Cu ce netezesc plaja francezii, de ce am mâncat bătaie în copilărie, să mă bucur sau ba de vaselină, cât costă un salon VIP la pușcărie, cum nutella îți liniștește conștiința și ce înseamnă a înota ca un purice?

Le Défi de Monte-Cristo

În general îmi plac închisorile și totul ce e legat de ele. Mai ales evadările. Deja mi s-a întâmplat să evadez acum trei ani, la Alcatraz.

Și uite că iarăși am vrut să “stau la răcoare”, într-o temniță întunecoasă și deprimantă, pe o insulă, și să “spăl putina” împreună cu sute de “prizonieri” ca mine.

De această dată, am mers la Castelul If, care ocupă locul doi printre cele mai faimoase închisori din lume. Cel care a promovat-o a fost Alexandre Dumas, care ne-a spus povestea contelui de Monte Cristo (iar competiția de înot îi poartă numele).

Le Defi de Monte Cristo  este unul dintre cele mai importante și populare evenimente din calendarul anual al înotătorilor din întreaga lume. Mii de sportivi vin la Marsilia, la sfârșitul lui iunie, pentru a avea ocazia unică de a repeta  “performanța” legendară a lui Edmond Dantes și de a trece înot 5 km de la insula-fortăreață până la mal.

Din fericire, participanții nu sunt obligați să reconstituie toate detaliile evadării cu exactitate și să ia startul într-un sac, cu picioarele legate. Ar fi fost prea complicat. Dar și traseul diferă de cel descris în roman.

Altfel spus, un loc ideal pentru un antrenament general înainte de cursa Gibraltar din septembrie.

Așadar,Le Defi de Monte Cristo:

• Distanțe: 5 km, 2,5 km și 1 km, cu labe de înot sau fără. Am ales 5 km fără labe de înot.

• La cursa Le Défi de Monte-Cristo poate participa oricine cu vârsta de peste 16 ani, la cursa de 1 km — persoane cu vârsta cuprinsă între 12–15 ani.

• Combinezon de înot  —  la discreția fiecăruia. Discreție au 95% din înotători. Temperatura apei este de aproximativ 20 grade.

• Înregistrarea are loc pe site-ul http://defimonte-cristo.com la începutul lunii februarie. Totul este în franceză. Nu este clar nici o pleașă, de aceea învățați franceza din timp, ca să completați rapid ancheta și să puteți înțelege ce vă scriu în email-uri, fiindcă sloturile sunt rezervate cam în jumătate de oră. Și nu uitați de certificatul medical, care confirmă că sunteți apt pentru înot.

• Taxa de înregistrare  — de la 20 până la 40 euro, în dependență de slotul selectat. Fondul de premii— 3000 euro.

• Cursa Monte Cristo depinde foarte mult de condițiile meteo — în 2013 cursa a fost amânată din cauza vântului, iar în 2016 distanța a fost redusă foarte mult. Așa deci, rugați-vă.

Și iată că după ce m-am rugat, mi-am făcut valiza și mi-am convins iubita că fără ia nu voi ajunge la mal, i-am promis că vom sărbători la restaurantul cu stea Michelin, dacă voi scăpa teafăr, desigur. Și am zburat împreună spre Marsilia.

CASTELUL IF

Iată-ne ajunși în orașul legendar — Marsilia. De fapt, un oraș ca multe altele, nimic deosebit. Prima întâlnire cu orașul a avut loc ca de obicei, în fugă — străduțele înguste, portul, piața, Roata Mare Vieneză, litoralul, ambuteiaj, iarăși străduțele, care seamănă uimitor cu cele din San Francisco.

Și desigur, după înviorare ne îndreptăm spre insula If, ca să luăm cunoștință mai îndeaproape cu castelul unanim. Iar în timp ce mergem cu vaporul pe valuri, ascultați istoria castelului.

În 1527, regele Franței a decis să întărească orașul și să construiască o fortăreață pe insula If. Pirații nemulțumiți, care locuiau atunci pe insulă, au fost alungați, și deja în 1531, locuitorii Marsiliei au putut admira fortăreața, menită să le apere orașul de atacurile dinspre mare .

Pe la sfârșitul secolului 16, castelul a început să fie utilizat ca temniță — de ce să stea fără treabă? În plus, este amplasat de minune— era practic imposibil să evadezi de acolo. Insula era înconjurată de curenți rapizi, încât nici cei mai experimentați înotători nu-i puteau veni de hac (de fapt, un fleac, am verificat eu însumi). De regulă, aici erau întemnițați cei mai periculoși criminali.

