Visul
Fiind copil, citeam mult, ca dealtfel și întreaga mea generație. Cel mai mult eram pasionat de literatura fantastică și călătorii. Adesea îmi imaginam că sunt un explorator polar, care schiază în deșertul de gheață spre polul Nord. De obicei, după expedițiile mele, mama nu putea găsi masa de călcat (sania, pe care îmi duceam proviziile), iar tata găsea numai undițe rupte (schiurile rupte de ursul polar).
Odată cu vârsta, visurile s-au mai pierdut printre lucrurile mai importante – familie, carieră, proiecte, locuință proprie, mașină și prosperitate materială. Dar când am auzit de maratonul de la Polul Nord, am suflat praful de pe visul meu de demult, l-am șters cu o cârpă și așa lustruit l-am agățat pe peretele din cabinet, ca să-l văd în fiecare zi și să nu mai uit de el.
Trei ani mă tot uitam ba la el, ba la site, ba la preț, oftam din greu și munceam ca să pun deoparte un ban. Și iată că am înțeles că nu mai pot răbda și că e timpul să acționez.Am cumpărat un slot și am început să mă pregătesc.
Pregătirile pentru maratonul de zăpadă nu sunt ceva deosebit, doar că trebuie să alergi mult și, de preferință, pe zăpadă și frig. Așa am și făcut, mai ales că eram în formă excelentă după maratonul din Malaga. Ca să simt iarna pe bune, am zburat la părinți în Orenburg, unde am alergat prin zăpadă la -25 ° C, în zăpadă, la Moscova am alergat prin pădurea înzăpezită, iar în februarie am alergat 170 km la Rubicon. Într-un cuvânt, am gustat destulă zăpadă și iarnă …
Iar la 1 aprilie, îndată după ziua de naștere a Simpals, mi-am ticsit valiza cu haine scumpe pentru temperaturi de -100°C și mai joase și, făgăduindu-i iubitei să-mi feresc nasul de îngheț, am zburat pe Spitsbergen, ca să mă alătur unui grup de 60 de oameni, care tremurau de nerăbdare să alerge la polul pământului.
Spitsbergen
Spitsbergen este un arhipelag situat între Polul Nord și Europa. În Norvegia este cunoscut sub denumirea de Svalbard. Înghețuri veșnice, peisaje nesfârșite de zăpadă și urși polari întâlniți frecvent – așa arată Spitsbergen în linii generale. Aici se află cel mai nordic oraș din lume, aici funcționează cel mai nordic aeroport și tot aici sunt instalate cele mai nordice busturi ale lui Vladimir Lenin.
Am ajuns în capitala arhipelagului — Longyearbyen. Probabil e cel mai ciudat oraș din cele văzute vreodată.
Ciudat, dar foarte mișto!
Ciudățeniile au început când am văzut că lumea poartă arme — s-a dovedit că nu se poate să ieși în afara orașului fără armă, pentru că riști să fii mâncat de urșii polari. Mai ales că pe arhipelag sunt 4000 de ursuleți și doar 2500 de oameni. În același timp, nu e voie să omori urșii, e infracțiune. Apare întrebarea — …. v-ați dat seama, un loc tare ciudat…
Sau alt exemplu, pe Svalbard nu e voie să mori, fiindcă nu-i loc pentru îngropat — urșii vin după miros. Interesant, cum sunt pedepsiți cei care încalcă această lege? Probabil, prin lucrări publice?
Ca să nu mai zic de regula “descălțatului” — la intrarea în toate instituțiile publice trebuie să vă scoateți încălțămintea și să mergeți în șosete. Ei bine, la recepție în hotel e ok, însă la restaurant șosetele cred că miroseau rău de tot, fiindcă s-a schimbat chelnerul de două ori. Dar regula e regulă, doar nu pot sta la masă în pantofi ca un prost. Aduceți-mi friptură de balenă!
Apropo, doar aici puteți gusta carne de balenă, focă sau ren nordic. Renul este deosebit de bun, mmm. Iar balena seamănă a ficat. Și mai e și scump – ca să-ți faci plăcere, trebuie să achiți 50 euro pe o bucățică de carne.
Ei, ce să mai vorbim, aici e scump totul. Pâinea, roșiile, merele sunt 5 € fiecare, un mic dejun modest — 30 €, cina — 70 €. La început umblam pe la restaurante (sunt vreo zece aici), dar peste o săptămână mergeam la unicul magazin din localitate, umpleam coșul de 50 € și mâncam toată ziua ce doream.
Mi-a plăcut foarte mult lumea de aici — sunt deschiși și prietenoși. Gazdele caselor de oaspeți, în care am trăit, sunt prietenoase, ca și cum ai fi feciorul lor — îți dau de mâncat și de băut, îți împletesc cosița, îți pun întrebări, te compătimesc și te pun la culcare. Am reușit chiar să coc și o prăjitură.
