În îndepărtatul 2002, patru băieți, Anders Malm, Janne Lindberg, Jesper și Mats Andersson, într-un bar din Suedia au decis să afle – cine dintre ei este cel mai tare, dar nu în bătaie cu pumnii, dar într-un mod neobișnuit. Au luat un șervețel de hîrtie și au desenat pe el un traseu cu o lungime de 75 de km care ducea dintr-un hotel de pe insula Utö într-un hotel de pe insula Sandhamn.
Linia șerpuită a traversat 26 de insule, insulițe și strîmtori. Condiția era ca împărțiți în perechi să parcurgă cât mai rapid traseul, iar acea pereche care ajunge ultima la destinația finală, achită hotelul, cina și băutura. Singura regulă – să viziteze cinci pub-uri pe parcursul traseului.
În dimineața următoare ei au pornit la drum și au avut nevoie de 24 de ore ca să ajungă la finiș. Ei erau atît de obosiți că nici nu putea merge vorba despre vre-o petrecere, dar anume în acea seară s-a născut sportul „swimrum”. În anul 2006 acest traseu a devenit cursă oficială, iar după 10 ani s-a transformat în campionatul mondial de swimrun – Ö TILL Ö.
Este una din cele mai dificile curse de rezistență cu durată de o zi și în traducere din suedeză înseamnă -„De pe o insulă pe alta”. Această cursă se desfășoară în prima zi de luni a lunii septembrie în Suedia pe teritoriul a 26 de insule ale Arhipelagul Stockholm, în apele reci ale Mării Baltice.
Echipa, formată din doi participanți (BB,FF sau FB) înoată de la o insulă la la alta, iar pe uscat se deplasează în fugă. Participanții trebuie să depășească peste 50 de etape, însumînd 10 km parcurse în înot și 65 km pargurse în fugă. Timpul de trecere a etapelor nu trebuie să depășească 14 ore.
O altă trăsătură distinctivă a swimrun-ului este faptul că participanții trebuie să poarte tot echipamentul cu ei. În legătură cu aceasta, participanții apelează la soluții nestandarte și ingenioase – ei înoată în încălțămintea de fugă și aleargă în echipamentul pentru înot. Unii dintre ei poartă cu ei labe pentru înot, tuburi pentru respirație până și saltele gonflabile. În timpul curselor se recomandă folosirea vâslelor, plutelor și a cablului de cauciuc ca să nu se piardă partenerii, deaorece conform regulamentului, sportivii nu trebuie să se îndepărteze unul de altul mai mul de 50 metri pe uscat și 5 metri în apă.
Participarea este destul de costisitoare – 1500$ pentru o echipă, dar aceasta include deplasarea pe insule, cazarea pentru două nopți, alimentarea și slotul. Chiar dacă ai bani, să ajungi la ceastă competiție este foarte greu, fiind că din cauza numărului mare de doritori este stabilită o limită de 120 de echipe. Există trei căi:
1. Să câștigi într-o categorie în una din competițiile preliminare.
2. Să câștigi în loterie – șansele sunt foarte mici.
3. . Să fii ales pentru merite – acesta a fost cazul nostru.
Foarte simplu: adresezi o scrisoare oficială organizatorilor în care le spui că tu ai trecut Ironman, ai alergat ultramaratonul, ai traversat în înot o distanță de 10 km în ape deschise, sau de exemplu că tu ești campionul Moldovei la fugă (asta e despre Liviu) sau că alergi maratonul în 2 ore și jumătate (asta tot despre Liviu) – și gata, așteaptă invitația. Pe scurt, formula e cam așa:
Atunci pentru noi acest lucru a fost o surpriză, la care noi nu ne așteptm deloc. Deși posibil noi am fost invitați ca să se extindă aria geografică a țărilor participante…
Mai pe scurt, Uraaaa! Plecăm la O till O!
Noi – eu, Liviu Croitoru (antrenorul principal Sporter) și doctorul nostru iubit – Vladimir Botezatu – zeul bandajelor și stăpânul punctelor de declanșare.