Dar cel mai faimos prizonier din istoria castelului If este arestantul, care nici n-a existat în realitate. Desigur, este vorba de Edmond Dantes, personajul romanului “Contele de monte Cristo” de Alexandre Dumas. Edmond a fost întemnițat pe nedrept, prin raportările false ale persoanelor invidioase, pe 28 februarie 1815, și a petrecut acolo 14 ani, evadând într-un mod cu totul original.

Malurile insulei erau împrejmuite de niște pietre foarte ascuțite, de aceea era practic imposibil ca un prizonier să sară în mare și să ajungă înot la Marsilia. În plus, în zona de litoral curg niște curenți rapizi, încât unui om puternic și rezistent i-ar fi fost greu s-o facă, nu tocmai unui întemnițat vai de capul lui din fortăreața If…

Condițiile în care existau prizonierii erau atât de aspre, încât temnița și-a căpătat faima uneia dintre cele mai îngrozitoare din lume. Sărmanii erau închiși în niște celule întunecoase, murdare și suprapline, în condiții de mizerie și antisanitărie.

Mulți din ei erau țintiți la pereți, mulți mureau de frig și foame, iar cei norocoși erau omorâți într-o cameră secretă și scăpau mai repede de acest chin. Corpurile răposaților erau înfășurate în pânză de sac, iar apoi aruncate direct în mare.

Prizonierii bogați aveau o soartă total diferită. Dacă rudele întemnițatului aveau bani, el era închis într-o celulă cu șemineu pe lemne și cu ferestre, ca să poată admira marea și zgomotul valurilor.

Aceste celule erau numite pistoli, deoarece prețul de chirie a lor era de un pistol pe zi — aproximativ 250 euro în zilele noastre. 7 500 euro pe lună — apartamente de-a dreptul împărătești.

Astăzi, la fortăreață și în împrejurimi nu se mai aud focuri de armă, cu excepția focului de start . Această atracție turistică a devenit cartea de vizită a Marsiliei. Iar în luna iunie, în fiecare an, folosește drept loc de start pentru înotătorii din întreaga lume.

Orășelul de start

După excursie, am mers să ridicăm pachetele de start. Orășelul de start s-a amplasat comod lângă plaja Grand Roucas Blanc din parcul Prado, situat la sud de Marsilia, în apropierea satului Monte Cristo (Village Monte Cristo).

Soarele ardea infernal, la infocentru era pustiu, la expo era închis, și doar câteva zeci de oameni transpirați stau posomorâți în rând ca să-și ridice pachetele de start.

Rândul nu era prea mare, dar nu știu de ce nu se mișca din loc. A trecut jumătate de oră, iar rândul s-a scurtat cu doar 3 oameni. Ei cum așa, să deservești un om timp de 10 minute? Doar te întreabă numele, îți caută numărul și îți dă pachetul. Fetele noastre, când înmânează pachetele de start, cheltuie doar un minut cu o persoană. Răspunsul a venit atunci, când mi-a venit rândul și o doamnă simpatică mi-a întins un teanc de hârtie.

Nu știu cine a fost cu ideea de a sorta participanții nu după nume, ci după număr (pe care nimeni nu-l cunoaște), dar ar trebui să stea aici și să-l ajute pe fiecare să-și găsească numele printre zeci de foi. 2500 de rânduri, care trebuiesc citite absolut toate, pentru ca să-ți găsești numele și numărul (numerele nu le cunoșteau nici sportivii, nici organizatorii).

Am tot scanat listele vreo 10 minute și când m-am văzut pe pagina 17, am grohăit bucuros și i-am comunicat drăguței doamne numărul meu – 105.

Îndată ce am primit maioul și cipul, eu și Vica i-am întâlnit pe băieții din Moldova. Ce surpriză! Se pare că mâine vor mai ajunge aici doi concetățeni de-ai noștri, care vor participa la cursa de înot: Leoșa Camenscic și fratele său.

Ce să zic, e o veste minunată – trebuie să sărbătorim cu o înghețată, o poză cu drapelul și cu o plimbare lejeră spre casă.

ZIUA X

Dimineața a venit dimineața. În ultima vreme, dimineața înainte de cursă mi-am făcut un obicei să înfulec sandwich-uri cu nutella. Rapid, delicios, energizant. Și desigur, îmbucurător :) Când mai poți mânca un sandwich atât de caloric cu conștiința împăcată? Sau mai bine două, sau chiar trei.