Apropo, în Longyearbyen nimeni nu închide ușile — nivelul criminalității este sub zero. Asta înseamnă că cineva se poate furișa noaptea ca să vă lase niște bani pe pervaz. În oraș nu sunt boschetari, nici cerșetori. Practic toată lumea muncește și are cu ce trăi. Iată așa un fel de socialism polar.
Aici trăiesc 40 de naționalități, o Arcă a lui Noe, improvizată. Am văzut lume de tot felul — de la chinezi la mexicani, de la albi la negri. Se explică prin aceea că Spitsbergen e un teritoriu fără viză, iar cetățenii tuturor statelor care au semnat Tratatul Svalbardului, au dreptul să viziteze arhipelagul și să trăiască pe el fără viză.
Statutul de arcă mai este confirmat și de prezența Rezervei globale de semințe. În acest seif al Apocalipsei sunt depozitate, în condiții de îngheț veșnic, 800 000 de probe de semințe din toate plantele lumii. Sarcina depozitului este de a preveni dispariția plantelor agricole în cazul unei catastrofe globale (de exemplu, căderea unui asteroid sau un război nuclear).
În Longyearbyen este creată o infrastructură completă pentru trai și muncă: centru comercial, policlinică, grădiniță, școală, palat de cultură, centru de sport, bibliotecă și chiar biserică. Dar asta nu e tot – mai există aeroport, spital, două muzee, sistem de autobuz și ziar propriu. A fost construit un centru universitar, unde studiază aproximativ 350 de studenți. Minune, nu alta!
Sunt multe atracții turistice pentru toate gusturile: caiac, plimbări cu snowmobilul, excursii pe schi fond, peșteri de gheață, plimbări cu sănii trase de câini sau cu spărgătorul de gheață, muzee, baloane — și asta e doar ceea ce știu eu.
“Păcat că nu voi putea încerca totul în doar două zile” — m-am gândit cu regret, fără să știu că în curând voi primi o scrisoare de la organizatori. După ce am citit-o seara, mi-am dat seama că voi avea timp destul, pentru că tocmai am fost informați că, din cauza condițiilor meteorologice, startul se amână pentru o săptămână!
De fapt, chiar m-am întristat. S-a mai întâmplat că trebuia să plec pe mult timp, dar de această dată m-am simțit îndeosebi de singur. Două zile mai târziu, deja îmi era dor de ai mei, copiii și soția —să ne pregătim de Paști, să ne distrăm în vacanță, în sfârșit să plonjăm în primăvară și căldură. Dar va mai trebui să petrec aici, pe acest meleag aspru, încă șapte zile, departe de familie, prieteni, de mlaștina mea caldă și comodă. Și Paștele îl voi serba în singurătate. Brrr…
Ia stai. Trebuie să gândești pozitiv.
— Ești blocat în unul din cele mai ciudate locuri din lume? — Da.
— Îți poți găsi vreo ocupație? — Desigur!
— Atunci de ce, în puii mei, te smiorcăi?
Într-adevăr… Să mergem!
Așadar, mai întâi de toate, vreau să-mi mai împlinesc un vis din copilărie — să mă plimb cu sania trasă de câini. Husky sunt incredibili, atât de energici și afectuoși, încât te poți uita la ei doar zâmbind ca prostul. Nu știu de ce credeam că toți husky sunt colorați în alb-negru și au ochi albaștri. Dar de fapt, sunt foarte diferiți, ca oamenii. Singurul lucru care îi unește este dragostea pentru oameni și alergare.
Când e vorba de câini de tracțiune, pe Spitsbergen nimeni nu-ți pregătește “echipajul”. Tu personal trebuie să faci cunoștință cu câinii și să-i înhami la sanie.
Pe o placă magnetică, ghidul aranjează jetoane cu nume. Unii prieteni patrupezi trebuie să se odihnească după munca grea de ieri, iar alții – să muncească mai mult.
După un scurt instructaj, s-a dovedit că mai întâi trebuie înhămați câinii care vor alerga în față, și tot așa. Nu e deloc ușor să-ți aduni corect echipajul, găsind câinii după numele lor de pe placa magnetică – sunt 150 acolo!
O parte dintre câini încă nu sunt înhămați, altă parte – sunt gata s-o rupă din loc, iar tu trebuie să ai grijă să nu se încâlcească hamurile și toate să fie fixate corect.
Și în sfârșit, iată că pornim! Video:
Apoi am plănuit să mă plimb cu snowmobilul. Merg în localitatea vecină, Barentsburg, care e singura așezare rusească în Spitsbergen, rămasă după colapsul URSS. Ca atare, nu-mi place să merg la volan, chiar dacă am permis de conducere – nu știu cum l-am convins pe instructor că pot șofa pe drumurile noastre. Dar snowmobilul e cu totul altceva (așa credeam eu) și de aceea, înainte!