Începutul
După mine Stockholm-ul este un frumos oraș european, cu obiective turistice și o arhitectură destul de previzibilă. Mult mai plăcut este Helsinki. Mai mult se aseamănă cu Copenhaga, totul este destul de liniștit, corect și cu măsură.
După ce am vizitat timp de o zi Stockholm-ul, am admirat orașul de baștină al lui Carlson, ne-am pozat pe fonul renumitelor clădiri colorate și ne-am blocat în cea mai îngustă străduță a Europei, noi ne-am îndreptat spre chei.
Acolo, la feribotul din Stockholm, unde era locul de întâlnire a tuturor participanților, i-am cunoscut pe Dimon Egorov și Marina Ivanova, care formau împreună echipa ruso-belorusă. Ei partcipă al doilea an consecutiv, deaceea se țin misterios de încrezuți. Apropo tot ei organizează competiția de swimrun în Rusia, la Sankt-Petersburg.
Toate 120 de perechi îmbarchează pe feribot și ne îndreptăm spre locul de start… După două ore și jumătate de deplasare abordăm cheiul din orășelul Sandham. La debarcare am fost fiecare în parte salutați de către organizatorii cursei, ne-am îmbrățișat și am mers să ne înregistrăm și să ne plasăm în hotel.
Înregistrarea are loc mai repede ca într-un maraton- organizatorii verifică prezența utilajului la participanți.
Costumul de înot, ochelarii, fluierul, busola, trusa de prim ajutor și cablul de legătură – eu îl numesc „Tsaheylu”– doar noi cu coechipierul meu suntem inseparabili.
Dacă dispui de toate acestea – îți îmbracă brățara, îți înmînează cip-ul, maioul de start, căciulița și materiale promoționale. Ambianța este caldă, zâmbete, încurajări, cineva chiar dansează.
Expo nu am găsit, sportivii de așa nivel nu necesită să facă cumpărături în ultima zi, dar noi nu suntem din ăștia și speram să ne pricopsim cu suvenire.
După ce ne-am instalat în hotel și am împrăștiat zestrea pe jos ne-am dus la briefing. Ne-am așezat comod la podele i-am ascultat pe suedezii veseli care ne povesteau cum să nu ne calicim, să nu ne înecăm, să nu ne rătăcim – mai pe scurt cum să nu dăm ortul popii pe drum și să ajungem vii și nevătămați timp de 14 ore.
„Pasta-party” pe neașteptate s-a transformat în „unt-party”. După ce m-am aprovizionat cu macaroane m-am alăturat de prietenii noștri, m-a surprins faptul că ei și-au luat câte jumătate de pachet de unt.
– Tezca, mi-a zis Dimon, unt trebuie să înfuleci ca să nu degeri.
Noi cu Liviu nu vroiam să degerăm așa că am luat parte la această „unt-party”, cu speranța că jumătate de pachet de unt de 82% în mod miraculos ne va încălzi ziua următoare.
Și iată, simțindu-ne de parcă am înghițit o cărămidă, ne târam cu greu pe scări spre odaia noastră ca să ne răsturnăm în pat și să încercăm să ne săturăm de somn.
Vovca nu ne dă pace să adormim și ne masează din cap până în picioare, apropo doc, mulțumim – tare ne-a fost de ajutor…
Deja fiind în pat, căscând somnoros, îmi amintesc că n-am notat toate etapele competiției pe vâsle…Ce să fac, mă scol și încetișor aprind lampa de masă și mă pun la treabă…
Ziua Ö
Ziua s-a început la ora 4 dimineață. În primul rînd- dejunul, deși după încărcătura untoasă de aseară nu prea am mare dorință să mânînc. Cu greu am băgat în mine un terci și o tartină cu unt, și la desert m-am delectat cu un loperamid (antidiareic). Ne-am pus pe noi toată zestrea și am ieșit afară. E încă întuneric, dar lumea iese din cheliile sale și se îndreaptă spre start.
Înainte de start ni se scanează cip-ul de la picior și el răspunde clipind bucuros. E cam răcoare, vreo 10 grade, începem înviorarea, înfierbîntarea și trezirea. Ce frumusețe împrejur, iahturile acostate se leagănă pe valurile întunecate, prin care noi peste o oră vom înota. Dar cerul sever de plumb se odihnește pe bolovani cît casa pe care noi în curînd ne vom cățăra. Mai pe scurt toate gîndurile sunt reduse la cursă, cum fa fi totul? O să reușim? N-o să înghețăm? O să ne târîm? O să… Trosc! – am simțit brusc o lovitură peste umăr: – Salut!