Taxi, și iată că la  8:00 suntem la linia de start. Wow! Francezii ăștia cu ce netezesc plaja în fiecare zi?

E ca oglinda de netedă. Ei, dac-ar fi drumurile noastre magistrale tot așa, ca și plajele din Franța, noi am… noi am… fir-ar să fie… nu s-ar fi schimbat nimic. Pur și simplu am fi avut niște drumuri netede ca oglinda. Off…

Lumea face înviorare, își pune combinezoanele de înot, se unge cu cremă protecție UV și își măsoară căciulițele și ochelarii.

Un instructaj scurt în franceză, încotro și cum să înotăm. Ei, măcar au zis ceva în franceză, că nu mai sunt alte națiuni primprejur. Iar cine nu-i francez, e vinovat el însuși. În general, francezii au în sânge un exces de șovinism— iată-ne Noi și iată-i pe ăștia, cum le zice… nemți, moldoveni, americani, ruși, italieni și alte populații. De fapt este o boală comună pentru toate popoarele mărețe, dar francezii chiar sunt printre primii.

Iată se apropie luntrea, ne iau ca pe un banc de sardine și ne împachetează într-o cutie de tinichea, ca mai apoi să ne dea drumul lângă închisoare — insula If.

După jumătate de oră ne pomenim pe insula pustie, iar luntre pleacă după următoarea partidă de sardine. Soarele cam frige, și pentru ca să nu ne descompunem, ne lipim unii de alții, ne ascundem la umbră. Dar noi suntem mulți și umbra-i puțină, de aceea stăm grămadă, corp la corp.

Lumea începe să se ungă cu va….

— Lua-te-ar naiba de vaselină! Unde în puii mei am băgat-o? Am uitat-o!

Dar stai așa! Fără vaselină nu înot — las’ că am mai înotat eu pe uscat și până la bășici cu sânge. Destul. Există oameni buni pe fața pământului, și mă frec sârguincios pe gât cu cremă, meditând la tema:

La ce bun sportivul în combinezon de înot să-și frece gâtul cu “cremă delicată” de fiecare dată? Poate există vreo soluție, ca gâtul să rămână teafăr și fără unguent?

Gândurile mi le-a întrerupt transportatorul de sardine, care se apropia de mal. De acolo a mai căzut o porție de sardine-înotători. Dar fiindcă nu prea era loc pe insulă, lumea a început să se bage în apă și să facă înviorare acolo.

Până la start mai rămânea jumătate de oră, iar eu și Leoha am hotărât să facem o scufundare. Startul se va da din apă, de aceea am decis să ocup poziția corectă din punct de vedere strategic și înot spre primul rând de la parter. Se poate de luat startul și din amfiteatru sau de la balcon, dar azi va fi un “gun start”, de aceea trebuie socotit fiecare metru.

Notă: Gun start (sau împușcătură din pistol) — o variantă de start la competiții, când toți sportivii pornesc concomitent, indiferent de poziția lor față de finiș. De aceea este un avantaj să te afli înaintea tuturor — doar cel din urmă va avea de înotat distanța cea mai lungă. De fapt este imposibil ca toți participanții să pornească în aceeași clipă, durează câteva minute. Iată de ce, la cursele acreditate de AIMS (de ex., Maratonul Internațional Chișinău) organizatorii folosesc cipuri speciale, care sunt fixate pe mâinile sau picioarele atleților și care indică timpul individual, când a fost traversată linia de start. Pentru fiecare dintre cei ajunși la finiș se ia în considerare nu doar faptul că a finisat, ci și rezultatele intermediare, și așa-zisul “brutto time” și “netto time”: din momentul startului și din momentul traversării liniei de start, respectiv. Dar cursa Monte Cristo are loc altfel —toți iau startul simultan și, de aceea, dacă-ți dorești un rezultat frumos, fă-ți loc mai în față.

Leoha a rămas în urmă, ca să se accelereze cu încetul, fără panică și adrenalină. Da, este o variantă bună pentru start, dar nu mi se potrivește. Îmi place aglomerația, de aceea, aruncând la stânga și la dreapta “sorry” și zâmbind irezistibil, îmi fac loc în față. Până la start au mai rămas 20 minute, de aceea, agale, îmi șterg ochelarii, îmi pun clema pentru nas, îmi torn apă în comb…

BUUUFFF!!!!

Ce se întâmplă? Ca din senin, cu 18 minute mai devreme de timpul cuvenit, a răsunat împușcătura de start! Apa clocotea în jurul meu— toți și-au făcut vânt înainte! Panică!