După primii 10 km am înțeles că îmi place să conduc mașina. A început viscolul – vizibilitatea 3 metri, drumul nu se vede, pur și simplu mergi în grup din urma celor din față, încercând să ții pasul în timp ce sa-a-a-ari peste mormanele de zăpadă.
Dar ne-au oprit și ne-au propus să ne întoarcem din cauza vremii urâte, pentru că mai avem încă de mers 130 de kilometri la fel de veseli (încolo 70 km și înapoi 70). Noi tăceam sever și priveam cu fermitate spre orizont, de parcă snunându-i ghidului:
— Hai nu-ți mai răci gura degeaba, că ne-așteaptă cale lungă!
El a înțeles, a oftat, iar chinurile noastre au continuat. De două ori mi s-a oprit motorul, iar împreună cu el și tot convoiul. De vreo câteva ori am fost cât pe ce să mă răstorn la viteza de 60 km/oră într-o curbă și prin mormane, o dată am pierdut vizibilitatea și m-am rătăcit. Mai pe scurt, “am rămas satisfăcut”.
Din toate peisajele de neuitat, cel mai bine mi-l amintesc pe aceasta. Te uiți la el și imediat în gând îți apare o întreagă poveste: Mergea odată un om cu snowmobilul și dintr-odată…
După trei ore, când am văzut primele case de locuit, mătincă mă bucuram ca un husky, când își vede stăpânul. Am ajuns în Barentsburg.
Aici locuiesc doar 450 de oameni, dar, oricum, e una dintre cele mai mari așezări din Spitsbergen. Mai devreme, aici era extras cărbune. Acum, însă, e un loc de observații și cercetări pentru geografi, glaciologi, biologi și alți oameni de știință.
Ne-am dus să luăm o gustare la singura cafenea din localitate, unde eu, cu mâinile tremurând de încordare, încercam să duc la gură lingura cu supă. După ce ne-am odihnit și relaxat, am făcut cunoștință cu localnicii, care ne-au povestit despre așezare.
Majoritatea locuitorilor vin acolo pe doi-trei ani să facă bani, pentru a putea trăi pe „pământul mare”, dar mulți dintre ei își aduc familiile, iar alții rămân și zeci de ani. În Barentsburg există infrastructura necesară pentru trai: magazine, spital, ospătărie, grădiniță, complex cultural-sportiv, dar și o centrală cu cărbune și cazangerie. Dar cel mai mult m-a impresionat spiritul sovietic, care dăinuie pe fiecare metru din acest pământ.
Iar după ce mi-a trecut fundul și mâinile nu-mi mai tremurau, am hotărât să mă plimb cu spărgătorul de gheață. În Svalbard, este la fel de simplu ca mersul cu limuzina în părțile noastre. Spărgătorul de gheață, desigur, n-a fost unul nuclear, ci unul așa, micuț, pe motorină, un spărgător pentru o ghețișoară subțirică și apșoară călduță. Oricum, un SPĂRGĂTOR DE GHEAȚĂ. Am mers până la Piramidă și înapoi, disecând pustiul glacial și admirând focile care se bronzau.
Într-un cuvânt, săptămâna a zburat neobservată și iată că a sosit ziua briefingului. Ne-au adunat într-un hotel, ne-au servit cu bere și ne-au lăsat timp să ne cunoaștem. Apoi ne-au vorbit despre traseu, siguranță, urșii polari, riscul de degerături și ne-au dat recomandări apropo de echipament.
Și aici am avut parte de o întâlnire neașteptată. Incredibil, am întâlnit o fată cu care am alergat primul maraton de la Chișinău – Adriana Istrate din România. Asta da, întâlnire!
După ce am primit numerele de participare și tricourile, am mers spre casă, unde ne aștepta Odie, gazda noastră, care ne-a făcut o adevărată petrecere cu vafe delicioase (bombă națională de carbohidrați) cu gem din fructe de pădure, preparat acasă, și o atmosferă primitoare ca aperitiv. Mulțumim, Odie – ne-ai fost ca o mamă! Am mâncat tot ce-a fost posibil și am mers la culcare, doar mâine zburăm la pol.
În 10 zile la acest capăt de lume m-am adaptat și nu mă mai deranja soarele, care atârna pe cer zi și noapte, frigul, obiceiurile ciudate și prețurile turbate. În schimb vederile epice de piscuri înzăpezite, mare, reni nordici la păscut, aerul curat și aroma de aventuri m-au făcut să îndrăgesc acest loc definitiv.
Acum sunt admiratorul tău, Svalbard!
Barneo
Știți, când avionul aterizează în aeroport la Chișinău și se aud aplauze furtunoase, îmi imaginez că în cabină pilotul se ridică și se închină în fața pasagerilor. Întotdeauna mi se părea amuzant, doar nimeni nu-l aplaudă pe șoferul de maxi taxi, care de fapt riscă la fel de mult.
