Cum e deservirea într-un restaurant intercontinental, de ce Gibraltarul nu este elastic, cum se măsoară viteza vântului cu ajutorul pisicii, ce trebuie uns cu o cremă de uger, de ce marocanii îi împușcă pe înotători și ce i-am promis lui Poseidon?

Înot de multă vreme. Probabil din copilărie. Dar așa cum înoată sportivii pe la competiții am început să înot recent – acum cinci ani, la bazin. După un an, am trecut strâmtoarea Bosfor înot și am înțeles că nu seamănă deloc cu bazinul plicticos, e o senzație grozavă. Astfel a apărut noua mea pasiune -înotul în apă deschisă.

Apoi am traversat lacul Ghidighici și Gangele indian, Balatonul maghiar și Lacul Zurich. Am înotat cu rechini imaginari în Filipine, am înghețat în Marea Baltică la Ötillö, am luptat împotriva curenților în Mexic la Oceanman Cozumel, am evadat de la Alcatraz și din Castelul If.

Și în tot acest răstimp am visat la un singur lucru – să cresc mare și numaidecât să traversez înot Strâmtoarea Gibraltar.

Și se pare că am crescut, pentru că tocmai merg acum cu autobuzul, care mă duce în punctul extrem de sud al Europei — Tarifa, de unde va începe cursa mea de înot spre coastele Africii.

Strâmtoarea Gibraltar

Este o strâmtoare între Europa și Africa, care leagă Oceanul Atlantic de Marea Mediterană. Distanța cea mai scurtă dintre orașul Tarifa (Spania) și Punta Cires (Maroc)  este de  14,4 km. Dar din cauza curenților, înotătorii sunt nevoiți să facă 16–22 km. În plus, traseul se complică printr-un curent puternic, cu o viteză de circa 3 noduri (5,5 km pe oră) și traficul intensiv de navigație (300 nave pe zi).

Acest mix fabulos în combinație cu imprevizibilitatea vânturilor puternice au dus la faptul că până în prezent doar 1.400 de persoane au traversat strâmtoarea cu succes proliv – ceea ce e de cinci ori mai puțin decât numărul celor care au urcat pe Everest.

De obicei, strâmtoarea este traversată în perioada iunie-octombrie, când temperatura apei atinge temperaturi între 16–21°C.

Traversarea înot a strâmtorii Gibraltar este una dintre etapele, care trebuie parcurse, pentru a intra în clubul „Șapte Oceane” (Oceans Seven). Alpiniștii au un club al lor, cu o denumire analoagă – „Șapte Vârfuri” (Seven Summits):

Până în prezent, doar șase persoane din întreaga lume au reușit să înoate toate maratonurile a șapte oceane.

Înscriere

Cum am ajuns aici? Este o întrebare foarte bună, chiar vă mulțumesc.

Acum trei ani am dat de site-ul organizatorilor oficiali ai cursei de înot www.acneg.com  și le-am scris că doresc să particip.

O perioada îndelungată m-au ignorat, iar apoi mi-au comunicat că nu mai sunt locuri și mi-au făcut promisiuni pentru anul următor.

Un an mai târziu, după cinci scrisori, m-au informat bucuroși că locuri NU MAI sunt, dar m-au asigurat că pentru anul 2016, voi avea un loc rezervat. Promisiune beton.

Dar în 2016 s-a dovedit că betonul spaniol e la fel de ferm ca zefirul moldovenesc. Eu înțeleg că Gibraltarul nu este elastic, dar de ce să te joci cu mintea omului? Mai pe scurt, m-am supărat și am început să caut o alternativă. Și am găsit-o.

Neda el Món  este o companie, care organizează curse de înot în Spania. Din fericire, compania cooperează cu ACNEG, cumpără de la aceștia sloturile, pe care mai apoi le revând. În fiecare an, compania trimite în Gibraltar 6 grupuri a câte 4 persoane. Eu am aplicat toamna, am achitat 2400 euro și am început pregătirile.