– Dimon, tu ce te holbezi la apă? – Iată și prietenii noștri ruso-beloruși au ieșit.
– Eu, ăăă, meditez… și trosc, și lui o lovitură peste peste umăr!
– A, iată cum, și s-a început îmbulzeala amicală. După ce ne-am înpins cu Dimon și l-am bosolit pe Liviu, ne-am mai încălzit și ne-am îndreptat spre linia de start discutînd despre vreme.
Stăm în mulțime în fața la arcă și țopăim cu toții. „Tsaheylu” este deja atașată, pot să simt prin ea cum bate inima coechipierului.
Și iată deasupra noastră vuiește un elicopter, se dă startul cu tradiționala împușcătură și noi decolăm de la start, zburăm, la naiba, nu e cuvântul potrivit, mulțimea ne-a luat pe sus, câte 1km în 4 minute! Dacă o să continuăm așa, eu mă prăbușesc pe marginea drumului peste jumătate de oră.
Prima apă
Ne apropiem, de cea mai lungă distanță pe apă (1700 m). Toți bucuroși se aruncă în apă și încep să vâslească.
Aceasta îmi amintește de momentul „Tabăra merge la scăldat”: cine intră primul în apă? Stropi de apă, forfotă mare! Dar cine înoată mai repede? Conducătorul detașamentul pioneresc aleargă pe mal cu fluierul, dar nimeni nu-l aude. După ce mi-am amintit această imagine drăguță din copilărie, cu un zâmbet larg și din viteză plonjez și eu în apă…
Copilăria s-a terminat într-o clipă. Apa rece ca gheața m-a lovit în față, vasele sangvine ale creierului s-au subțiat până s-au făcut ca firele de ață și această mică explozie nucleară de durere m-a readus la realitate. Eu sunt în Suedia, înot printre insule, în apele reci ale Balticii, iar finișul se află la o distanță de 75 de km și 25 de insule.
Îmi revin și încep să lucrez. Undeva în spatele meu înoată Liviu cu ale sale 7% de grăsime și cu siguranță suduie și tremură de frig.
Stop, dar încotro să înot? Aha, îmi amintesc briefingul – ne-au promis un far care ne va ghida. Ridic capul și deasupra valului văd mulțimea de swimrun-eri care se îndepărtează și văd și farul intermitent. Ca să înțelegeți mai bine cu ce semăna această imagine, imaginați-vă un televizor deconectat cu diagonala de 1,5 metri și un singur pixel intermitent, iar voi sunteți la 10 m de la el. Iată așa un far minuscul ne ghida.
Dar și aceasta nu e totul, peste 10 minute ochelarii îmi transpiră din cauza prostiei mele, am uitat înainte de a intra în apă să-i salivez și pixelul- speranță clipitoare, dispare în voalul gri al sticlelor aburite ale ochelarilor mei.
Vorbesc singur cu mine și încerc să mă orientez. Se luminează, dar soare nu este, cerul este acoperit cu nori gri, aproape toți au plecat înainte, la orizont se zăresc 3 insule dar care dintre ele a noastră?
Mă opresc, Liviu înoată spre mine și îmi arată cu mâna înspre una din insule. Fie ce-o fi, ne îndreptăm acolo. În general, până în acel moment, eu consideram că eu știu să înot, la competițiile din Chișinău eu mereu eram în primul sfert de finaliști. Acum eu mi-am dat seama că totul este relativ. Probabil la fel se simte eminentul din Bubuieci atunci când ajunge să învețe la Harvard.
„Plutim”, periodic aud țipătul lui Liviu – „La dreapta”, cotesc și înțeleg că mă mișc perpendicular traseului. Nu văd nici o boabă, de parcă sunt orb, iar Liviu e câinele ghid. Mă întorc, malul se apropie încet, prea încet nu știu cum.
