și simplu merg și încep să mă alimentez mai serios. Dar glucidele în primul rînd. La ultimii 10 km înfulec nu mai puțin de 400kcal. Țin pulsul mediu în jur de 135. Iar după finiș caut un masor.
Mai pe scurt. Maratonul pare a fi unul vesel. Iar în acest timp:
– Eser, Teisha, Shmone!… Start!
Alergăm cu Octavian, discutăm, dar el are cu totul alte planuri, așa că pe la km 7 mă părărsește, eu însă, menținîndu-mi pulsul la 150, am în sfîrșit ocazia să văd pe unde de fapt, alerg. Pe cursele obișnuite la viteză, cînd te roade și tremuri, și te gîndești doar la finiș, nu ai nici un gram de putere pentru a te uita la locuri notorii, alți alergători, animatori sau fani. Dar azi este o zi diferită!
În decurs de patru ore, am reușit să pozez cu uriașii, să rog voluntarii să mă hrănească din palme, să alerg cu un grup de copii, e nostim să pozezi pentru fani, ceva de genul gata îmi arunc copitele… susțineam muritorii, mă opream să fotografiez stropitoarea, cronometrajul, gardurile, punctele de alimentare. Și evident mă minunam de vechiul oraș și natura feroce.
Nu mi-a plăcut că erau prea puțini fani. Cred că era din cauza traseului – un cerc imens întins pe tot orașul.
Pe tot traseul am întîlnit doar 2 puncte de alimentare, într-adevăr puțin. În schimb apă era că puteai face duș – la fiecare 2-3 km.
Animația deasemenea șchiopăta: două trupe muzicale și odată am întîlnit giganți pe picioroange. Alergători costumați tot nu am întălnit, deși erau vreo 2-3, la 27 000 persoane… Foarte modest. Cu toate că sunt alintat de maratoane imense, de milioane, cu investiții serioase. Iar maratonul din Ierusalim e tînăr, are doar 7 ani, motiv din care toate încă urmează a fi.
Noi, ca organizatorii maratonului din Chișinău, tot mai avem ce învăța de la cei din Israel, dar sincer vorbind, la unele momente noi le dăm foc lor.
La km 32, (2:40) înțeleg că pot alerga din 4 ore (limită psihologică), dar continuu să merg, pășesc conform planului, lent, băgînd în gură batonașe, banane și tot ce mi se nimerește înainte, fără a forța evenimentele.
Iată și drumul minunat de la Finiș, ca la IronMan, fanii strigă de fericire, scot drapelul, îl îndrept și alerg la finiș. Tipul de lângă arcă îmi spune numele, plăcut (astea le vom accentua), 4:08 nu am reușit din 4… dar e ok. Important e să mă simt bine și pulsul să fie în regulă. Mă simt de parcă am alergat 30 km la pas lent.
Niciodată nu am finisat cu femei zburătoare – tipul cu drapelul Israelului aproape că și-a tîrît iubita pe linia de finiș. Să vedem video.
Îmbrățișări cu soția, foto cu alergătorii moldoveni, drapeluri, medalii, savoare de finiș mai pe scurt.
Găsesc un masor. Foart nostim îmi boțesc picioarele – fetițe drăguțe mă mîngîie ca pe un motănel. Dar cînd le explic că nu am venit pentru asta, încearcă să facă cel mai dur masaj, care oricum seamănă a flirt. Apropo, să vi-l prezint pe principalul medic al maratonului din Chișinău: Vladimir Botezatu – un kinetoterapeut mișto, și specialist pe traume sportive. Anume el cu echipa sa, se ocupă de picioarele noastre, tălpile, gambele, și genunchii la finiș.
Duhul Ierusalimului
Hotel, un duș, jumătate de oră de odihnă și din nou la luptă, deoarece peste cîteva ore începe Șabat-ul și se închide totul, iar noi trebuie să reușim să ne plimbăm prin oraș. Cu noi este și Sașa Mecin, el a locuit aici, așa că mai bun ghid nici că se poate de găsit. Pentru început mergem pe piața Șuc Bnn Ieguda.
Piața centrală din Ierusalim vinerea e ceva uimitor. Evreii se grăbesc să achiziționeze produse pentru sîmbătă: nu cumperi acum, mîine vei suge degetul. Izbire totală de oameni, oamenii se grăbesc cu gențile pline, le umplă cu mîncare, toți fug undeva, se ceartă, strigă. Așa o impresie că în cîteva ore va fi marele potop, mîncarea va dispărea iar Noe va pleca fără noi.