Pregătiri

La mijlocul lunii martie, compania Neda el Món m-a invitat la Barcelona, unde urma să ne întâlnim toți cei 24 de înotători selectați, să ne cunoaștem și să urmăm instruirea la bazin. Am fost distribuiți pe 6 piste, câte 4 persoane pe fiecare. Apoi au fost formate grupurile, după viteza demonstrată de fiecare. Eu am fost inclus în grupul al doilea din șase.

Credeți că am început să înot? Ba nu, am început să alerg. În aprilie intenționam să alerg 250 km în Sahara la cursa Marathon des Sables, și înotul nu avea cum să mă ajute să car cu mine prin pustiu un rucsac de zece kilograme, plus greutatea propriului meu corp.

Când m-am întors din pustiu, am scos din fundul dulapului slipul prăfuit, am băgat adidașii în loc și am plecat la Barcelona, la o sesiune de antrenament în apă deschisă, organizată de Neda el Món. Am înotat 7 km în mare, cum nu se poate mai rău, pentru că nu m-am încadrat în ritmul grupului.

Rușinat, i-am promis lui Poseidon să învăț a înota ca peștele și m-am reîntors acasă, cu ferma convingere să mă antrenez cât mai mult.

Au început antrenamentele exhaustive la bazin, a câte 12–15 km pe săptămână. Niciodată n-am înotat așa de intens, dar acum sunt familiarizat cu fiecare placă de gresie de pe fundul bazinului. Iar ca să nu-mi ies din minți de la atâta comunicare cu gresia, am mai participat și la competiții:

În iunie am înotat 5 km în Marsilia, evadând din Castelul If — Le Défi de Monte-Cristo.

Apoi a urmat o cursă rapidă de 1.5 km la lansarea cursei de triatlon în Moldova — Triumph 51.5

Și trei mile marine la  Seamile Ghidigich 2017:

Apoi am mers împreună cu Sporter și cu alți 25 de compatrioți la Bosfor, unde mi-am antrenat abilitățile navigației în apă deschisă și am obținut un rezultat bun.

Și cireașa de pe tort – faimosul canal din Veneția, traversat înot doar de câțiva oameni din lume:

La sfârșitul lui august am zburat la Barcelona la antrenamentul final. Acolo m-am simțit în largul meu, ca un adevărat fiu al lui Neptun. Eram în formă excelentă, ochii îmi sclipeau. Ei, Gibraltar, sunt gata!

Tarifa. Capitala mondială a vânturilor

Două săptămâni mai târziu, după un zbor dificil, iată-ne pe mine și Iurca (prietenul meu din Barcelona) la Tarifa. Am fost cazați la hotel și am mers să vedem orașul, în care va trebui să așteptăm vremea frumoasă. Acuș vă fac cunoștință. Tarifa este…

1. Cel mai sudic punct al Europei

Mai exact, capul Isla de las Palomas, de unde am luat startul. Pe vreme frumoasă, Africa se vede la orizont. Anume de aici e cea mai scurtă distanță până la Maroc — 14.5 km.

2. Capitala vânturilor

În Tarifa permanent e vânt. Și nu pur și simplu vânt, ci vântoi. Acestea își schimbă foarte des direcția și forța – condiții ideale pentru kitesurferi și windsurferi. În apropiere de Tarifa, anual sunt organizate campionatele mondiale de kitesurfing. Nu mergeți acolo la odihnă, dacă nu sunteți un kitesurfer sau dacă nu studiați turbinele eoliene.

3. Strămoașa tarifelor

Cu un mileniu și jumătate în urmă, arabii au început să perceapă taxe pentru utilizarea docurilor din portul Tarifa. Ulterior, tabelele pentru perceperea de taxe, inclusiv cele vamale, au fost introduse și în alte țări, iar cuvântul „tarif“ a intrat în uz în întreaga lume.

Plajele din localitate sunt de o frumusețe rară, iar zmeii de pe cer creează o atmosferă incredibilă, încât nu m-am putut abține și la apus de soare am alergat de-a lungul malului cu părul răsfirat, în freamătul valurilor, adumbrit de zmeii care pluteau pe cer…

Dezgustător! Am devenit sentimental, cred că se apropie bătrânețea…

Aici i-am cunoscut pe tovarășii mei de grup:

Brian din America și Victor din Franța. Al patrulea mușchetar și-a fracturat nu știu ce și n-a venit. De aceea suntem toți pentru unul și unul pentru toți!