Dar când am aterizat pe un ghețar, iar avionul a început să se se clatine brusc și să sară prin nămeți, iar frânele turbinelor au prins a urla ca un tiranozaur rănit, chiar am vrut să bat din palme. Și iată că pentru prima dată, îi aplaud pe piloți, privind corturile albastre prin ferestruica mică a avionului. Acesta este Barneo.
Tabăra “Barneo” de pe un ghețar plutitor este singurul punct de tranzit în calea spre Polul Nord. E unica așezare din lume, amplasată pe un ghețar, la 50–100 km depărtare de polul pământului. Tabăra se deplasează împreună cu ghețarul, la o viteză de aproximativ 0,6 km / oră, ba apropiindu-se de Polul Nord, ba îndepărtându-se de el, în funcție de vânt. Ghețarul pe care se află tabăra are o grosime de până la doi metri, iar sub el sunt patru kilometri de apă.
Tabăra de gheață este înființată anual, începând cu 2000, de către Societatea geografică rusă. Construcția are loc în aprilie, când deja vine ziua polară, dar nu e destul soare ca să topească gheața, vântul nu e puternic, iar temperatura nu coboară mai jos de -30 grade. Tabăra se construiește de la zero. Mai întâi, din aer, se alege ghețarul potrivit, apoi sunt debarcați cu parașutele constructorii, tractoarele și combustibilul. Băieții construiesc o pistă de aterizare, unde vor sosi AN-74, care transportă corturi rezidențiale, echipamente, provizii și oameni.
La tabără sunt instalate 12 module rezidențiale încălzite, 2 saloane și câteva încăperi tehnice.
Timp de o lună și jumătate, Barneo este vizitat de aproximativ 250 de turiști din întreaga lume. Toți vin din Spitsbergen, nu există altă cale. Cele mai populare „forme de divertisment“ în tabără sunt excursiile pe schiuri la Polul Nord, parașutismul, zborul cu balonul, plimbările cu snowmobilul și sania trasă de câini, scufundări sub gheață și, desigur, maratonul.
Ieșim din avion și înlemnim: o câmpie de zăpadă nesfârșită cu grămezi de gheață, un soare strălucitor și frig. Suntem întâmpinați de ruși. Totul este așa cum ar trebui să fie – căciuli cu urechi, pâsle și “Bine ați venit!”
Imediat toată lumea se duce la restaurant. Cel mai nordic restaurant este un cort mare, încălzit de o sobă cu motorină. Înăuntru e bucătăria și cincizeci de locuri pe bănci. Aici nu sunt chelneri, fețe de masă, pahare de vin, scobitori și meniuri. Dar există hrișcă, castraveți murați și pârjoale. Simplu, clar și din inimă. Vă zic un secret – mie, ca unic vorbitor de rusă printre maratoniști, îmi puneau mai mult terci în farfurie ca celorlalți.
Am cunoscut întreaga echipă Barneo, ne-au explicat regulile traiului de aici și ne-au trimis să ne stabilim în module.
Modul rezidențial – un cort încălzit de sobă, destinat la 10 persoane.
WC-ul, normal că e afară, doar că treaba mică și mare se face în locuri diferite. Cam ți-e frică să te așezi pe colacul WC-ului la -30, fiindcă poți să nu te mai scoli, dar e cald colacul și asta e uimitor. O minune!
Lângă stație se află o pistă pentru elicoptere, de unde se poate ajunge la pol în jumătate de oră. Băieții stau în spatele corturilor și fumează. Am venit, fac cunoștință cu ei, iar unul dintre ei îmi zice că a făcut armata la noi la Durlești, aproape de casa mea de vară. A fost incredibil să aud acest cuvânt la Polul Nord.
La stație există o regulă strictă: nici un fel de gunoi – mirosul de hrană poate atrage urșii polari, de aceea totul este curat ca într-o sală de operație. Gunoiul este luat de aici cu avioanele și transportat pe pământul mare.
După ce ne-am așezat în corturi, ne-am adunat cu toții în salon, unde am primit ultimele instrucțiuni și urări de baftă. Am făcut cunoștință unii cu alții, am mai luat o dată masa și am mers să ne pregătim pentru cursă.
Pregătirea
Traseul maratonului polar nu este unul complicat – 10 ture de 4,2 km. Dintre acestea, distanța de 1 km trebuie parcursă de-a lungul pistei de aterizare, iar 3 km în câmp deschis. Traseul arată foarte neobișnuit – din cauza ghețarului mișcător, pe care urma să alergăm. Viteza este de aproximativ 100 de metri pe oră.
