Ce este maraFUN? Ce rîuri anual apar în Roma? Unde poți întîlni 10 000 bunicuțe și cui îți vine să îi dai în cap la finiș ?

Prima impresie despre Roma – este Moldova în viitor. În îndepărtatul viitor. Cred că ne asemănăm. Mergi prin oraș și vezi ici, colo, rămășițele Moldovei – aceleași farmacii, hîrtiuțe în jurul coșurilor de gunoi, mulți fumători și mașini parcate anapoda. Nu simți, că te afli peste hotare, înțelegere și comfort absolut. Iată de ce, cred eu, mulți moldoveni în Italia se simt ca acasă.

Dar spre deosebire de Chișinău, Roma este fooarte vestită între turiști. Anual circa un milion de turiști vin să vadă diversele ruine care, trebuie de menționat, impresionează nu doar datorită mărimii ci și cantității. Plus la asta, oamenii deloc hapsîni au spus că pe zi, în cel mai mare havuz ”Trevi”, tot acești turiști aruncă circa 3000 euro. Așa că poți răscumpăra călătoria.

În general, despre Roma se poate de vorbit mult, începînd cu stilul în cele mai mici detalii și mașini de modele rar întîlnite pe străzi, pînă la paste și Vatican. Dar am venit aici să alerg, așa că voi povesti despre maraton.

Maratonul de la Roma are 22 ani. Întrecerea tradițional are loc la finele lunii martie. Pentru anul 2016, această cursă a fost setată pentru 10 aprilie. Aceast maraton este trecut de circa 15 000 oameni, startul și finișul sunt la Forumul Romei. Traseul este minunat, trece pe lîngă cele mai importante locuri ale Romei: Bazilica sf. Petru, monumentul Vittoriano, Coliseum și multe altele. De parcă ar fi o excursie prin oraș în fugă.

Întîlnirea cu ambasadorul

În ziua următoare a sosirii noastre, am reușit să ne întîlnim cu ambasadorul Moldovei în Italia – Stela Stîngaci

Am discutat noul nostru proect: „Fugiți acasă”. Acest proiect presupune posibilitatea oferirii biletelor gratuite cetățenilor Republicii Moldova, care locuiesc (în cazul dat) pe teritoriul Italiei și a altor țări pentru participarea la maratobul din Chișinău. Avem destulă muncă pentru a întruchipa în viață acest proiect, dar ne bucură, că pînă cînd în drumul Spre, întîlnim niște ambasadori binevoitori și receptivi.

Înregistrarea și EXPO

EXPO ne-a întîmpinat cu o coadă imensă. Nu vre-o 10 – 15 persoane, ci coadăăăăă…Vre-o 100 de oameni în stradă în coridorul din garduri.

Oops, neașteptat. Ce și cum, am înțeles cînd am nimerit înăuntru. Mai întîi de toate, stau foarte mulți oameni la un calculator, pentru a verifica certificatul medical.

M-a costat mult efort să-l expediez prin web, dar am reușit, iar Iulic nu a reușit. Și acum el, sărmănelul, stă pe ace și se uită cu ochi miloși, cum în fața lui fîlfîie zeci de capete, care doresc sa primească o confirmare. Dar ce e mai jalnic – coada nu se micșorează…

 Dar chiar avînd confirmarea certificatului meu medical, am așteptat vreo zece minute pînă mi-au găsit bib-numărul în niște cutioare. Nu prea seamănă a maraton serios.

Expo în sine nu prezintă nimic, este amplasat pe două etaje, și pentru a-ți primi packetul de start trebuie să-l mergi de-a lungul. Aici tot niște cozi, gunoi, oamenii întind mîinile peste capuri, cîte ceva cade, cineva clarifică unele momente. Prinzînd rucsacul meu l-am deschis, să văd trofeiele.

Așadar, cu 90 euro am primit: maiou, rucsac, băutură și un kg de paste, din nu știu care motive. Păi, mulțumesc, pastele le vom găti azi seara. Iar Iulic fericit, cu bib-ul și soția, hai la vizionat Expo!

Mulți și diferiți adidași, mai ales New Balance rupe piața în ultimul timp, cu toate că șuzele sunt cam slăbuțe. Am cumpărat diferite nebunii, am scris numele nostru pe perete, am imitat gladiatorii, am pozat cu numerele și am mers la restaurant, să ne cedăm dezmățului alimentar.