Stai așa, ușor, ceasul, trebuie să pornesc GPS, unde-s sateliții???? Las’ că-i găsim noi pe urmă, nu putem pierde timpul. În gând le adresez organizatorilor niște vorbe simple, dar de ocară, și încep a înota.

În copilărie am mâncat bătaie. Acasă mai rar, la școală mai des. Nu tare, dar în mod regulat. O, atunci visam să mă fac mare mai degrabă și să mă răzbun. Și iată că am crescut și le-am dovedit tuturor – și mie, și celorlalți, care își băteau joc de mine la școală, că nu mai sunt un puști speriat din clasa a treia, care nu poate face trei flotări, că sunt omul de fier și mă bag în așa aventuri, că unora li se taie răsuflarea, dar…

Din nou mănânc bătaie.

Nu tare, dar în mod regulat. Cred că așa mi-i karma. Azi am simțit că am greșit tare în fața universului, mai tare ca de obicei, fiindcă m-au bătut dur. Am nimerit în toiul evenimentelor, între profesioniști și cei, care vor să devină profy. Am luat-o și peste ochelari, și peste nas, și la ceafă, cineva chiar a plutit deasupra mea, iar când ieșeam la suprafață amețit, o luam peste cap. Am mai avut parte de așa starturi în carieră, dar pentru prima dată dura atât de mult. Chinul a durat vreo 15 minute. Contele de Monte Cristo, dacă ar fi scăpat din sac, n-ar fi ajuns la mal sub un așa șir de lovituri.

Necătând la vânătăi, eram fericit, pentru că mi-am atins scopul — un start rapid. Zeci de înotători rapizi au îndesat apa atât de bine, încât am înotat după ei mai repede ca de obicei.

În general, strategia de care mă conduc azi este drafting, sau urmatul cuiva. Nu are rost să urmezi un atlet, care înoată mai încet decât tine. Iar cei rapizi iau startul printre primii. De aceea îmi caut jertfă, doar sunt parazit! Selecția e mare și mă “agăț” de …. nu știu cine, nu contează. Contează să nu-i agăți tălpile cu mâinile — este neplăcut, o știu pe pielea mea, ci să parazitezi în așa mod, încât stăpânul să nu simtă vreo incomoditate.

De-a lungul cursei, am schimbat vreo zece stăpâni, iar de câteva ori am simțit că cineva se lipea și de mine. Pe unii îi întreceam pentru a mă agăța de alții, mai rapizi, iar când ei încetineau, urmam pe altcineva. Săream de pe unul pe altul, ca un purice. Dar erau și din cei rapizi, din urma cărora nu mă puteam ține și cădeam. Iată așa, tot sărind de pe unul pe altul, am parcurs înot vreo 3 km și mi-am economisit forțele.

Mă uit la ceas. Tempo mediu 1:38 la 100 metri. Perfect. Uneori în timpul draftingului ajungea la 1:23. Minunat, mai mult chiar. Totuși, cred că pe acolo curge un curent favorabil, cu toate că nu a spus nimeni nimic —așa  viteză nu este deloc specifică pentru mine.

Nu simt oboseală, apa e străvezie și răcoroasă, un pic sărată, forțe am din plin. Ce aberații, atunci care este trucul? Înot și mă gândesc despre ce voi scrie în reportaj, pentru că e plictisitor să spui povești de genul:

A fost odată un prinț. S-a dus să lupte cu Dragonul, l-a învins cu o lovitură de stânga și s-a întors acasă cu prințesa. Și au trăit până la adânci bătrâneți.

Ce rahat.

Dar spre fericirea cititorului, dragonul în chip de combinezon începe să mă roadă la gât foarte tare. Nu mă pot concentra la altceva, doar la durerea pe care mi-o provoacă. În schimb îți vin o sumedenie de idei pentru prevenirea disconfortului data viitoare. Iar prin gâtul ros, o idee urcă la cap:

De ce nu se fac manșete pentru gât? Ca un prezervativ reutilizabil, care va proteja gâtul înotătorului de erozie… Interesant… Când mă întorc acasă la Chișinău, neapărat le voi sugera băieților de la “atelier” această idee nouă.

Tot reflectând, nici nu am observat când la orizont a apărut buiul de finiș. Iar când l-am zărit, am decis să accelerez. Cu toate că la curse, manifestându-te complet, mereu ți se pare că nu poți accelera, pentru că deja nu are rost. De fapt, are rost mereu. Dacă accelerezi, mai rău nu faci.