Ce ține de vreme, deja cum ai noroc. Sunt ani cu puțină zăpadă, traseul e rapid și rezultatele – cu două ore mai bune. Dar sunt și ani ca acesta – mult omăt proaspăt și nepresat. Nu va fi ușor, dar am înțeles abia după start…
În patru ore e startul, e timpul să ne pregătim. Mai întâi, de mâncare. Organizatorii ne-au explicat că, din motive clare, nu vor fi stații de alimentare și hidratare pe traseu. De aceea va trebui să ducem cele necesare într-un cort amplasat alături de traseu. O dată la 4,2 km vom putea intra acolo ca să ne încălzim, să mâncăm, să bem, să vorbim cu alți alergători, să ne schimbăm hainele și chiar să dormim. Fiecare are un loc pe masă, unde să-și pună chestiile. Eu mi-am luat 4 geluri, 2 borcane de cola și o sticlă de apă. Foarte modest după standardele de aici – lumea avea mâncare caldă în termosuri, o mulțime de sticle cu lichid colorat, plasturi, haine calde, medicamente. Mai pe scurt, se vedea că lumea s-a pregătit.
E timpul îmbrăcării. Dilemă adevărată. Lumea se îmbracă nu pur și simplu cald, ci foarte cald — 4 straturi de haine, 2 perechi de mănuși, cu fața ascunsă sub o mască de schi și balaclavă, în picioare – două perechi de șosete și aparate de încălzire chimice. Clar că lumea a venit din Filipine, China, Africa de Sud, Brazilia. Pentru ei, zero grade e deja limita vieții și a morții, iar -30 ° C e greu de imaginat. Dar noi suntem moldoveni căliți, care, de altfel, doresc să ajungă pe piedestal, deci nu avem nevoie de greutate în plus. Deci, să începem:
- Lenjerie termică, caldă;
- Bluză subțire Primaloft;
- Jachetă și pantaloni rezistenți la vânt;
- Șosete din lână merino, 1 pereche;
- Încălțăminte foarte ușoară, Salomon S/Lab;
- Mănuși primaloft, rezistente la vânt;
- Pe cap — căciulă;
- Pe ochi — ochelari;
- Pe nas—bandă adezivă.
Va fi răcoare, dar voi putea alerga cât de repede posibil. Cea mai mare parte a îndoielii este cauzată de pantofi – nu este clar cât de rece va fi și, cel mai important, cât de alunecos și rapid va fi.
Aici se vede clar că toți oamenii normali aleargă în balaclave și măști. Ei bine, aproape toți…
Cu 15 minute înainte de start, am fost dați afară din colibele calde și ne-am alineat lângă arcul de start.
Maratonul de la Polul Nord 2018 a fost dedicat lui Alexandr Orlov, care a murit în luna aprilie a anului trecut. Alexandr a fost responsabil de înființarea taberei Barneo în fiecare an, începând cu primul maraton din 2002. Pe linia de start a fost anunțat un minut de reculegere, iar Ted Jackson a cântat în cinstea sa.
Start!
Și…start! Sub vuietul și strigătele pline de bucurie ale unor oameni care așteaptă acest moment de câțiva ani, cursa a început!
Stăteam în rândurile din față, de aceea am pornit printre primii. Sarcina pentru prima rundă este să alergi printre primii trei sau patru, ceea ce am făcut în primul kilometru. Sub picioare e un strat dur de zăpadă, se aleargă ușor, deși fața îți îngheață nițel. Vremea era frumoasă: -27 ° C, vânt slab, soare și umiditate ridicată, ceea ce sporește gerul și resimți ca -35 ° C. Apropo, este foarte ciudat să alergi la miezul nopții, chiorându-te la soarele strălucitor.
Fugim, scârțâim. Sunt pe poziția a treia, primii doi s-au detașat practic de la început. Ei bine, vom lupta pentru locul trei. În spate mă presează un alt „explorator polar”, iar în spatele lui nu mai este nimeni. Super. Se aleargă ușor, doar picioarele îmi îngheață puțin, dar este alegerea mea – ca să-mi ușurez membrele inferioare maximum posibil, ca să pot alerga mai repede. Aici e una din două: sau rapid, sau comod – fiecare alege pe potrivă. Așa suntem noi, moldovenii, ne place să ne chinuim – din același motiv am hotărât să nu port balaclavă, căci îmi încurcă să respir. Iar de respirat am avut foarte mult.
Dialogul meu intern a fost brusc întrerupt de o curbă de pe pistă în câmp deschis. Și aici a început coșmarul – să alergi pe stratul de zăpadă, care se prăbușește, iar piciorul se afundă vreo 15 centimetri în zăpadă. Îți scoți un picior, se afundă al doilea, și tot așa. Tempoul a scăzut la 7 min / km. Asta da, surpriză … Salomonii mei înguști spărgeau gheața ca niște spărgătoare de gheață, și mi-am dat seama că am dat-o-n bară cu pantofii. Și, încercând să țin pasul cu primii doi alergători, mi-am ridicat pulsul la 170.