Dar se pare că Universul nu se mulțumește cu atât și decide să-i aducă la capătul puterilor pe derbedeii care au decis să-l apuce pe zeul sportului de sandale. Următoarea etapă a torturii a devenit terciul de dimineață, tartinele și ouăle, care înotau în bucata de unt de aseară, care încet, dar sigur au început să se deplaseze către intrare și în curând am înțeles că ele nu mai au loc în stomacul meu.
Creierul îmi sugerează că nu pot să pierd calorii, din acest motiv eu mi-am încordat toate sfincterele ca să rețin conținutul stomacului.
Iată și malul și acesta nu este cel cu care m-am obișnuit în Turcia, acesta este bolovănos și pe care noi ne-am cățărat până am reușit, vreo cinci minute susținând-ne reciproc.
Ne ridicăm în picioare, mi se învârte capul, totul îmi plutește în fața ochilor, îmi vine să vomit și nu înțeleg ce să fac în continuare. Noi stăm singuratici pe mal, tremurăm de frig și trist privim în urmă înțelegând că suntem primii de la coadă. Primul „cut-off” va avea loc peste două ore și nouă ne este clar că el va pune capăt cursei noastre.
Stânci.
Dar moldovenii nu renunță, noi am început să ne cățărăm pe pietrele care erau marcate cu lentă.
După vreo 200 de metri eu înțeleg că sfincterele au ieșit de sub control și mă opresc sub un copac – unde dejunul meu se întoarce în sânul naturii – adio 300 de calorii! Imediat, după 5 minute m-am simțit mai bine, conștiința mi s-a limpezit și organismul înțelege că toate eforturile sale de a împiedica această tortură sunt zadarnice și din acest motiv el se mobilizează și se pregătește de o luptă crâncenă.
Atunci când eu planificam cursa noastră, am pornit de la faptul că alergarea va fi lentă – cca 1km în 6 min 30 s. Cât de drăguț… De fapt la începutul O-till-O nu este alergare, de fapt e mai mult cățărare cu o viteză de 1km în 14 min.
Un rol important îl joacă alegerea bascheților, care trebuie să fie foarte ușori chiar și fiind uzi și cu toate acestea să dețină o capacitate înaltă de aderență pe pietrele ude. E dificil să înoți în bascheți, ei te încetinesc aproximativ cu 10-20 s la fiecare 100 de metri, din acest motiv ei trebuie să fie lejeri, raționalizați și obligatoriu cu găuri ca apa să se scurgă în timpul alergării.
În ciuda recomandărilor să utilizăm adidași cu crampoane eu alergam în bascheți destinați pentru maraton – „asics ds racer” – ei s-au dovedit a fi perfecți, datorită lejerității lor și găurilor din talpă pentru scurgerea apei.
Abia târându-ne până la următorea etapă de înot, ne-am știobâlcăit în apă, aproape bucurând-ne că am întrecut două echipe. Bucuria nu a durat mult – ei ne-au „dres” peste 10 minute. Într-un cuvânt, înotam noi cel mai rău. Da, eu înțeleg, campionatul lumii, participanții – cei mai buni dintre cei mai buni, cai- nu oameni, dar la naiba, este neplăcut să fii cel mai lent…
Primul cut-off
Alergăm, înotăm, alergăm, înotăm – primul cut-off la ora 9:00 nu e departe, parcă reușim la limită. Pe ceas este ora – 8:45, am reușit, am respirat, am supt în viteză câteva geluri și ne-am precipitat mai departe în speranța că vom câștiga ceva timp de rezervă. Sarcina s-a conturat destul de simplă ca și menținerea formei lichidului în suspensie sau pur și simplu să ajungem la finiș, doar în Moldova noi suntem așteptați câștigători…
La briefing am fost preîntâmpinați că vom traversa ferme și trebuie să respectăm proprietarii și să închidem în urma noastră portițele de lemn ca oile să nu se împrăștie pe toată insula cum s-a întâmplat câțiva ani în urmă.