În fiecare dimineață, cum ne trezeam, priveam la peștele uriaș de fier, care avea rolul de giruetă – indica direcția vântului. Tonul nicidecum nu dorea să privească în direcția cuvenită, iar noi, răsuflând din greu, îmbrăcam scafandrele și mergeam la înot.

De înotat înotam în fiecare zi, indiferent de vremea de afară, ca să ne menținem în formă și să ne antrenăm la înot în grup. Și desigur, mai trebuia testat și echipamentul.

Pe lângă aceasta, ne mai povesteau despre particularitățile înotului în grup, despre înotul într-un ritm econom și tehnica drafting-ului, desenând cracalețe pe nisip.

Iarăși cuvinte necunoscute… Ce mai înseamnă și “drafting-ul” acesta? Exprimați-vă mai simplu, vă rog. Mai simplu? Poftim – drafting este atunci când un sportiv se ascunde în spatele altui sportiv de vânt sau apă, astfel economisind propriile forțe. Oamenii de știință au calculat că în timpul înotului pot fi economisite până la 38% forțe, înotând în spatele unui sportiv puternic.

Dar iată și un video, care demonstrează că ciclismul se bazează, în primul rând, pe strategia de drafting:

Este o strategie actuală pentru cursele de înot pentru că le permite sportivilor mai slabi să se “agațe” de cei mai puternici. Apropo, în apă deschisă, draftingul poate fi de mai multe feluri:

Așa cum suntem în trei, vom înota ca triunghi – în față cel mai puternic, lateral cei mai slabi.

Între timp făceam teorie, pe care o aplicam în practică, și făceam acest lucru în fiecare zi. După antrenamente ne plimbam prin oraș și tot urmăream capul tonului, care urma să indice spre Poniente – vântul, care deschide calea spre Africa.

Briefing

A treia zi am fost duși într-o cameră secretă undeva în orașul vechi, ne-au închis ușa în spate și, convinși că nu aude nimeni străin, ne-au povestit ce ne așteaptă. Dar eu vă voi povesti mai tare și în mod deschis, fără a mă rușina de cineva. Așadar …

Ca să traversezi Gibraltarul înot, nu e  destul să ai doar mușchi. Ai nevoie de experiența unui marinar și cunoștințele unui căpitan. Iată o serie de factori importanți, care decid dacă vei putea sau nu trece marea înot.

Curenții

Curentului din Gibraltar se îndreaptă, în mod principal, în Marea Mediterană, cu o viteză de 3–4 km pe oră. Acest lucru se datorează faptului că, în Marea Mediterană, apa se evaporă mai repede și devine mai sărată. Apa sărată este mai grea și coboară, iar deasupra se revarsă apele mai puțin sărate ale Oceanului Atlantic. Prin urmare, pe suprafața Gibraltarului, curentul de apă se mișcă spre mare, iar în partea de jos – spre ocean, dar ne interesează doar curentul pe direcția mării.

Mareele

Să ne întoarcem la orele de geografie. Pe partea Pământului aflată mai aproape de Lună, forţa gravitaţională are o valoare mai mare decât forţa centrifugă, astfel încât rezultanta celor două va fi îndreptată spre Lună. Pe partea cealălată a Pământului, forţa centrifugă va fi mai mare, rezultanta fiind opusă Lunii. Apa, de o parte şi de cealalaltă a Pământului, tinde să se ridice sub acțiunea rezultantei celor două forţe, producându-se astfel mareea.

Pe măsură ce Pământul se rotește și Luna se mișcă, fluxul și refluxul se înlocuiesc reciproc la fiecare 6 ore. Ca rezultat apare curentul de flux, cu o viteză de până la patru noduri. Iar atunci când curentul de maree coincide cu cel principal, are loc amplificarea acestuia, uneori până la 5 noduri. Iar în cazul refluxului, viteza scade și chiar se modifică direcția.

Vântul

Primii doi factori sunt previzibili și depind de timp și de lună. Iar vântul este ceva relativ. Aici trebuie ținut cont nu numai de direcția vântului, dar și de forță acestuia. Direcția la fel contează, pentru ca înotătorii să nu fie duși în Atlantic. De aceea așteptăm cu nerăbdare Poniente – vântul dinspre vest.

În acest caz, puterea vântului nu trebuie să depășească 5 grade pe scara Beaufort, sau nu mai mult de 20 de kilometri pe oră, de altfel valurile vor depăși înălțimea unui om, iar organizatorii nu vă vor lăsa să ieșiți.

Apropo, Beaufort a inventat o scară foarte interesantă pentru a măsura forța vântului. Apropo, scara Beaufort este folosită de marinari până în prezent.

Anume din cauza vântului am stat în Tarifa tocmai 4 zile, așteptând scârțâitul peștălăului-giruetă, care trebuia să-și schimbe direcția.

Pregătirea fizică

Viteza pe care o dezvoltă înotătorii este foarte importantă — dacă parcurgi înot 1 km în mai mult de 20 minute, nu te ajută nici un curent și nici un vânt să ajungi până în Maroc. Sau nu vei ajunge deloc, sau curenții te vor duce pe lângă zona de finiș (mai la stânga de insula Punta Cires) tocmai în zona militară, unde marocanii veseli au tot dreptul să-ți tragă un glonț în frunte, dacă vei călca pământul lor. În acest caz înotătorii sunt opriți la 100 metri de uscat și urcați în barcă, iar rezultatele nu sunt luate în considerare.

Strategia și planul

Scopul este simplu — grupul trebuie să ajungă la mal fără pierderi. De aceea trebuie să ne ajutăm reciproc, căci rezultatul final este calculat după ultimul înotător, care a atins uscatul. Este interzis să înaintezi sau să rămâi în urma grupului cu mai mult de 50 metri. Dacă cineva înoată slab și rămâne în urmă, mai întâi este preîntâmpinat, după care este îmbarcat. Corabia de însoțire e una singură și nu poate aștepta pe fiecare. Așadar, ne-au urat succese și ne-au promis că mâine nu înotăm, dar poimâine tot ce-i posibil. Ziua următoare a trecut atât de greu și parcă nu se mai termina, ca mozzarella pe o pizza bună.

Și iată că organizatorii au zărit o fereastră meteo, sau chiar o ferestruică aș zice eu, și au hotărât să ne trimită la drum mâine, duminică, la ora 12:00!

Ziua G

Trezirea, micul dejun, ca de obicei – tartine cu nutella. Am hotărât să iau cu mine 4 geluri, o banană, piureuri de fructe, cola și izotonic. S-a adunat o desagă, ca pe ultimul drum. Emoții mari, ca înainte de primul maraton.

Între timp, Iurca împachetează echipamentul de filmat:

Ne întâlnim cu tovarășii în fața hotelului și mergem în port. Azi vântul e sub semnul întrebării, de aceea am fost preîntâmpinați că vom fi trimiși înapoi, în caz de vânt intens. În port, căpitanul și-a băgat degetul în gură, ca să vadă de unde bate vântul, și a exclamat:

— Sunteți o echipă puternică, o să vă descurcați!

Fir-ar al naibii de glumeț. Chiar m-a încordat gluma lui și, după cum s-a dovedit, nu în zadar.

Azi vremea nu e deloc ideală, mai puțin de 5 grade pe scara Beaufort, forța vântului până la 35 km pe oră, valuri de un metro și jumătate, brrr…Dar nu mai putem aștepta, căci mâine poate fi și mai urât.

Așadar, avem următorul plan pentru înot:

Prima oră înotăm repede, fără pauze.

După aceea mâncăm puțin, dar nu mai mult de un minut, căci fiecare minut de repaos ne va îndepărta de finiș cu 200 de metri.

Apoi înotăm un pic mai domol, dar nu ne relaxăm și ne ținem împreună.