Și iată așa, la cel de-al treilea kilometru, cu nasul înghețat, gâfâind și alunecând prin zăpadă, am înțeles de ce rezultatele acestei curse diferă de maratonurile obișnuite. Mi-a trebuit încă zece minute să mă calmez, să-mi potolesc emoțiile și să-mi pornesc gândirea la rece. Din fericire, la pol îți face bine vântul geros, care te bate peste obraji.
— Ia-te în mâini, plângăciosule, — îmi zicea vântul. — Pune-ți creierul în funcțiune!
Și eu mi l-am pus. Mai întâi de toate, trebuie să micșorez tempoul, altfel pur și simplu nu voi ajunge până la capăt. Las’ pe cei verzi să se bage înainte, ne vedem cu ei mai târziu. Iar în al doilea rând, trebuie să-mi schimb încălțămintea, bine că am luat cu mine încălțările HOKA, mai largi, în care am alergat Marathon Des Sables. Sigur, îmi va lua ceva timp, dar cu “spărgătoarele de gheață” voi pierde și mai mult timp.
Am trecut de primul cerc, mă opresc și plonjez în cort. Bine că am experiența zonelor de tranzit de la triatlon, așa că zbor în încăpere, cu o mână îmi trag Salomonii din picioare, iar cu cealaltă îmi pun Hoka, iar peste 15 secunde iată-mă din nou pe traseu. Straniu că mi-i cam răcoare la degetele picioarelor… Straniu? Dar ce-ați vrut, Dmitri, de la încălțăminte de vară, cu plasă ventilabilă trendy, și o pereche de șosete, la Polul Nord? Poate ați așteptat vreo minune?
Cât îmi schimbam încălțămintea, am mai pierdut un loc. Dar iată că mă apropii de el câte puțin. Încă un kilometru și îl întrec. E tot mai greu de alergat – 60 de alergători au finisat primul cerc, lăsând în urma lor un terci de zăpadă. Te împotmolești în el ca într-o mlaștină.
Traseul circular mai are un minus – nu știi pe ce loc alergi. Tot întrecându-i pe unii sau pe alții, nu știi pe cine întreci – pe al treilea sau pe unul de la coadă. Din cauza ochelarilor, îmi venea greu să văd cine aleargă în față. De fapt, mi i-am pus ca să văd mai bine. Dar acum că au început a transpira, trebuia să-i șterg permanent. I-am șters de vreo două ori, apoi am scuipat și i-am băgat în buzunar. Așa și am alergat până la finiș, bucurându-mă de o imagine clară în fața ochilor.
Știți cum să vă creșteți cel mai rapid mustață? Mergeți la Polul nord, alergați 20 kilometri fără balaclavă și obțineți niște mustăți de gheață de toată frumusețea, cu tot cu barbă. Din când în când le „rădeam”, dar peste o oră țurțurii creșteau din nou. Așa că am renunțat la idee și am alergat până la sfârșit în stilul lui Santa. Și ar fi fost totul bine, dacă ușoara adiere din încălțările mele nu s-ar fi transformat în respirația Reginei Zăpezilor. Mii de ace mi se înfigeau în degete, de parcă alergam călcând pe arici.
Am aruncat o privire la ceas și am văzut… ecranul negru. Cum așa?! Doar l-am încărcat până la 100%. Cum s-a putut descărca într-o oră jumătate? Fir-ar să fie, ce mai ger, ceasul îmbrăcat pe deasupra mânecii s-a oprit după 15 km. Înjurând în gând, dar fără să mă opresc în loc, am mutat ceasul sub haină, pe mâna caldă, sperând că-și va reveni. Și într-adevăr, după ce l-am încălzit, mi-am pornit Fenix-ul 5 și a început a funcționa. Mi-am setat un antrenament nou, căci bateria era la 30% .
În jur era o tăcere albă, întreruptă de scârțâitul zăpezii și clinchetul țurțurilor de la nas
La a cincea tură am decis să intru în cortul de alimentare să înghit un gel. Spre mirarea mea, lumea de acolo nu se grăbea deloc – erau vreo zece participanți, care își uscau hainele, mâncau snickers și discutau despre cursă. Cineva își schimba hainele, cineva sta culcat și se uita în pod, iar altcineva a dat busna, a înghițit repede un gel și a zburat afară ca un glonț. Ăsta grăbit eram eu. Dar mulți vin nu pentru rezultat sau loc. Pentru majoritatea e doar o plimbare în vârful pământului. Dar nu pentru moldoveni.
Următoarele câteva ture îmi doream din tot adinsul să apară la orizont un urs alb, ca să mă mișc mai repede. Dar orizontul era curat, iar oamenii cu arme dădeau de înțeles că nu va fi nici un fel de doping viu. La briefing ne-au preîntâmpinat că ursuleții se plimbă în apropiere de Barneo și să nu intrăm în panică, dacă zărim vreunul, fiindcă oamenii cu arme stau de pază.