Clasica pre startală cu bomboane moldovenești.

Cursa

Dimineața era minunată – soarele ne cînta Piccalo Amore, noi ne întindeam, am mîncat tot gemul cu chifle și am pornit spre start.

Eram patru sportivi – eu, care preconizam să savurez din cursă, Andrei Cibotaru, care a decis să alerge ai săi primi 4 km în viața la un fun-run, Iulian Bercu, care preconiza să stabilească un record personal, și Sașa Zemțovskaya, care vroia să alerge primul maraton… fără înregistrare și număr, a fost o decizie spontană, și nici nu a reușit să se înregistreze.

2.5 km au trecut repede. Și iată cu 40 minute înainte de start vedem arca, de care ne desparte un gard.

Dar să-l sărim nu ne-au permis, cu un zîmbet drăguț, polițiștii au scos de pe gard doi moldoveni, și ne-au arătat drumul spre un rîuleț de sportivi care curgea lent ocolind orașul vechi. Păi de ocolit înseamnă de ocolit.

L-am lăsat pe Andriușa la startul fun-run-ului. Acesta are loc în altă parte, și ce m-a uimit a fost momentul că acest fun-run a fost alergat de 80 000 de participanți!!!Este un număr incredibil pentru mine…

Trecem de vestitul ăsta…cum îi spune…păi voi ați îțeles deja. E uimitor.

Peste o jumătate de oră noi încă mergem, adică practic alergam către start la distanța de 2  km de el. Coada de oameni devenea tot mai strînsă și mai strînsă, pînă cînd a înmărmurit. Pînă la start sunt 5 minute, iar noi stăm la coada de 20 000 persoane care s-au întins pe un km de drum.

Șanse să treci pe pista ta nu sunt. În genere să te miști nu sunt șanse. Mi se întîmplă pentru prima dată. La ce bun ni s-au dat numere colorate, și m-au întrebat cît de repede pot alerga, la înregistrare, dacă pe toți amestecați ne-au împotmolit într-un singur maț. Iar acum în fața noastră stă un perete nemișcat de sportivi care nicăieri nu se grăbesc.

Acum îmi amintesc că Iulic vroia azi să bată un record personal.

– Iulii, frate, tu realizezi ce subînțeleg acești oameni care giurgiulesc în fața ta?
– Sigur, frate, ei vor alerga cu noi cursa.
– Nu Cu noi, ci Înaintea noastră. Prietene, acești oameni aleargă cu viteza bunicuței care traversează strada. Mie îmi e indiferent, scopul meu este să alerg cu tempoul de 140 puls, motiv din care eu nu mă grăbesc, dar tu, după cîte înțeleg, vroiai mai repede? Va fi nevoie ca tu în 3 ore și jumătate să te îmbulzești printre 10 000 bunicuțe, demonstrînd o viteză de 5 minute per km și puls sub 180.

O perspectivă cam dubioasă.

Atunci i-am propus lui Iulic să alerge cu mine maraFun, aveam deja două în spatele meu: Munhen în costumul morții cu 6:01 ore și Ierusalim 4:08.

Cum de obicei se alearga un maraton:

Tu alergi la limita posibilităților tale. Pulsul sare după 170. Nu vezi nimic în afară de 2mp înaintea ta. După 30 km te îndupleci să nu cazi pe marginea drumului, și să nu vomiți. Încotro alergai nu-ți mai amintești – nu ai cînd. Iată la finiș cazi în îmbrățișările voluntarilor, te apucă treemuriciuri, îți dau medalie și te așezi sub gard, deoarece nu mai poți nici merge. Șezi și te gîndești – la ce bun astea toate? Mai mult nu mai ies la start niciodată… după masă deja ai puteri strict pentru a mînca, și la orele 6 deja dormi. Iar în timpul apropiat te așteaptă o perioadă luungă de reabilitare, care nu îți va permite să te antrenezi calitativ, cădere a sistemului hormonal, niște mici neplăceri sub formă de herpes și rupturi musculare, iar în perspectivă a hiperantrenare și ură pentru curse de acest gen pentru o jumătate de an. Vorbesc despre asta nu din auzite. Toate astea le-am simțit în pielea mea la New York. Motiv din care nu recomand să alergați maratonul în acest mod.

Iar maraFun?