Potecă de pădure, noi alergăm, nimic prevestitor…tarah babah!!! trosc!!! poc!!! diavol! rahat! în cu…eu – întins pe potecă – mâinile, picioarele sunt întregi, mă ridic și văd că vâsla dreaptă s-a transformat în două vâsluțe mici…La naiba, acum va trebui să vâslesc fără ele, nemaivorbind despre faptul că reperele mele pe etape nu vor fi mereu în fața ochilor. Le bucșesc în costumul pentru scufundări și taraaaam! – m-am pricopsit cu sâni mărimea a 3-a!
Acum, ca să aflu ce ne așteaptă în următoarea jumătate de oră eu va trebui să-mi deschei costumul, să ajung la vâsle, să le scot, să mă uit, să le pun la loc și să închei costumul pe când mai înainte era suficient să răsucesc palma.
12:00
La cea de-a doua pauză ajungem cu o rezervă de jumătate de oră. Good job! – se furișează speranța că vom reuși, și deodată la punctul de alimentare ochii mei s-au oprit pe inscripția: „BULION FIERBINTE”!
În capul meu a început să răsune muzica, totul a dispărut și am rămas doar noi – eu și farfuria aburindă cu supă. Cu mâinile tremurând de frig mi-am umplut o farfurie și …Vals, orchestra simfonică îmi cânta marșul, perechile se învârt în dans, focuri de artificii…eu mănânc bulion fierbinte!
Liviu nu putea să mă zmulgă din compania cratiței vreo cinci minute, dar timpul nu stă pe loc, mai ales când vrea să îți trântească ușile finișului în nas așa că – să continuăm!
Fleșcăim printr-o mlaștină.
Simt că ceva nu e în regulă cu mâna mea, mă uit mai atent și văd că ea s-a învinețit și s-a umflat suspicios, eu aș spune chiar că s-a umflat ca balonul, și cealaltă, de parcă cineva m-a umflat cu aer, nu pot nici să strâng pumnul.
Asta e ceva nou! Încerc să văd avantajele acestui fapt și … desigur! – să înot va fi mai ușor, mâna s-a făcut mai lată, perfect o testez chiar la etapa următoare.
Următoarea etapă a fost pigswim, nu a pinguin ci pigswim. Când m-am uitat la mâinile mele umflate am înțeles subtilitatea umorului suedez… Am covițăit vesel și am pășit în abis, târându-l pe Liviu, care se sprijinea de stânci.
Pig swim — etapa de înot, a doua după lungime—1400 de metri și prima după dificultate, cu o apă și mai rece, curenți și valuri, rece, ca privirea lui Phelps și zbuciumată ca Arhes-zeul grec al războiului.
Cine ar fi crezut că în așa apă rece trăiesc meduze, mici ne-mușcătoare, meduzuțe drăguțe, care apăreau și dispăreau ca să se încălzească în casele lor comode de meduze.
Numai ce nu-ți trece prin cap atunci când pe tine, înghețat și obosit, te leagănă valurile reci ale Balticii.
Din cauza curenților am ieșit pe mal nu chiar acolo unde eram așteptați și pentru acest lucru aducem mulțumiri organizatorilor, care atunci când ne-au văzut pe noi —două peteci de meduză, aruncate cu 200 de metri mai la dreapta de coridor, au alergat să ne întâmpine și să ne arate calea cea dreaptă.
14:30
Tufărișuri, stânci, cărare, din nou o mică distanță de înot, fugă și multașteptatul – cut-off de la 14:30 cu stație de alimentare, rezerva de timp s-a mărit și e deja 45 de min., perfect, sărbătorim acest fapt!!!
La stațiile de alimentare de obicei poți să găsești geluri, banane, apă, electrolit, uneori supă fierbinte, chifle cu scorțișoară și bomboane, dar dacă să hibridizezi două cuvinte „red bull” și „coca cola” vei avea ca rezultat „red co” (din rusă- foarte rar) și anume foarte rar aici puteau fi întâlnite aceste băuturi.
Foarte rar întâlneam în cale localnici, această cursă este, probabil, cea mai „fără oameni” cursă din lume – 90% din timp alergi fără susținători, cu excepția câtorva voluntari de la punctele de alimentare de la fiecare 8-10 km, îmi amintesc doar de câteva grupulețe de oameni care ne susțineau cu disperare, ce era destul de surprinzător și foarte drăguț.
