De ce sportivii nu îl agrează pe Eduard al-VII-lea? Unde poți face pipi în cutiuța verde și atinge cu piciorul meridianul 0? Cine primește puloverul bunicii și de ce Strihnin e mai bine să fie amestecat cu Esentuki?

Istoria maratonului

Maratonul din Londra – unul dintre cele mai vestite, prestigioase și religioase maratoane. În afară de faptul că el se include în Marele Șase, maratonul din Londra este renumit prin faptul că anume aici, pentru prima dată a fost stabilită distanța de 42 195 metri.

Și iată cum a fost asta:

Să începem cu legenda: Grecia antică, grecii antici a cîta oară luptă cu persienii, de această dată în apropierea orașului Maraton, înving și trimit un mesager cu vești bune în capitală. Sărmănelul zboară în Atena, ajunge cu cuvintele ”Bucarați-ve, atenieni, am învins!”, moare și devine legendă.

Iar deja în anul 1896, Comitetul Internațional Olimpic decide să măsoare distanța dintre Atena și Maraton – 34,5 km.  Și inventează competiția: Maraton. Dar sportivii care fugeau această competiție-Maraton, nu mureau la final, precum era spus în legendă, motiv din care competiția dată a fost lungită cu ceva distanță la finele secolului XIX, ajungînd la 40 km.

Iar în anul 1908 la Jocurile Olimpice din Londra, s-a întîmplat ceva straniu. Monarhul acelor timpuri, Eduard VII, a decis să nu iasă din casă ci să privească maratonul de la start, din geamul palatului său Vindzorsk. Așa că da, monarhul este monarh. Și a fost mutat startul competiției sub geamurile castelului, iar lungimea maratonului a fost lungită cu 2 km 195 metri.

Ca rezultat, în anul 1921, distanța lungită pînă la 42 km, 195 metri a fost aprobată, și oficializată. Probabil copiii monarhului erau fericiți, dar milioanele de sportivi de atunci pînă-n prezent își amintesc de Edic nu cu cele mai bune cuvinte la ultimii 2 km.

Iată țineți-l minte și voi, pe acest nene vesel:

Apropo, această istorică competiție este curioasă și din alte motive, cum ar fi următoarea istorioară:

Unul dintre participanții competiției Maraton, cofetarul Dorando Pietri, a decis că doar mîncînd copturi departe nu ajungi, și a inventat un plan șmecher – Brendi cu Strihnin (Strihnin? Serios, Dorando?). Acest coctail focos, în cantități mici are efect de stimulator. Dar de amestecat strihnin trebuia cu Esnetuchi, deoarece Brendi a jucat un joc dur cu cofetarul – l-a amețit. Alergînd primul pe stadionul White City, unde se afla linia de finiș, Dorando s-a rătăcit, și a fugt în direcția opusă și nu spre finiș.

I-a fost arătată direcția corectă, dar cu 70 metri înainte de finiș, Dorando a pierdut cunoștința și a căzut. Cofetarul narcoman a fost readus în cunoștință, și ajutat să ajungă la lenta de finiș.

Regulile care ar interzice utilizarea doping-urilor nu erau în acele timpuri. Dar sportivul nu a primit medalie, deoarece a fost decalificat din motiv că a ajuns la finiș cu ajutorul persoanelor terțe. Învingătorul maratonului a devenit americanul Djonni Heis. Dorando Pietri a petrecut cîteva zile pe pat spitalicesc și chiar a apelat la compătimirea reginei Alexandra, care din proprie inițiativă i-a înmînat sportivului „Premiu de consolare” – o copie a Cupei Olimpice de aur, înmînată învingătorului maratonului împreună cu medalia. Evenimentul a avut loc în anul 1908, dar maratonul din Londra, precum o știe întreaga lume acum, a fost înființată în anul 1981, peste doi ani după cea din New York. Și acum traseul arată astfel:

Într-un cuvînt, maratonul din Londra – visul oricărui sportiv, iată de ce aspiram la el de mult timp, dar despre toate pe rînd…

Cu ce a început totul

Totul a început cu faptul că eu, doi ani consecutiv mă străduiam să ajung la estafeta din Londra, participînd la tombole. Și de ambele ori am eșuat. Iată de ce anul acesta, mi-am ieșit din minți și am mers printr-un fond de beneficiu, respectiv am reușit foarte ieftin…

Și iată cînd a fost cumpărat slotul, biletele, hotelul, și am depus actele pentru viză, am realizat că actele mele vor fi verificate cu o zi înainte de zbor… tîrziu… Aaaaaa… maiul măsii! Chiar voi rata iarăși?