Ne alimentăm o dată la 45 minute.

Pe a doua jumătate de cale, vântul se va înteți și va fi nevoie să-i dăm zor.

Dacă liderul se va supraobosi, ne vom schimba pozițiile la fiecare jumătate de oră.

În ultima jumătate de oră accelerăm și…

Finiș — atingem stânca de la mal. Beție.

Am reținut. Am repetat. Mergem să ne pregătim de pornire. Victor ne servește pe neașteptate cu o vaselină foarte stranie – destinată ugerului. Recomand.

Ne luăm rămas bun de la grupul următor, în gând ne facem cruce și urcăm pe vaporul care ne duce la linia de start.

După regulă, la linia de start trebuie să atingem stânca de la mal, după care se dă startul. Dar văzând valurile de doi metri, gata să sfărâme stânca, organizatorii s-au abătut de la protocol.

— Pur și simplu apropiați-vă de faleză, dar NU mai aproape de 5 metri, de altfel va trebui să vă culegem de pe pietre.

Și iată-ne plutind lângă pantă, ca trei rățuște de cauciuc, făcând ochii mari — chiar au spus-o în serios?

Iar pentru a confirma toată seriozitatea, se suflă din fluier, însă noi nu auzim semnalul. Zgomotul valului acoperă și alte câteva fluierături. Iată că auzim și noi fluieratul, și pornim!

Inima bate ca o nebună, valurile ne acoperă până peste cap. Băieții sunt undeva înaintea mea, dar nu-i văd din cauza valurilor. Da, probabil nu e cea mai reușită zi a mea. Și în timp ce ghicesc, cu ce oare l-am mâniat pe Neptun, valurile înalte rămân undeva în urmă, marea se calmează. Văd în față mâinile colegilor, lovind valurile, și înot înspre ei.

0–4 km

În prima oră trebuie să-i dai bătaie. Nu înseamnă că trebuie să-ți bați colegii, ci să năvălești, să-i dai zor, să te grăbești, să zbori, să lovești și să-i dai frecuș! De altfel curentul te va șterge cât ai clipi. Mai exact, te va spulbera pe coasta spaniolă. Nici un fel de opriri, smiorcăieli, alimentări și alte alinturi. Calmați-vă, luați-vă în mâini și nu mai sperați la miracole.

Picioarele lui Brian se apropie. Nu e de mirare, că doar e antrenor de înot cu 20 de ani experiență, iar Victor e salvamar experimentat. Mai pe scurt, doi cai puternici. Dar totuși, suntem o echipă și ar trebui să înotăm împreună – de fapt, timpul grupului este calculat în funcție de ultimul înotător ajuns la mal. Prin urmare, după aproximativ 500 de metri îi ajung pe băieți și începem să lucrăm împreună. Trei lovituri – o respirație în dreapta, trei lovituri – o respirație în stânga. Inima se calmează împreună cu valurile și gândurile.

Apa e răcoroasă — 17 grade, dar în scafandru nu e prea rece. Iar la 30 metri distanță în fața noastră plutește o corabie albă, care ne indică drumul, ținând cont de curenți, vânt și alți factori meteorologici.

Așa a trecut o oră. S-a auzit un fluierat, înotăm spre barcă — prima gustare. Ceasul indică aproape 4 km.

Gustările în apă nici nu se compară cu cina la un restaurant Michelin. Deși a fost una dintre cele mai costisitoare cine  din viața mea – barca însoțitoare costă 600 euro.

Te apropii înot de chelner și, scuipând planctonul, cu o voce răgușită îi ceri apă. Iar el scoate politicos o sticlă de plastic și ți-o aruncă. Ca prin minune te ferești ca să n-o primești în cap, o ajungi și beai din ea cu lăcomie. După care îți tragi un pic sufletul și ceri de mâncare:

— Un gel, vă rog.

Cu un zâmbet larg, chelnerul precizează, ce bucățică de plastic prefer să înghit?

— Fiți amabil, gel SIS cu gust de policlorură de vinil.

Un gel zboară spre mine, îl prind din zbor, îl deschid și storc în mine masa dulceagă.

— Let’s go! Let’s go! — strigă administratorul restaurantului, — We have no time! Înțeleg că e timpul să ne mișcăm, fiindcă un simplu minut mărește distanța cu 200 metri, de aceea trebuie de înfulecat mai repejor la acest restaurant.

— One second, — mormăi înecându-mă. — Izotonic please… Ceilalți clienți “au mâncat” deja și sunt gata să continue înotul, de aceea se uită cu ochi răi…

Atunci repejor bagi pachețelul cu gel în plasă, te dai la o parte să nu iai sticla cu izotonic în frunte, în grabă iai o înghițitură, sticla o arunci înapoi în barcă și, clătindu-ți gura cu apușoară dulce-sărată, te grăbești să-ți ajungi din urmă tovarășii. Cam așa arată restaurantul plutitor din Gibraltar. Vă recomand să-l vizitați. Dacă știți să înotați, desigur :)

4–8 km

Trebuie să înotăm în formă de triunghi. În față – cel mai puternic înotător, pe lateral – înotătorii mai slabi. Dar nu formăm un triunghi isoscel, iar eu sunt de vină. Necătând la tempoul destul de rapid, cu care înot (1:35 la 100 metri), înot nu pe laterala lui Brian, ci în spatele lui, și nicicum nu mă pot apropia. Pe scurt, sunt veriga slabă.

Între timp, apa s-a încălzit și valurile s-au calmat. Îmi ascult umerii – parcă nu mă dor tare, dar aud niște pocnituri. E semn rău. Încerc să nu mă gândesc la asta. Mai bine mă relaxez și încerc să văd unde mă aflu.

Așaaa, valurile, picioarele nu știu cui în față, în jos abisul, la dreapta barca de cauciuc, în față vaporul alb, dar cine e pe corabia din stânga? O, acela e Iurca, iată-l balansând pe punte, încearcă să-mi facă poze. Înot spre tine! Iurcic Scutaru, vechiul meu tovarăș, locuiește la Barca, a venit să mă susțină și să țină în mână camera de filmat. Îți mulțumesc, amice!

Iar între timp se aude un fluierat, și plutim toți împreună spre barca intangibilă să mâncăm. Am parcurs 6,5 km. Gustul gelului îl mai simt în gură, de aceea cer un piure de fructe — arma mea secretă.

Mmmm, ce bunătate! Nu e prea potrivit pentru cursele de alergat (conținut mare de lichid), dar e tocmai potrivit pentru sporturile unde nu trebuie să cari cu tine mâncarea. Beau niște apă, primesc o preîntâmpinare fiindcă am atins cu cotul barca, și înotăm mai departe. După regulile de concurs în apă deschisă, orice atingere de barcă, fie și de o secundă, duce la descalificare, așa că tare m-am înspăimântat.

Frământăm apa. Creierul nu mai vrea să gândească — pleosc, pleosc, pleosc. Dar iată că de undeva vine un șuvoi de apă călduță.

— Spurcăciunea de Brian s-a relaxat, probabil!

Dar imediat am renunțat la suspiciuni, fiindcă mi-am amintit, că în mijlocul strâmtorii, apa este cu 3-4 grade mai caldă.

Scafandrul nu mă roade nicăieri, vaselina pentru vacile obișnuite e bună și pentru vacile de mare. Îți mulțumesc, Victor. În jurul nostru trec mereu niște nave mari. Pur și simplu uriașe, de 250 metri lungime. În general, Strâmtoarea Gibraltar este una dintre cele mai aglomerate din lume. Pe zi este traversată de peste 300 de nave. Așa arăta traficul în timpul înotului nostru:

Paradoxul constă în aceea că, din cauza valurilor și a muncii concentrate, nu am văzut nici o navă. Dar ele au fost. Ca marmotele. Nu le vezi, dar sunt ….

8–12 km

Am ajuns la mijlocul strâmtorii și în curând (2:30 după start) va urma distracția – mâncarea. Auzim fluieratul și, ca niște pești dresați, ne apropiem de stăpân ca să ne dea hrană.

— Maria, cât a mai rămas? — întreb sufocându-mă.

— Jumătate, dragule!

— Cum mama mă-tii, jumătate? Ceasul meu arată 9.3 km?

— Încă mai lucrează ceasul? Straniu… Go, go!

Nici nu reușesc să înghit din izotonic, înot ca să-i ajung din urmă pe băieți. Ei cum se face una ca asta – am înotat aproape 10 km și suntem doar jumătate de traseu? Îmi amintesc că la briefing s-a vorbit despre ceasurile noastre  —  pe la 8–10 km, înregistrarea datelor se deconectează. Și nu există nici o explicație. La cursa de înot din Mexic mi s-a oprit ceasul la 8.5 km. Ciudat. Dar acum port nu un ceas oarecare, ci un Ceas! Fenix 5, noutate, grozav de tot. Ia să văd, cât arată? Iarăși 9.3 km? Hopa… A stat ceasul. Na-ți-o bună. Salvez datele, pornesc o nouă înregistrare. Înjur urât de tot, pentru că a trebuit să mă opresc și să apăs butoanele, iar colegii mei se îndepărtează tot mai mult. Cu greu îi ajung din urmă, tocmai mi s-a ridicat pulsul.

Iar valurile devin din ce în ce mai mari, mai înfiorătoare, și parcă ajung tocmai la cer… La acel moment nici nu știam că viteza vântului se mărise până la 5 grade pe scara Beaufort — 35 km/oră. Valurile lovesc și din dreapta, și din spate, iar eu, ca să nu înghit apă, trec la respirația pe stânga. Dar și fără apă mi-i rău. Valurile mă leagănă și mă ia greața. Dar înțeleg că n-a mai rămas mult până la finiș și hotărăsc să rabd.

Aparatul vestibular dintotdeauna mi-a creat probleme. Caruselul, plimbările cu barca, serpentinele montane mereu mi-au provocat rău de mare. Îmi amintesc de călătoriile cu autobuzul pe vremea când eram mic – mereu vomitam pe scaun. Și azi istoria se repetă.

Așa mă cuprinde un dor să mă întind pe țărâna marocană, să-mi desfac larg brațele și s-o cuprind. Și să stau întins muuult-muuult timp. Dar de fapt pot să mă întind și pe țărâna spaniolă… Nu contează, măcar în noroi sau în mocirlă, numai să stea în loc și să nu se miște dedesubt!!!

Dar sub noi e un abis, din care poate țâșni orice și oricând. Rechinii din regiune nu sunt violenți, delfinii se comportă binevoitor, iar balenele ucigașe în general nu-i observă pe înotători. Sincer, aș vrea să întâlnesc niște rechini mici și binevoitori, și un cârd de delfini, care să plutească alături și să ne susțină cu melodia mării…

La dracu’ ce romantic mai sunt. Dar n-am întâlnit viețuitoare de dimensiuni mari, doar un cârd de toni. Eu personal n-am văzut nimic, cred că luptam cu greața. Însă căpitanul ne-a comunicat că pe la kilometrul 11, a văzut pe sonar un cârd imens, care plutea pe sub noi.

12–17 km

Au mai trecut 3 ore, iarăși ne hrănesc. De data aceasta mănânc un desert —  o sticlă de cola. Mă conving o dată în plus că nu există nimic mai bun în toiul unei curse. Maria ne informează că au mai rămas 5 km.

— Ei hai că aproape am ajuns, — spune un gând din capul meu. — A mai rămas un fleac…

Umerii nu mă mai dor. Ei pur și simplu mă ard. Cu fiecare lovitură pe apă, simt durere în tot corpul. Îmi amintesc de meditația Vipassana. Pentru cei care nu cunosc — este învățătura lui Buddha, care vă permite să vedeți lucrurile în lumina adevărată și să deveniți luminați. Anul trecut, am petrecut 10 zile în regiunea Ekaterinburg, meditând în tăcere timp de 11 ore pe zi. Additana, una dintre practici, ne învață să nu simțim durere și să nu suferim. Tocmai îmi va prinde bine acum.