Degetele de la picioare nu mă mai dureau – eu pur și simplu nu le mai simțeam. Dar nu puteam să mă opresc ca să le încălzesc și să-mi pun încă o pereche de șosete, fiindcă era la bătaie un loc premiant. De fapt, nu mai înțelegeam pe ce loc mă aflu și, trecând linia de sosire tură după tură, mi se părea ba că-s pe locul trei, ba pe cinci. Am fost ghidat de personaje neobișnuite, pe care le întreceam în mod regulat, uimit de motivația lor:
Un alergător orb împreună cu ajutorul său
Husky împreună cu un ajutor
Un irlandez sever cu un aspect deloc de alergător.
La patru ore după start, când mai rămânea de alergat mai puțin de zece kilometri, am simțit că un gel n-a fost destul și că am nevoie de rezerva mea de cola, care mă aștepta în cort. Alergătura mea nu mai semăna a fugă. Dar, sincer să fiu, demult n-am mai văzut lume fugind. Toți mergeau l a pas. Probabil, mă priveau ca pe Usain Bolt, care trece alături ca vârtejul, cu viteza de 8 km pe oră. Motivația dispărea cu fiecare kilometru. Chiar așa, de ce să alergi, dacă pe cel din față nu-l poți ajunge, iar din spate nimeni nu pretinde la locul tău. Dar totuși, care acolo aleargă și-i întrece pe pietoni?
La cotitură m-am uitat mai atent și am zărit un tovarăș, care se apropia tot mai tare. În capul meu înghețat și stupefiat de atâta luptă au apărut niște întrebări: de unde s-a luat, de ce nu l-am văzut alergând mai devreme, de unde are forțe la kilometrul 35 și, principalul, ce-i de făcut? Planul de a alerga în cort să beau cola nu mai merge, pentru că într-un minut mă va întrece la sigur. Dar și să alerg fără carbohidrați îmi va fi tot mai greu, cu fiecare pas. A mai rămas o tură de 4 km, iar solicitantul „tronului” s-a apropiat deja cu 100 de metri. Mi-am dat seama că lupta nu ar fi pentru viață, ci pentru moarte, și, adunându-mi restul forțelor grămadă, m-am accelerat.
De când mă țin minte, în timpul competițiilor, niciodată nu m-am uitat lung la adversari – mi se părea că e un semn că ți-i frică, n-ai forțe și ai intrat în panică. Aceștia includ instinctul de prădător, capătă forțe noi și te depășesc. Dar azi chiar eu, nevrând, i-am făcut semn rivalului, iar el a înviat. Picioarele mele înfundate și înghețate nu puteau fugi mai repede prin acest terci de zăpadă. Mârâiam, încercând să schimb viteza, dar motorul scânteia, amenințând să moară complet.
Mai rămânea un kilometru până la finiș, când am ieșit pe pista de aterizare, cu zăpadă bine-călcată în picioare. Pretendentul alerga la vreo cinzeci de metri în urma mea, îi auzeam respirația grea. În timpul antrenamentelor, deseori îmi venea al doilea val. Dar acum mi-a venit al treilea, împreună cu al patrulea și al cincilea val. Am rupt-o la fugă spre finiș, că nu-mi mai simțeam picioarele. Și el la fel. Intriga creștea împreună cu respirația intensă și țurțurele lung de la nas.
Dintr-o parte arăta ca doi joggeri, înviorându-se înainte de cursă. Dar de fapt lucrurile erau mult mai serioase. Luptam pentru un loc la Maratonul Polar, la care, de ani buni, fiecare din noi visase să participe.
În față se vede finișul. Dintr-o dată, am încetat să-i aud respirația grea. Privind înapoi, mi-am dat seama că a renunțat, se pare că i-a fost dificil și lui. Dar pe ultima sută de metri, m-a părăsit aș cincilea val, apoi al patrulea, al treilea, al doilea, chiar în fața arcului de finiș. Sleit de puteri, am apucat steagul Moldovei, am trecut cu el linia de finiș și am primit medalia de la Richard.
Congratulations, my friend! You are the second!
La început n-am înțeles sensul frazei — creierul meu lipsit de carbohidrați judeca rău de tot. Dar când Richard mi-a arătat două degete și m-a lovit ușor peste umăr, am înțeles ce a vrut să spună.
Fir-ar să fie, am sosit al doilea!!! Cinci ore trei minute. Iar după 8 secunde a sosit și rivalul meu…
Nebunie curată! Dublă nebunie!
Înseamnă că nu în zadar am luptat pentru un loc sub soarele polar! Îndată s-au apropiat oamenii cu camera și mi-au cerut vreun gând profund. La urma urmei, toată lumea știe că primii sportivi, care mor de suprasolicitare la finiș, au întotdeauna ceva de spus lumii. Nu știu ce discursuri ține Kipchoge la finiș, dar în capul meu era gol. Maximum ce am putut zice a fost un “amazing” slab și vreo două exclamări apatice “wow” …
Dintr-odată mi-am dat cu palma-n căciula înghețată de pe frunte —Mămica! Desigur, azi e ziua ei de naștere!