Unicul gând care rămânea după aceste întâlniri era – serios, ei aici locuiesc? În timpul competiției O-till-O veți avea suficient timp să meditați asupra existenței, dar mai bine e să nu te gândești la nimic, iată cam o așa cursă meditativă.
Pe această porțiune ne aștepta încă o etapă de înot – 1 km de curenți de apă, și totul ar fi fost perfect dacă vâslele ar fi rămas întregi, dar așa eu trebuia să depun efort dublu ca Liviu să nu aibă necesitatea să mă depășească și desigur vâslind de două ori mai rapid mi-am distrus umerii. Eu am înțeles acest lucru când am vrut să ies la mal și nu am fost în stare și a trebuit să caut un loc cu pantă mai mică ca să ies din apă.
Probabil nu ar fi trebuit așa tare să mă distrug, dar la moment nu mai puteam schimba nimic, deși este înbucurător faptul că va urma doar o etapă mică de înot și eu o să mă pot menține până la finiș.
16:00
La următorul punct de alimentare noi am ajuns cu jumătate de oră până la închidere, ce înseamnă că noi iar pierdem din viteză și trebuie să dăm în cai, dar caii ca și hărmăsarii au nevoie să fie hrăniți, dar iată cu acest lucru era mai complicat…
Și iată că ajuncem la cut-off-ul de la 16:00 și depistăm că pe aici a trecut o turmă de cai și nouă nu ne-a rămas aproape nimic. Avem de ales între napolitane cu ciocolată, castraveți murați și apă, noroc că avem cu noi trei geluri pe care le-am împărțit frățește, ce nu s-a dovedit a fi suficient, ne așteaptă o etapă de alergare cu o distanță de 21 km și noi nu reușim.
După ce am înfulecat napolitanele am înțeles că nu mai pot băga în mine geluri sintetice și produse petroliere, vreau mâncare omenească! Probabil că gândurile mele le-am expus cu voce tare, fiindcă un moșnegel drăguț uitându-se speriat la mine a cotrobăit prin rucsacul său și a scos o caserolă cu MACAROANE și CARNE DE PUI!!!!
Acesta era prânzul lui, însă el va fi foarte bucuros dacă ne va servi în calitate de ajutor ca să ajungem la finiș. Iată acest moșnegel – reprezintă cursa.
O-till-O nu este ca toate celelalte maratoane, unde nimeni nu are treabă cu tine, unde la fiecare 2 km stă o armată de voluntari, tone de mâncare, băuturi, medici, poliție și susținători.
Aici tu participi la o cursă adevărată de rezistență ca în natură, tu ești unu la unu cu realitate cruntă, nimeni nu te întâmpină în afară de meduze și oi, ieslele sunt la fiecare o oră jumătate, dacă te apucă cârceii- te îneci, dacă îți scrântești piciorul ai să te tăvălești pe jos în pădure până coiechipierul tău nu va aduce persoane care să te ajute.
Dar anume acest lucru face relațiile interpersonale de altă calitate, aici tu faci parte dintr-o familie. În această cursă nimeni n-o să treacă indiferent pe alături dacă ești pe jos, vomiți sau pur și simplu stai trist așezat pe o piatră. Aici ți se va oferi prânzul, fiind că tu ai mai mare nevoie și doar aici la finiș te vor îmbrățișa organizatorii cursei în persoană și acest lucru este mega tare.
Mi-au dat lacrimile, dar am continuat să rumeg macaroanele cu clefetiri gălăgioase și așa ne-am exprimat mulțumirea conectându-ne cu o „tsaheylu” tridimensională.
18:00
După o jumătate de oră de fugă prin pădure, am început să simt că puterile mă părăsesc – suntem de 11 ore în drum. Văd că și Liviu e posomorât – „tsaheylu” atârnă ca un pod vechi din munții Himalaya.
În schimb macaroanelor nu le pasă, stau bine mersi în burtă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși e corect, organismul nu are acum resurse energetice ca să digere alimente complexe și pe lângă toate acestea, picioarele s-au îngrelat de parcă ar fi de plumb și fiecare pas mă costă un efort extraordinar, viteza noastră scade vizibil și după toate indicatoarele noi nu reușim să ajungem la timp la cut-off-ul următor.