Marafun este maraton+fun. Și iată ce trebuie să faci ca maratonul să devină marafun:

1. Să alegi maratonul corect (nu e obligatoriu unul plat, pot fi și urcușuri care le învingi mergînd), de dorit nu unul fierbinte nici rece
2. Ca să nu ai de suferit, obligatoriu cu multă muzică, fani și veselie.
3. Să alergi cu minimum 40 minute mai lent decît o ai în plan. Mai bine chiar cu o oră.
4. Să-ți creezi o dispoziție bună: poze cu animatorii, să -i ajuți pe cei suferinzi, să cînți cîntece, să alergi cu spatele înainte, să glumești cu voluntarii, mai pe scurt să-ți faci de cap și să te comporți de parcă ai venit la plimbare.
5. Să bei și mănînci mult – pînă la, în timpul și după maraton. Să mănînci nu geluri antipatice, ci gustoșenii – bomboane sau copturile bunicuței cu mere.
6. Să te strădui să alergi cursa cu prietenii – deoarece doi sau trei nenormali – sunt bestiali.

Ca rezultat ai impresia că ai alergat maxim 25 km, picioarele pregătite de încă un maraton, un val de puteri, dispoziție nemaipomenită, un duium de foto și video, un coctail de efedrino-dopin de fericire, sentiment de sărbătoare de neuitat și principalul bonus – dorință de a alerga! Regenerarea nu durează, ești motivat, sănătos și pregătit de noi antrenamente.

Asta nu înseamnă că orice maraton trebuie să semene cu o plimbare. Sigur, toți avem ambiții, și vreai să te fălești pe facebook că ai întrecut 95% din sportivi la cursă. Iată de ce consider că un amator deștept poate alerga 4-6 maratoane pe an. Două rapide, unul toamna și altul primăvara, cu puls mediu de 160-165, la record personal. Un fun, pentru plăcere ca să nu uităm pentru ce alergăm (135-145). Iar restul pentru dezvoltarea regimului la puls (145-155), anume ele vor da efect maximal de antrenamente.

Intro lirico-sportiv a luat sfîrșit. Iulic a scărpinat scăfîrlia și a acceptat să încercăm, totuși run for fun este punctul lui forte.

În acest răstimp se face tot mai strîns și mai strîns. Sau pe mine m-au cam strîns, sau am băut prea multă apă săptămîna trecută, dar simt că trebuie să mai vărs vre-o două pahare. Doamne. WC-uri nu sunt, iar mulțimea a început să se miște încetineel. Privesc prin părți și înțeleg că nu doar eu m-am ciocnit cu această problemă – zeci de sportivi se ușurează pe ruinele vechii Rome. Ei și cu ce suntem noi mai răi?  Realitatea dură a maratoanelor…

Analizînd după cantitatea băieților și fetelor care fac pipi, în cîteva ore aici va apărea încă un rîuleț.

Trecem pe lîngă rîndul de voluntari, ascunzînd-o de ochii lor pe Sașa, care aleargă fără număr. Voluntarii sunt obligați s-o scoată de pe pistă. Dar URA! Am trecut! Sașca, tu ești deja parte din maraton. A rămas o nimică toată – să alergi cei 42 km.

Ajungem la arca de start. Oamenii scot hainele de care nu au nevoie de pe ei, și le aruncă pe garduri.

Nu înțeleg pentru ce să-ți iai haine călduroase din start, afară e +12. Iată că valul ne duce la start. Noi strigăm, pornim ceasurile și alergăm. S-a dus!

Răsună muzica, oamenii strigă, dispoziție la 999%! Și noi zîmbind de la primele semne de serotonină, alergăm în tempoul valsului lent – aproximativ 6 minute per km.

Maratonul din Roma este cea mai dur din lume, deoarece omenirea încă nu a inventato acoperire mai incomodă decît drumul pavat cu bolovani.

Iar în Roma o mare parte a drumurilor este pavat cu piatră. Încălțați adidași mai moi dacă mergeți la Roma. Dar nu e un impediment pentru noi, noi savurăm orchestra care răsună, discutăm unii cu ceilalți, cu sportivii, voluntarii și nu ezităm să ne fotografiem. Atîtea poze și video nu am nici de la o estafetă, deoarece Iulic nu e prost și fotografia necontenit.