Încetez să mă mai gândesc la ceva. Accept durerea ca pe o realitate și o separ de mine. Durerea există, însă eu nu sufăr. Dar asta nu înseamnă că nu simt niciun disconfort – îl simt, dar mult mai slab decât cu 10 minute în urmă.

Înotăm deja de 4 ore, aștept semnalul, dar nu e nici un semnal. De fapt, e bine, pentru că îmi dau seama că e finișul aproape și că nu are rost să facem pauze cu jumătate de oră înainte de finiș, hrana nu se va digera oricum. Dar n-ar strica să beau ceva — mi s-a uscat în gură și parcă miros a hoit… Și iarăși vreau să vomit, tot caut un obiect pe care să-mi fixez privirea. Totul în jur se mișcă în sus, în jos…

Țărmul e tot mai aproape. În apa deschisă, întotdeauna se pare că uscatul e la o aruncătură de băț. Dar de fapt, ai de înotat mai mult de o oră până ajungi la faleză. Dar toate lucrurile bune au un sfârșit. Iată și linia de sosire, mai sunt vreo 500 de metri până la ea. Ne accelerăm, căci nu are rost să economisim forțele. La sincer vorbind, îmi doream să se termine cât mai curând, ca și orice altă cursă.

Și iată-ne ajunși la finișul mult-așteptat. Valurile se izbesc de coasta marocană, iar acolo ne întâlnesc niște pescari foarte mirați. Parcă nu seamănă a militari, înseamnă că am ajuns unde trebuie. Ne apropiem de țărm și încercăm să urcăm pe stâncă. Se aude un fluierat.

Finiș! 4:27.

Îi îmbrățișez în apă pe băieți – un american, un francez și un moldovean totuși au înotat marea! Atâtea sentimente copleșitoare,  o vehemență de vreo sută de grade pe scara Beaufort . Dopamina tocmai se revarsă, serotonina îmi propune să-i cuprind și pe pescarii marocani. Dar rațiunea îmi șoptește să mă dezic de așa gânduri, de aceea plutim încetișor spre corabie.

Acolo suntem felicitați de organizatori, iar Iurka a găsit undeva un coniac și noi începem a sărbători succesul chiar acolo, pe corabia care ne duce spre casă. Desigur, emoțiile ne copleșesc, îmi vine să urlu în aer liber, și chiar așa și procedez:

Am expirat, m-am băgat în cabina căpitanului, m-am așezat pe scaunul navigatorului, am privit pe fereastră și am rămas nemișcat. Valurile se izbeau de geam, iar ștergătoarele neputincioase nu erau în stare să înlăture stropii. Gândurile îmi erau pustii.

Cursa de azi este ca o încercare a ștergătoarelor de a-mi elimina din minte dorința de a mă depăși pe mine însuși. Dar așa pare doar pentru o clipă…

Vine un nou val, tocmai până peste cap, și iată că deja plănuiesc o nouă aventură.

Totaluri

Urmează procesul lung și amuzant de a-mi scoate scafandrul cu mâinile obosite, un duș, odihna, certificatul, niște ton delicios cu vin și un chef la bar, care s-a încheiat brusc, pentru că după o tequila n-am mai putut deschide ochii. Iurka nu putea înțelege, de ce m-am epuizat atât de repede, doar faptul că ai trecut înot Gibraltarul nu-ți dă niciun motiv să mergi la culcare la ora unu noaptea. Eu am căzut de acord și am adormit pe bar…

Așadar, iată rezultatele:

Timp: 4:27:16

Distanță: 17.3 km

Temperatura apei: 17–20 grade.

Viteza vântului: până la 15–35 km/oră

Traseu: https://connect.garmin.com/modern/activity/1997819577

PS

Numai după ce am traversat Gibraltarul, mă pot numi înotător maratonist. După senzații mi-a amintit de primul meu maraton de la Paris. La fel nu voi putea uita acest maraton, care va rămâne primul, poate un pic naiv, surprinzător și imprevizibil…