Pulsul se intensifică împreună cu viteza și iată că nu-mi ajunge aer pentru doi timpi. Iată așa muncesc până la finiș, întrecând încă vreo doi. Ceasul arată tempo mediu 1:37. Foc!

La finiș, arca de sosire este situată jos, mă scufund sub ea, sar în sus, stau, mă clatin, înhaț drapelul (mulțumesc, scumpo) și, croindu-mi drum printre voluntarii, care doresc să-mi scoată cipul, și alerg la linia de finiș.

Cu privirea caut fetele responsabile  de medalii, și…nu le găsesc.

— Ei, fetelor! Sunt aici, dar voi! Unde sunteți? Gâtul obosit al meu ar dori să simtă greutatea medaliei bine-meritate!

Tăcere… și doar prezentatorul strigă ceva la microfon  în franceză, iar medalie azi nu vei primi. Mă prefac că totul este bine, sărut medalia invizibilă și mă gândesc în sinea mea:

În opinia mea, este o adevărată zgârcenie. Dacă eu achit 40 euro pentru participare, ce om zgârcit trebuie să fii, c a să nu-i dai participantului o medalie de 4 euro? Vorbesc acum nu ca sportiv, ci și ca organizator de evenimente sportive, inclusiv cursa Ghidighici Sea Mile și Maratonul Internațional Chișinău. Noi oferim cadou fiecărui participant un rucsac, un maiou și o medalie. De comparat, preț de participare 10-15 euro. Și de obicei intrăm pe minus, dar nu asta contează. Principalul e ca la finiș să te simți erou, să rămâi cu amintiri plăcute despre eveniment, despre o bună organizare la nivel înalt, voluntari zâmbitori și atmosferă de fericire totală, că uite – m-am învins pe mine însumi.

Sunt total convins că toate evenimentele de tip cursă de înot/de alergat/etc., pentru care lumea se antrenează luni în șir, înfruntându-și lenea, durerea și temerile, ar trebui să răsplătească fiecare participant cu câte o Medalie. Pentru omul, care s-a învins pe sine însuși, este un simbol al victoriei, și acest simbol îl va arăta, peste ani, nepoților săi, așa cum îi arăta și lui bunicul medaliile sale.

Iar aici, la cursă, mă simțeam ca o vacă, pe care toți o mulg și de care le este indiferent organizatorilor, începând cu site-ul în limba franceză, înregistrarea prost-organizată, confuzia de la start, lipsa de medalii și atmosfera de indiferență totală.

Am mai avut o experiență similară la maratonul din Cipru. A fost o organizare atât de proastă, cu o așa indiferență față de atleți, încât n-am mai vrut să scriu nimic despre această cursă. Când am văzut că directorul traseului a luat o bucată de cretă și a desenat litera S pe asfalt, spunând că este linia de start a noastră, am înțeles că lumea face bani. Și acum am trecut exact prin aceeași senzație.

Da, sigur că Maratonul de la New York sau Comrades fac bani și ei. DAR acolo e sărbătoare, veselie, muzică, o organizare impecabilă, milioane de suporteri, în aer plutește senzația de “Noi te iubim!” și ești fericit.

Ei, ajunge să mă smiorcăi. În general ne facem noi înșine sărbătoare, de aceea mergem împreună cu băieții să celebrăm cursa. Mai ales că am prilej de sărbătorit — să înoți 5 km timp de 01:19, cu tempoul mediu 1:37 și să ocupi locul 110 din 640 — minunat prilej pentru mine!

Mai detaliat despre cursă: https://connect.garmin.com/modern/activity/1813988377

A fost greu, dar am supraviețuit, de aceea împreună cu iubita mergem să mâncăm delicii locale la restaurantul Le Petit Nice. Cum am promis :)

În genere, dacă nu vă pasă, ca și mie, de deficiențele organizării, se merită să petreceți câteva zile în Marsilia, să vă plimbați prin Castelul If, să gustați bouillabaisse (supă de pește) și, desigur, să vă aflați în pielea contelui de Monte Cristo, sfărâmând valurile în apele calde mediteranene.

Iar eu îmi continui calea spre Gibraltar — înot câte 40 km pe lună în piscină și în apă deschisă, voi merge la Bosfor, la Seamile, voi participa la distanțele lungi de la Barcelona, din Croația și Turcia. Iar într-o bună zi în perioada 7-12 septembrie, voi intra în apă în Europa și voi ieși pe uscat în Africa…