Dar noi niciodată nu ne dăm bătuți, și iată că am început să îi scriu poeme ambasadorului Marii Britanii în Republica Moldova, dlui. Fil Betson, pentru ca ultimul respectiv să mă ajute cu viza. Universul încă odată mi-a zîmbit – Fil s-a dovedit a fi sportiv, dar și cu orientare socială, motiv din care m-a ajutat cu bucurie.

Noi la rîndul nostru, ne-am obligat să susținem chemarea acestuia – să participăm la o mișcare de caritate pentru centrul copiilor cu dizabilități:

“Phoenix Centre”, în limitele celui de-al doilea Maraton Internațional din chișinău.Interviu

Mulțumesc, Fil pentru posibilitatea acordată de a alerga maratonul din Londra, și pentru ideea colecționării de caritate pentru următoarul maraton din Chișinău.

Au trecut vreo două săptămîni, și iată că eu cu Vadim Jeleascov (maratonist și pe jumătate tip de fier) in the Capital of Great Britain!

Greenwich

Care sunt asociațiile legate de acest cuvînt? Poate „meridiana Greenwich”? „Timpul după Greenwich”? sau poate pur și simplu „Londra”? eu mai am una. După cum s-a demonstrat, în Londra este o regiune întreagă cu această denumire. Și noi acolo ne-am cazat. Denumirea sectorului este aleasă după perfecționismul și previzibilitatea britanică – alături de casa noastră se afla meridiana zero, sau Greenwich.

Alegerea meridianei zero nu are nici un sens fizic, spre deosebire de, spre exemplu, ecuator, și se definește de geograf după părerea personală. Dar englezii, ca de obicei, decid singuri totul pentru toți. Iată de ce, pînă nimeni nu a protestat, ei au decis că meridiana zero trece prin Londra. Iar maratonul va avea 42 195 metri. Și gata. Iată că îi respect. Bravi băieții…

Fusele orare tot nu au rămas fără atenție. Englezii au decis că toată lumea va trăi după fusul orar care va lua începuturile din Londra. Corect, susțin.

Și acum la noi e mereu GMT+2, adică cu 2 ore mai mult decît în Londra. Nu e deloc rău, mai ales în comparație cu Nepal: GMT+5:45

EXPO

Expoziția de reușite ale gospodăriei naționale ale Angliei se afla în centrul de expoziții ExCel, alături de arena O2, unde am ajuns cu funicularul modern  Emirates AirLine prin Temza.

Registrarea – un spațiu mare, roșu, fără cozi, totul prietenos, rapid și clar. Chiar dac vrei să te indignezi de ceva – nu ai de ce anume.

Unica chestie stranie – în pachet nu am găsit maioul. După cum am înțeles mai apoi, ea se oferă la finiș. E corect – ai putut alerga ia-ți maioul binemeritat, dacă nu – poartă puloverul bunicuței :)

Accidental am observat o greșeală în anchetă, le-am spus, și-au cerut scuze și au reparat greșeala în cîteva clipe – ce mișto e.

Despre Expo în sine putem scrie mult, dar totul este plus-minus ca de obicei: tare, populat, mult, colorat, diferit și scump.

Haideți să admirăm pozele:

Explorarea

În dimineața următoare am decis să alerg, și am alergat pînă la locul unde va fi startul, să verificăm cum decurg lucrurile. Lucrul mergea foc:

Instalau gardurile, atașau banerele, WC-urile sunt gata de a-și primi vizitatorii, indicatoarele de distanță se amplasează deasupra traseului, iar arca iată-iată devine locul de start.

Într-o seară rece și ploioasă, a fost terci-party, o încercare fără succes de a găsi o prognoză meteo BUNĂ pentru ziua de mîine și fotografia secondhand-ului.:

Maratonul

Dimineața zilei de 24 aprilie în Londra era posomorîtă, rece și umedă. După cum au și promis toate resursele de meteo. Dintr-o parte, r*hat, din alta – tot e mai bine decît năduf de +25C. Umplînd cu marmelade și tartine gurile, noi cu Vadic ne-am deplasat spre start.

Zona de start a maratonului din Londra este un cîmp imens, divizat în 3 regiuni: verde, roșie și albastră. Deasupra fiecărei zone atîrnă o aeronavă, pentru ca fiecare dintre cei 50 000 de persoane să știe unde trebuie să meargă.