Sașca se tot rupe să alerge înainte, noi o stopăm, deoarece are în spate doar o semimaraton, iar asta presupune că nu se știe ce urmează după km 30. Am înduplecat-o să scoată căștile și să savureze atmosfera – am mpresia că sensul maratonului este nu să te adîncești în altă atmosferă muzicală, ci să încerci măcar odată să te asculți pe tine, organisum tau, gîndurile. Pentru mine alergarea este o meditare, și nici o muzică nu trebuie să te re rupă de la ceea ce se întîmplă acum și aici.

Am înfulecat noi mult. Am început s-o fac de la km 10, și fiecare 5 km băgam în mine geluri, batonașe, banane, portocale, toate astea finisîndu-le cu mîncarea bomboanelor Romanița (preferatele mele). La final deja nu mai putem mînca, dar avînd deja experiența alergatului pe foame și situație de după, rugumam peste posibilități.

Pulsul a crescut la 135-140. Probabil cineva doarme cu așa puls. Iar noi alergăm, admirînd orașul. Orașul este al naibii de frumos! Fiecare metru pătrat este îmbibat cu istorie, stilul se simte în toate – de la Colizeum pînă la urnele de gunoi.

Apropo despre urne. Estafeta din Roma nu o poți numi una curată – nu e problema doar în organizatori, sportivii singuri nu prea se sinchisesc, fericiți aruncînd coji de banane și hîrtii pe jos. Dar, Doamne, sunt niște băieți fierbinți, italienii.

Animatori erau puțini, dar am întîlnit o grupă care duceau pe un cărucior cu rotile un băiețel cu dezabilități, și ei periodic scandau numele lui, mulțimea de oameni repeta, iar fața băiețelului radia de fericire cu un zîmbet pînă la urechi. Astea te cutremură…

La km 30, Sașa ne-a lăsat să o întrecem, și noi cu Iulic am luat avînt în doi, cu neînțelegere privind la colegii care mureau. Bine și ușor ne era doar nouă, soarele se ridicase sus pe cer, se făcuse cald și toți au început să sufere. Deoarece noi alergăm cu valul de 4:15 – 4: 30, iar ei sunt niște băieți nu prea experimentați. Mulți dintre ei aleargă maratonul prima dată. Iată de ce oameni culcați, ambulanțe, tremuriciuri și alte nebunii, la ultimii 10 km întîlneai foarte des.

Iată la orizont și finișul. Aici noi chiar am devenit îndrăzneți de tot. Scoțînd adidașii, și drăguț discutînd nuanțele organizării acestor maratoane  mari, noi, fără grabă, desculți, am mers la finiș.

Alături de noi trec în fugă ultima sută de metri, șchiopătînd, amețind, fluturînd dintr-o parte în alta oameni suferinzi, iar ăștia, maiul măsii, se plimbă, se fotografiază înainte de finiș cu legionerii. Probabil se cerea să ni se dea în cap. Dar nimeni nu a făcut-o, și noi am mers la finiș, fără a întrerupe discuțiile.

Medalii, poze pe fundalul Coliseumului, îmbrățișarea iubitei, bere, taxi, duș, dragoste, restaurant, film, vin, paste, cașcavaluri, vin, telefon și… Roma. Atît de liniștită și comodă. Așa cum poate deveni Moldova peste 100 ani.

Așadar, planul pentru maratona fost realizat – pulsul mediu de 141, recordul meu. Timpul nu cel mai strălucit 4:22, acum nu mai contează. Era important să trec maratonul curat, liniștit, fără a mă simți dezmembrat și întors pe dos.

După două ore nu eram deloc încrezut că am alergat azi maratonul. Ceea ce presupune că ultramaratonul Comrades îmi este pînă la brîu… cel puțin psihologic :)

PS: Sașa a alergat ai săi 42 km, dar nu 42 km și 195 m. Chiar înainte de finiș, voluntarii amabil au scos-o de pe traseu din cauza lipsei numărului. Dar puteau face asta la start. Viclean… Concluzie – vrei să alergi maratonul pe degeaba, fă în photoshop un număr de participare, printează-l de genul ”ca la toată lumea” și nimeni nu va spune nimic, ci te va felicita și îți va oferi medalia neplătită. Credeți-mă, eu pe voluntari îi știu. :)

Acum ne relaxăm pe speteaza scaunului și privim video: