Visând la o medalie cu 6 stele
Acum zece ani, când am început să alerg, mi-am propus să alerg toate cele mai tari maratoane din lume – World Marathon Majors. Cea mai prestigioasă din lume serie de curse este formată din așa-numitele maratoane majore: Londra, Tokyo, Berlin, Chicago, New York, Boston.
Visam să le alerg pe toate și să obțin o medalie Six Star – o super medalie, acordată celor care finisează toate cele șase maratoane!
Acum îmi vine a râde când îmi amintesc de acea motivație ciudată, să alerg pentru medalii. Dar pe atunci voiam să demonstrez tuturor (și mie însumi în primul rând) că sunt grozav. Iar medaliile sunt o dovadă. Așa că m-am antrenat și am călătorit mult în toată lumea.
După ce am alergat mai mult de zece maratoane obișnuite, am început să colecționez medalii Six Star. Primul alergat a fost complicatul New York, anul următor Chicago, iar un an mai târziu Tokyo, Londra și Berlinul simplu de tot.
Totul mergea conform planului. Tot ce mai rămăsese era să iau Boston. Dar nu a fost atât de ușor…
Cum ajungi la maratonul din Boston?
Dacă întrebați orice alergător cu ce asociază orașul Boston, majoritatea își vor ridica ochii în sus și vor șopti visător: „Maratonul din Boston…”
Să ne lămurim ce anume provoacă, de fapt, o reacție atât de evidentă pentru o persoană obișnuită? De ce faptul că văd logo-ul acestui maraton pe geacă îi determină pe alergători să cedeze respectuos trecerea? De ce un alergător care a alergat la maratonul din Boston devine imediat o zeitate, transmițând din ceruri supușilor săi informații despre cum să se antreneze, să mănânce, să bea, să iubească, să trăiască și ce ultime cuvinte să șoptească pe patul de moarte?
E simplu. Maratonul din Boston este cel mai vechi, cel mai prestigios și cel mai greu de atins. De aceea, fiecare maratonist din lume visează să îl alerge și să îmbrace cu mândrie o medalie cu unicorn. Exact ca asta:
Chestia e că există doar două căi pe care poți nimeri la maratonul din Boston:
1. Să fii iute
Este simplu. Pentru a participa, alergătorul trebuie să demonstreze că este mai rapid decât 99% dintre alergătorii din lume (pentru vârsta și sexul său). Pentru a face acest lucru, trebuie să alerge unul dintre maratoanele de calificare din întreaga lume (Maratonul Chișinău, apropo, este și el unul dintre ele). În fiecare an, Maratonul din Boston publică un tabel cu timpii de calificare pentru toate vârstele și sexele.
Bineînțeles, eram hotărât să alerg un maraton mai rapid de 3:15. Zis și făcut. Un an de antrenamente serioase, cea mai grea cursă din Malaga și voila – finisez în 3:12! Bravo sunt? Nu chiar…
Adevărul este că, în acel an, au fost mulți alergători cu vârste cuprinse între 40 și 44 de ani care au alergat maratonul mai repede de 3:15. Iar pentru că maratonul de la Boston nu este nelimitat, organizatorii i-au ales pe cei mai rapizi 2 000 din acea categorie de vârstă. Și dintr-o dată s-a dovedit că mi-a lipsit un minut, Carl, UN minut pentru a mă califica pentru Boston…
Poate că ar fi trebuit să mă antrenez mai mult, dar am început să mă pregătesc să înscriu un record la cea mai friguroasă alergare din lume și am lăsat-o pentru mai târziu. Un an mai târziu, după Oymyakon, mi-am dat seama că nu mai vreau să alerg. Deloc…
Apoi a urmat o scurtă depresie, o accidentare la genunchi, învățarea alergării desculț, bucuria de a mă antrena din nou, un maraton desculț și gândul obsesiv – de ce să nu duc la capăt provocarea pentru maratoanele majore?
2. Să fii bogat
În acel an, organizatorii au considerat că nu mă aflam în cei 99% dintre cei mai rapizi alergători din lume. Bine, dar a mai rămas o cale – să intru în cei 99% dintre cei mai bogați. 🙂
E foarte simplu: te înscrii la una dintre organizațiile caritabile oficiale, faci un interviu, strângi o sumă frumușică și… alergi maratonul din Boston!
Am fost un pic jenat de acest format. Deși făcusem deja donații la diverse maratoane și strânsesem bani prin curse și evenimente, suma mi s-a părut obscenă în acest caz. Dar, amintindu-mi de evenimentele mele și mai costisitoare de la Polul Nord, din deșertul Sahara și din strâmtoarea Gibraltar, mi-am dat seama că nu e bine să te zgârcești ca să-ți împlinești visul. De fapt, muncim pentru ca visele noastre să devină realitate. Ce șiret este creierul uman 🙂
S-a decis! Mergem la Boston cu Red Sox, sprijinindu-i în dezvoltarea sportivă a tinerilor defavorizați!
Câteva date despre maratonul din Boston:
• Este cel mai vechi maraton din lume – primul maraton din Boston a avut loc în 1897 și a fost alergat de 15 oameni.
• Merită menționat faptul că startul se dă întotdeauna în a treia zi de luni din aprilie, Ziua Patrioților în SUA.
• Pe 15 aprilie 2013, la linia de finiș a maratonului din Boston a avut loc un atac terorist. Trei persoane au fost ucise și câteva sute au fost rănite. Din cauza acestui incident, competiția a căpătat o importanță deosebită și un simbolism aparte.
• Nu se stabilesc recorduri mondiale la Boston, pentru că diferența semnificativă de înălțime de pe traseu nu corespunde cerințelor IAAF.
Profiluri a 6 maratoane major
• Legendarul traseu al maratonului de la Boston începe în Hopkinton și se termină pe Boylston Street, în Boston.
• Cel mai frecvent, „zidului maratonului” pe traseul din Boston apare pe porțiunea Heartbreak Hill, unde legenda spune că John Kelly l-a depășit pe Allison Brown, principalul său rival, bătându-l cu indulgență pe umăr. Acest lucru l-a înfuriat și motivat atât de mult pe Brown, încât și-a adunat puterile și a finisat primul, lăsându-l pe Kelly „cu inima frântă”.
• O altă porțiune faimoasă de pe traseu este tunelul Wellesley Screaming Tunnel, situat la km 21 al traseului. Acest „tunel” este format din fete – eleve la Wellesley Women’s College. Conform tradiției, acestea îi încurajează la maxim pe maratoniști și încearcă să îi sărute.
• Anume acest maraton a fost alergat pentru prima data de o femeie, Katrin Schwitzer. Până atunci, cursa era disponibilă doar bărbaților. Fotografia legendară îl surprinde pe unul dintre organizatori încercând să o împingă pe Katrin în afara traseului.
Ediția din acest an a adus orașului 200 de milioane de dolari. Toate hotelurile și apartamentele sunt rezervate cu mult timp înainte, în ciuda prețurilor extrem de mari în weekendul maratonului. Restaurantele și cafenelele sunt pline. Sunt cozi la magazinele de sport. Boston beneficiază de pe urma maratonului, orașul îl apreciază și investește în el.
Pregătiri
Am vrut să nu scriu nimic aici pentru că am crezut că nu am nimic de scris – iarna am fost în vacanță, în martie m-am descălțat, am alergat rapid 12 km desculț și m-am ales cu o accidentare, o inflamație a tendonului lui Ahile. Parc-am fost mic, ce să mai zic…
Apoi am alergat încet 5 sau 7 km, mulțumită lui Andrey Khokhlov care m-a scos de acasă. Așa am șchiopătat până la Boston, în speranța că vechile mele servicii aduse în slava Zeului Alergatului îmi vor permite să ajung la linia de sosire în șase ore.
Scopul meu era să termin fără accidentări, dar cu bucurie. 🙂
Dar există o problemă. Boston este o cursă în care trebuie să vii cu o misiune, cu un mesaj pentru lume. Fără ezitare, împreună cu Eugen Boico am decis să mergem pe tema refugiaților. Refugiații ucraineni cărora mica noastră țară le-a deschis ușile și a adăpostit sute dintre ei. Tricoul poate fi o bună explicație despre cine sunt, de unde vin și unde mi-am lăsat adidașii. 🙂
Boston
După 13 ore în avion, iată-mă ajuns, pășind desculț pe străzile pietruite din Boston. Stați așa, de unde în SUA există străzi pietruite? Nu-mi vine în minte niciun oraș din America, care să nu fie pavat cu asfalt.
De fapt, Boston nu este un oraș tipic american, mai degrabă seamănă cu orașele din vechea și buna Anglie – multă cărămidă roșie, o rețea de străzi care arată ca niște dungi, nu perpendiculare sau paralele, străzi pietruite și o atmosferă de oraș european. M-am plimbat prin orașul vechi, și doar diferența de fus orar îmi dădeau senzația de somnolență în timpul zilei și îmi aminteau că nu mă aflu în Europa.
Pe scurt, Bostonul cu cărămizi roșii este acum preferatul meu printre orașele americane.
Dar mâine este joi și trebuie să am grijă de baie și de companie (eu și prietenii mei facem baie de aburi în fiecare joi). Am sunat cuiva din diasporă, și iată că mă duc cu moldovenii la baia rusească.
Iar peste câteva zile, au ajuns alergătorii moldoveni, cu care am mers la o expoziție epică și la mamaliga party la un restaurant moldovenesc.
În legătură cu războiul, sentimentul pro-ucrainean este foarte puternic – o mulțime de steaguri cu galben și albastru, iar toți alergătorii ruși din acest an au fost excluși de pe lista participanților.
Ei bine, asta e, mâine este startul. Fac o poză cu pachetul meu de start sărăcăcios și mă duc la culcare.
Cursa
Din cauza fusului orar, m-am trezit la 3 dimineața și nu am putut dormi până dimineață. Rutină clasică – toaletă, îmbrăcat, mic dejun cu paste, check-up final, ușă, drum. Vremea este vântoasă, dar slavă Domnului că nu plouă, altfel picioarele goale se transformă în tartru după doar câțiva kilometri. Soarele care răsare îmi dă speranța unui asfalt cald, iar alergătorii care merg pe alături mă fac să gândesc că va fi o cursă frumoasă.
Suntem conduși la start de sute de autobuze școlare. Astăzi școlile au liber – este Ziua Patrioților, ziua în care au avut loc primele bătălii din Războiului de independență al Statelor Unite ale Americii.
Înainte de start, sunt mii de alergători pe teren: fac înviorare, se roagă, mănâncă, aleargă. În jurul lor sunt munți de haine vechi și călduroase, iar între ele sunt oameni pe jumătate îmbrăcați care încearcă să se încălzească. Sună irațional? Da, dar nu înainte de startul maratonului.
Apropo, aș acorda maratonului din Boston un premiu pentru că are cele mai scurte cozi la toalete – sute de toalete, ceea ce este grozav. Mulțimea mă scoate din zona de așteptare pe hol și mă duce spre linia de start.
Și iată-mă în coridor. Pistolul dă start cursei! Și mă extaziez: după atâția ani de eforturi, iată-mă la startul de la Boston! Hai!
Un hol plin de fani – țipând, strigând, făcându-mi cu mâna. Ce tare! Și chiar acum, la Chișinău, fiul meu și prietenii mei iau startul împreună cu mine. Mishka a decis să mă susțină și să stabilească cel mai bun rezultat personal – 14 km. Ne sunăm și ne strigăm unul altuia: “Dă-i bătaie!”.
Euforia dispare după aproximativ zece minute și, dintr-o dată, îmi dau seama că mă doare să alerg. Mă uit la asfalt și realizez că am probleme: nu este neted și lucios ca al nostru din Chișinău, ci extrem de aspru, ca niște firimituri de pâine asfaltate. Iar picioarele mele, delicate după iarnă, se irită după primul kilometru. La naiba, ce să fac? Nu cred că voi rezista mult…
Și atunci îmi văd salvatorul, drumul de cărămidă galbenă, așa cum l-am numit eu. Sunt două dungi galbene, vopsite intens, în mijlocul traseului. Alerg de-a lungul lui – ooh, ce ușurare, e aproape netedă, nu-mi mai cad bucăți de piele de pe picioare.
Serghei Magdaliuc mă ajunge din urmă și alergăm împreună, bucurându-ne de cursă. Știți, dacă aș fi întrebat ce face Maratonul din Boston diferit de altele, voi răspunde: fanii fac diferența.
Am alergat mai mult de treizeci de maratoane în întreaga lume, dar nicăieri nu am simțit atât de mult sprijin ca în Boston – incredibil, sincer, vesel, inepuizabil și atât de uman. A fost ca și cum acești oameni, care stăteau în picioare pe toți cei 42 de kilometri de-a lungul drumului, te vedeau plecând spre Rai, iar Apostolul Petru te aștepta la linia de sosire. A fost deosebit de plăcut să auzi mii de oameni strigând: “Moldova, Go! Look he’s barefoot! WOW! Exciting, You inspire! Awesome! Moldova, go ahead!”
Sunt peste 10 000 de voluntari implicați în maratonul de la Boston. Și muncesc din greu, cu devotament total, servind apă, portocale, geluri și energizante. Dacă te-ai supraîncălzit, îți dau un pumn de gheață pe care o poți pune la subraț! Bureți umezi, un furtun cu apă și prosoape pentru transpirație – băieții ăștia au de toate. Iar stațiile de apă și geluri se întâlnesc foarte des – la fiecare 1,5-2 km, lucru demn de admirat.
La jumătatea maratonului am ajuns la celebrul tunel Wellesley Screaming Tunnel. Țipetele fetelor se auzeau de la un kilometru distanță. Alergând spre tunel, puteam nu doar să auzim, ci și să vedem atâtea femei frumoase care se luptau pentru un sărut. Parcă se întreceau, cine va obține cele mai multe sărutări, va primi atestare automat. „Kiss me, I won’t tell your wife”, „Kiss me, I’m a programmer”, „Kiss me, I’m Graduating”, „Kiss me, I’m clever”, „Kiss me, all the cute ones run away”. Bineînțeles, nu am putut rezista și m-am umplut de energie tânără și fierbinte. Îmi pare rău, Vica, nu puteam acționa altfel.
Cu forte noi, am accelerat. Dar, în curând, tendonul lui Ahile mi-a dat de știre că mă așteaptă probleme dacă nu încetinesc. Am încetinit, l-am îmbrățișat pe Seryoga, iar el a alergat spre linia de sosire, în timp ce eu am alergat pe îndelete, bucurându-mă de maraton.
Alergasem în cele cinci maratoane majore anterioare cât de repede puteam, la cel mai înalt ritm cardiac, încercând să profit la maximum și să scot tot ce e mai bun din mine. Da, am reușit să stabilesc recorduri personale, dar nu-mi amintesc prea multe din cursă. Doar orele, ritmul cardiac, ritmul, ritmul, distanța, cadența, durerea, apa, gelurile, toaleta, frigul, vântul și sentimentul de rușine pentru că nu am dat tot ce aveam mai bun la fiecare kilometru.
Aici sunt niște poze de la maratonul din New York:
Acolo, fanii, alergătorii costumați, frumusețea orașelor, copiii care întindeau mâna pentru a bate palma au trecut pe lângă atenția mea. Și, în general, atmosfera de sărbătoare s-a transformat pentru mine într-o atmosferă de chin și suferință.
Maratonul din Boston, pe de altă parte, mi-a dat peste cap înțelegerea acestei sărbători uimitoare. În primul rând, scopul nu este să alergi la maximum, ci să te bucuri, să bați palma cu oamenii, să vezi orașul, să stai de vorbă cu alergătorii, să săruți fetele și să dansezi cu voluntarii. Într-un cuvânt, să te distrezi, astfel încât să ajungi la finiș fericit, plin de energie, emoții și dorința de a repeta.
Așa am alergat, încercând să mă bucur de fiecare kilometru, de fiecare zâmbet și de fiecare loc cu oameni primitori, spre care mă ducea drumul de cărămidă galbenă.
Când am ajuns la faimosul Heartbreak Hill, unde se frânge inima alergătorilor, inima mea s-a bucurat în timp ce l-am urcat mergând pe îndelete, sorbind apă.
Nimic nu părea să-mi tulbure starea de mulțumire meditativă și contemplativă. Deodată, liniile mele drepte paralele galbene, salvatoare de viață, care nu se intersectează nicăieri (știți asta de la școală, nu-i așa?) și pe care le urmam toți cei 36 de kilometri, s-au rupt brusc. Au început suburbiile din Boston, cu asfaltul lor caracteristic, care în unele locuri e mai rău decât cel moldovenesc. Petice, gropi, pietre și alte delicii.
Deja îmi ardeau tălpile, dar mai erau încă 10 kilometri de asfalt ca hârtia abrazivă. Mișcările mele au început să semene cu un spectacol acrobatic: Prindeam orice urmă de vopsea, mă echilibram pe borduri, găseam urme de smoală solidificată. „M-am distrat cât am putut de mult”. Am încetat să mai zâmbesc, iar timpul se întindea ca Helen Parr, Elastigirl.
Cu chiu cu vai, m-am târât până la linia de sosire, unde am desfăcut steagul nostru și am trecut linia de sosire în timp ce fanii strigau „MOLDOVA”!
Cel mai lent, cel mai lung, cel mai relaxat, cel mai desculț, cel mai mult așteptat și cel mai iconic maraton de cinci ore și jumătate a devenit o poveste pentru mine. O poveste pe care o voi spune nepoților mei despre bunicul care a alergat pe un adevărat drum de cărămidă galbenă ca Ellie pe Tărâmul Magic Oz, care a sărutat toate fetele, care și-a ros picioarele alergând și care a primit șase medalii deodată la linia de sosire!
Apropo, la linia de sosire mi-au dat nu doar o medalie de finisher, ci și prețioasa medalie Six Star, la care visam de atâția ani..
Dar nu acesta este principalul lucru. Principalul lucru pentru mine astăzi a fost că am înțeles cum trebuie să-mi trăiesc viața. Să nu număr avid banii, să nu depășesc concurenții, dând din coate, să nu simt că n-am timp timp pentru nimic. La linia de sosire nu-ți vei putea aminti momentele frumoase, oamenii pe care îi iubești, momentele de odihnă și relaxare, momentele petrecute cu prietenii sau serile în familie. Atunci s-ar putea să-ți pui întrebarea: „Unde m-am grăbit ca un nebun toată viața mea? Pentru a ajunge mai repede la linia de sosire?”
Nu vreau să fiu nevoit să-mi pun această întrebare înfricoșătoare la sfârșitul vieții mele. De aceea mă opresc, îmi scot ceasul și pantofii, îmi torn un pahar de vin și, alături de familie, prieteni și colegi, merg pe îndelete până la linia de sosire, bucurându-mă de fiecare moment al vieții mele.
Sper să nu ajung acolo prea curând…. Ceea ce vă doresc și vouă!