Fiecare zonă este îngrădită de un gard, cu o intrare și 5 – 6 ieșiri (gate) ca la aeroport. Dacă accesezi zona, numărul tău este verificat de voluntari, te fotografiază, și nu te mai lasă să ieși înapoi. Înăuntru este tot necesarul, WC, vestiare, ceai fierbinte, fotografi și alți maratoniști înghețați.

Numărul tău din hîrtie este adresa ta din acest „oraș”. Culoarea bib-ului – culoarea zonei de viteze, mai jos o cifruliță mică – este numărul ieșirii (gate). Ieșirile la fel sunt divizate pe viteze. În general, logistica este una minunată, e imposibil să te rătăcești.

Un detaliu interesant. Pentru prima oară aici am văzut o alternative pentru wc-uri, zone pentru a face pipi, pentru cei care au nevoi de asta urgent. O coadă lungă, care se mișcă foarte rapid. Iar cum fac această treabă fetele – nu mi se încadrează în minte…

Cu 15 minute înainte de start, tu ieși din gate-ul tău și te încadrezi în coada lungă culoarea căreia îi corespunzi. Practic startează trei grupuri colorate diferit din locuri diferite, care se unesc în una abia la cîțiva km.

Iată startul, toți lasă hainele groase, iar eu decid să alerg în geacă de vînt și cu chipiu, e +5C. Și a luat foc!

Locul este ales perfect – pot alerga în voie fără să întrec pe cineva, în tempoul meu necesar 4:50 min/km. Pentru azi am planul de bază să mă încadrez în 3:30 cu pulsul nu mai sus de 159.

Peste 10 km am observat că se încălzește atît afară cît și în interiorul meu, motiv din care i-am aruncat geaca lui Vadim și am alergat mai departe fără greutăți. Cînd alerg pentru viteză, nu am nici timp, nici dorință, nici posibilitate de a fotografia, iată de ce la maratonul dat fotografii sunt puține.

Erau multe de fotografiat. Mai  întîi de toate susținătorii, erau foarte mulți. Ei stăteau în 3 rînduri pe lîngă gard în decursul a toți 42 km, iar pe așa timp este chiar un record mondial.

Strigă, te încurajează, se veselesc – englezi nebuni, vă mulțumesc! Alergători deghizați erau puține, posibil din motiv că eu alergam suficient de repede, în turma de oameni unde toți aleargau pentru rezultat, și nu am reușit să observ.

Animatori la distanță la fel erau puțini, în schimb apă era multă, în sticluțe comode, te puteai scălda. Atît de multă încît a fost privatizată de întreprinzătorii locali.

Mîncam după cum obișnuiam, mult. La km 15 și 20 am supt cîte un gel, la km 25 – bomboane,  km 30 – batonaș cu proteine. Nu mînca niciodată batonașe dacă alergi cu pulsul mai sus de 160. Eu le mîncam perfect, cănd alergam cu 140, dar azi nu e cursa aia. Batonul ăsta la naiba e vîscos, se rugumă lent, apă nu-i, respirația ți se taie, pulsul crește, viteza scade, te cerți, cu greu înghiți un bulgăr mare și te blestemi că te prostești. Cu greu ajung pînă unde este apă. Beau multă, mănînc deasupra bomboane ca să șterg din gust.

Puteri am multe, încep să privesc în jur – iar în jur e Londra. Frumoasă, elegantă, serioasă, importantă… Iată și Big Ben, uhhh… frumusețe…

Ultimul km… La finiș oamenii stăteau atît de strîns, că Vadim nu a putut să răzbată către mine pentru a-mi înmîna drapelul:

Arca, 3:26, medalia, pachetul cu maiou, fotografii, frig, îmbrățișări, geacă, metrou.

Seara mergem la fete, bem whiskey cu sidr, fumăm țigarete, și pozăm cu alți sportivi. În fond, totul ca de obicei.

Iată la desert cîteva cifre despre estafeta din Londra:

Rezultate:

Iată că am finisat seria mea de maratoane lente. 4 estafete în două luni: Tokyo, Ierusalim, Roma, Londra. M-am învățat să alerg cu pulsul scăzut, să nu îmi omor picioarele, să savurez din alergarea de 4 ore și cel mai important – am încetat să retrăesc din motivul: cum voi alerga la ultramaratonul Comrades de la finalul lunii mai, 90 km?