Cu astfel de gânduri deloc înbucurătoare, dăm de o masuță banală la care vreo doi voluntari rătăciți ne propun ceva de mâncare. Noi deja suntem în întârziere cu cinci minute, dar la cut-off-ul următor, cel de peste 7 km va fi și mai mare întârzierea și șanse ca să câștigăm în viteză nu prea se prevăd…
Privind cu tristețe masuța, am văzut-o întâmplător pe ea – regina curselor, elixirul vital, apa vieții și sângele zeilor, deși cu ambalajul său roșu, ordinar – anume conținutul acestuia m-a salvat de nenumărate ori în momentele dificile ale aventurilor mele, cînd eu nu mai puteam să alerg, nici să mânînc și nici să beau. Aceasta era Coca-Cola!!!
Trei sticle s-au dus ca în nisip. După ce am rîgîit cu plăcere, am simțit că bătălia încă nu este pierdută și după ce ne-am privit unul pe altul, ne-am înțeles – fără cuvinte că vom lupta până la capăt!
Pentru noi această etapă a fost cea mai grea de pe tot parcursul cursei O-till-O. Ca să ajungem înainte de ora 18:00 a fost necesar să dăm foc la ghete, deși nu poți să spui că tare am reușit – 1 km în 6 min nu e tare strălucit, dar „Cola” își știe lucrul, de aceea a devenit mai ușor de alergat.
Depășim perechea masculină cu Nr. 52 din Spania, care mergea foarte tristă.
—Accelerați băieți, mai aveți șanse să reușiți – până la cut-off mai sunt 5 km și 30 de min! Ei încearcă să alerge, dar peste vre- o 100 de metri se opresc și ne urează succes, m-am uitat în urmă și am văzut privirea lor tristă de rămas bun.
Toată viața am să-l țin minte – speranța care se stinge, dezamăgirea și un zâmbet trist…Îl mai văzusem și mai înainte pe chipul oamenilor de pe marginea drumului în timpul maratoanelor, la finișul blocat de voluntari și în bărcile care se îndreaptă spre finiș, dar o astfel de privire străpungătoare ca cea a omului care a întarziat cu 10 min la cut-off-ul din timpul cursei O-till-O chiar nu am mai întâlnit.
Dacă aș fi fost un pictor, aș fi pictat portretul acestui băiat, ca simbol al faptului că sportul nu este doar bucuria victoriei și a depășirii de sine. Sportul este și durerea, dezamăgirea și uneori pierderea încrederii în sine, dar acest lucru ne face mai puternici și noi ne întoarcem ca să învingem.
În timp ce eu în gînd pictam acest portret, ca să nu simt această durere fierbinte de picioare, noi ne apropiem de mult așteptatul și ultimul cut-off de la ora 18:00, iată și el, este ora 17:52! Am reușit, să-mi bag piciorul!
Aceste 8 minute ni s-au dat foarte greu, ne-am strâns în brațe și am căzut fără puteri pe pietre, acum putem să ne odihnim un pic, să mâncăm, să ne adunăm puterile și să avântăm în ultima luptă – cinci insule până la finiș (1 km de înot și 6 km de fugă).
Avem la dispoziție 2 ore, ar trebui să reușim, suntem obligați la naiba! După un mic repaos de 10 minute noi din nou ne-am aruncat în apele reci ale Balticii și ne-am șteobălcâit în direcția finișului.
Finiș
Lîngă noi, pe neașteptate, a apărut un bărbat care înota singur, în timpul inspirației puteam să îi văd fața zâmbitoare. Hm, straniu, m-am gândit eu, poate bărbatul nu știe că și-a pierdut coechipierul și se bucură că i s-a făcut mai ușor să înoate? Am decis să nu-l întristez înainte de vreme așa că în timp ce noi ne zâmbeam reciproc – am ajuns la mal. El ne-a dat o mână de ajutor ca să ieșim din apă și să ne cățărăm pe stâncă și ne-a spus că dacă avem nevoie de ajutor atunci el cu plăcere va alerga/înota alături de noi.
S-a dovedit că el este unul din organizatorii cursei și el este aici ca să încurajeze echipele care au rămas în urmă. Noi i-am refuzat politicos ajutorul, dar o favoare eu totuși i-am cerut.
Ce este caracteristic acestei curse este că în timpul ei nu prea ai timp să-ți faci poze, eu aveam o cameră foto-video, dar mi-am amintit de ea abia după 5 ore după start, și am scos-o prima dată după 8 ore, nu știu cum nu prea îți este a poza. Și cum noi nu suntem cei mai rapizi la acest maraton, fotografii și operatorii video nu ne mai așteptau și pe noi, alergau ca să-i fotografieze pe fruntași.
Din acest motiv materiale foto-video aveam foarte puține, așa că rugămintea mea era evidentă. Omul, bun la inimă, a luat cu eroism camera și ne-a filmat în apă înotând cu o singură mână. Mulțumesc voluntarului necunoscut! Apropo trebuie să-i instalăm un monument de piatră Voluntarului Necunoscut – unde el, așa eroic îi scoate din apă pe sportivii morți de oboseală.
Încă vreo două etape de distanță scurtă- 50 m, de înot și noi vom ieși la ultima etapă de fugă de 3 km înainte de finiș. Și totuși organismul nostru e straniu, după 13 ore de alergare și înot în condiții dificile cîte în bot, când simte apropierea liniei de finiș atunci oboseala și durerea trece pe un plan secundar și pe noi ne acoperă în întregime o furtună hormonală.
În acel moment noi alergam așa de repede cum nu am alergat niciodata pe tot parcursul zilei de azi, noi am început să vorbim între noi, ceea ce noi nu am mai făcut în ultimele ore și noi, am început să zâmbim, înțelegând că încă un pic și chinurile noastre infernale vor lua sfârșit și că noi, am reușit să depășim toate aceste obstacole!
Și iată la finiș suntem întâmpinați de echipa ruso-belorusă, Vovka ne înmânează drapelul Moldovei și noi obosiți, umflați, degerați, dar fericiți ca doi șoricei care s-au salvat din gura leului („cat-off-ului”), ajungem la Finiș!
Mai tîrziu
Suntem îmbrățișați de directorul cursei – Michael, iar reporterii ne roagă să spunem ceva în fața camerei, noi glumim prostește – că a fost „very easy” și că sântem gata să trecem cursa încă o dată chiar acum.
Toți ne cred pe cuvânt, dar ne propun ca pentru început să mergem la saună, dar numai abia când mi-am văzut poza am înțeles că pe mine în acel moment mă umfla mândria, Liviu zâmbește –sântem fotografiați.
Ne îmbrățișăm cu Liviu și doar berea putea să ne dezlipească unul de altul.
Aceasta, cu adevarat este o cursă, pe care poți să o treci doar cu cineva în care ai încredere deplină.
Cîntecul despre O-till-O
Riscă, atrage-l pe amic în cursă!
Nu-l lăsa singur niciodată,
Acolo vei înțelege cât valorează,
Dacă viața el ți-o salvează…
Mai pe scurt mulțumim lui Liviu că m-a călăuzit în apă, că nu s-a plâns de durere, oboseală și că frânghia care ne lega era strună în momentele grele, dacă nu ai fi fost tu – mă îndoiesc că noi am fi ajuns la timp la finiș.
Totalizare: Noi am ajuns a 105-a echipă din 120, timpul – 13:42:00, cu 18 minute înainte de închiderea cursei.
Noi am depășit 7 echipe, 6 echipe masculine și doar o singură echipă feminină, iată în așa condiții severe fetele se luptă în această cursă.
Acum consider că acest rezultat este o reușită, deși cu o zi până la competiție visam să ne clasăm pe la mijloc, ce naivitate…
A fost mai dificil decât Ironman, dar mai simplu decât Comrades, alternanța activității musculare permite anumitor grupe de mușchi să recupereze în timp ce celelalte sunt implicate, dar totuși consider că toate acestea sunt „floricele” în comparație cu ceea ce mă așteaptă peste șase luni.
Marathon Des Sables (Maratonul nisipurilor) – 250 de km în pustiul Saharei.
Am scris și am înghițit nervos…