Noi liniștit ne-am cumpărat o șaurma corectă de piață, diferite pateuri, sarmale, găină, humus și multe alte chestiuțe neînțelese, ne-am așezat și am început să închidem fereastra glucidelor care de dimineață stătea deschisă. Pentru încheiere am mai luat ceva căpșuni și ne-am întors în Orașul Vechi.
În primul rînd am mers la Zidul Plângerii, una dintr cele mai vestite sfințenii iudești. Acest zid este unicul lucru rămas din importantul Lăcaș sfînt al Imperiei Israiliene, care în anul 70 e.n, a fost distrus de romani. Aici drumurile noastre s-au despărțit, Vica a mers la jumătatea pentru femei, iar noi la cea pentru bărbați.
Ora 4 seara. Soarele apune, pe zid încet cade umbra, intră în putere șabatul, și evreii din tot orașul încep a se apropia de perete. Punînd mîna pe perete am simțit așa o împăcare interioară, că tocmai am zâmbit soarelui. Așa am și stat vreo 20 minute, pînă nu m-a acoperit umbra și pe mine. Mai pe scurt, ”întunericul venit din Marea Mediterană, a acoperit orașului urît de procurator”.
Sașa punîndu-și kipa sporter, tot a amorțit, holbîndu-se la perete. Ne-am scuturat, și am luat-o pe Vica care era deja purificată de tot, și am mers într-un tunel întunecos, pe trepte spre Biserica Sicriului Domnului.
Idee nu am cum s-a întămplat, dar am venit exact la începutul slujbei. De la începutul postului pînă la Paști trec exact 48 zile, zilnic preoții duc o slujbă specială sfîntă. O privelişte extraordinară.
Noi i-am urmat și am intrat înăuntru. Și iată în fața noastră o sculptură (care mai este numită și piatra de Miruire), unde cândva stătea Isus, scos de pe cruce. Sunt departe de orice religie, dar acolo se simțea cu adevărat o putere extraordinară – în interiorul meu totul a început să tremure, Sașa a avut dureri de cap, iar Vica radia din interior.
Sigur că drumul spre Dumnezeu nu vine din biserică, și să ajungi la el poți și de acasă, stînd pe covoraș. Dar milioane de oameni care sincer cred, care vin în aceste locuri sfinte, pentru a împărtăși dragostea și credința, umplă cu această energie tot ce îi înconjoară, și este imposibil să nu o simți chiar la nivel fizic.
A început slujba, Vica a aprins lumînări în fața buricul pământului – un vas, care indică locul în care, conform legendei, a fost creat primul om – Adam. Ce e interesant, vasul este foarte ușor, și intenționat e fixat cu lanțuri ca turiștii să nu-l răstoarne. Așa un fel de pace legată cu lanț.
Pînă soția savura hrana spirituală, eu ascultam spusele ghidului, care povestea despre tehnologia sfințirii diferitor lucruri. Tehnologie simplă de tot, pui o cruciuliță, inel sau altceva pe piatra mare pe care stătea Isus scos de pe cruce… și gata. Ai deja o cruciuliță, sau un alt lucru pe care l-ai pus, sfințit. Am avut nevoie de vreo cinci minute pentru a înțelege pentru sine ce lucru vreau să sfințesc.
Am ieșit din biserica ortodoxă cînd deja a înnoptat, sub sunetele dulci ale rugăciunilor, care se auzeau din moschee musulmană, și în tăcere am mers cu iudeii pe coridoarele Orașului Vechi, gîndindu-ne la unul și același lucru: așa un mix de religii, lăcașuri sfinte, pe un metru pătrat, nu găsești nicăieri în întreaga lume. Încîntați, am ajuns la hotel. Iar acolo, soția mea, amabil dar sever mi-a refuzat… Nu purtați femeile pe la biserici, dacă aveți planuri pe noaptea ce urmează.
Rezultat
Israelul este foarte specific, scump și, după cum afirmă mulți, periculos. DAR… Vă recomand cu insistență să îl alergați, cel puțin pentru a cunoaște aceste uimitoare, nemaipomenite locuri, această țară, să fiți învăluiți de energetica acestor locuri sfinte, și cel mai important: să vă plimbați cu ascensorul în Șabat.