Ciudat, dar cu exact un an în urmă, stăteam sub soarele încins în deșertul Sahara, la finalul MDS și o felicitam pe mama cu prilejul aniversării. Și cel mai bun cadou pentru ea a fost că eu eram viu și nevătămat. Și acum îi ofer din nou același cadou, numai sub formă de înghețată. Ea își face griji pentru mine, dar, realizând că eu altfel nu pot, mă lasă să merg la toate aceste curse nebune. Pentru că într-adevăr mă iubește. Așa cum poate iubi doar Мать.
— Sunt viu, așa cum am promis, te iubesc și la mulți ani!!!
Și ca să demonstrez că am dreptate, mi-am dat jos țurțurii de la nas și am zâmbit larg.
Soarele strălucea atât de tare, încât abia am putut zări cât e ora – 4 noaptea, e timpul să mergem la culcare. Dar mai întâi luăm o gustare. Cola, hrișcă, cola, baton energizant, felicitări, pâine cu dulceață, din nou congratulation. Din nou mâncare. Din nou felicitări. Și așa s-a făcut dimineață. În “cafenea” era tot mai mare aglomerație, berea și whisky curgeau râu, nimeni nu mai vroia să doarmă, toți se cuprindeau și se felicitau unii pe alții, și toți beau ce puteau și cât puteau. Și nu e de mirare, pentru că azi vom zbura la Polul Nord geografic!
Polul
După prânz ne-au spus că zburăm la pol. Ura! În sfârșit! Ne-am îmbrăcat mai cald, ne-am încărcat dispozitivele și am mers pe pista pentru elicoptere.
Ne-au ticsit în elicoptere noi-nouțe și peste jumătate de oră, cu urechile înfundate de zgomot, ne-au descărcat la polul Nord.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi scot GPS-ul și să găsesc anume acel punct, la care am visat atât de mult.
Acolo au pus un indicator și s-a început!
Chinezii umblau cu camerele și făceau poze, irlandezii cântau și beau whisky, iar moldovenii alergau în jurul pământului, străbătând toate meridianele în 10 secunde.
După ce-au dansat în jurul axei pământului și după destule poze, au mers cu toții în elicopterele calde. Un singur om lipsea. Cine lipsește? Stați așa, dar unde-i moldoveanul?.. Între timp, moldoveanul s-a furișat către axa pământului, și-a desfăcut șlițul și…nemernicul, a marcat locul! Hohotele prietenoase și “bate palma” la întoarcere în elicopter mi-au dat de înțeles că mi s-a împlinit visul!
Pe insulă
Dimineață zburăm pe Spitsbergen – așa credeam noi, când ne-am băgat în sacii de dormit, imaginându-ne că suntem deja la baie sau în patul cald și moale. Dar n-a fost să fie. Dimineața ne-am trezit pe insulă.
“Noaptea”, ghețarul unde dormeam liniștiți a crăpat chiar perpendicular pe pista de aterizare și, respectiv, pe traseul nostru de maraton. Nu se știe cum ar fi fost, dacă acest râuleț apărea ieri, când maratonul era în toi… Cred că ar fi trebuit să-l trecem după fiecare tură. Cine îl sare până la mal, ajunge la finiș, iar cine n-a ajuns la mal… ei bine, hai să nu vorbim despre lucruri triste.
Deci, pista s-a transformat în două maluri de râu, de aceea nimeni nu zboară nicăieri. Crăpăturile s-au extins într-atât, încât am rămas pe un imens bloc de gheață, tăiat de la restul calotelor prin râu și plutind încet, la o sută de metri pe oră, într-o direcție necunoscută.
Acest lucru trebuie sărbătorit, am decis noi — doar o zi la pol nu este egală cu o zi la birou, de aceea trebuie să profităm la maximum! În timp ce băieții ruși construiau o nouă pistă de aterizare, eu eram cu gândul la o nouă aventură. Ce-ar fi, dacă…
Dacă aș alerga cu pieptul gol… Nu, nu așa, în chiloți! Da. Și, și… Și pe bicicletă, da! Păcat că nu e vreo copcă pe aici și nu se permite să te scalzi, dealtfel făceam un triatlon aici.
Dar și duatlon la polul Nord tot sună vesel!
Deci, zăpada Galbenă nu e bună!
Maratoniștii au ieșit de prin corturi, chinezii au început să fotografieze, irlandezii au adus whisky să mă încălzească, iar rușii mi-au oferit o porție dublă de hrișcă și carne. Mulțumesc băieților pentru susținere, iar pentru asistență la filmări le mulțumesc noilor mei prieteni: Bogdan Bulîceov din Rusia, Eleanor & Stephen Pienaar din Africa de Sud, Alexander Rüdiger din Austria, Wojtek Wiwatowski și Joanna Medras din Polonia.
Spre casă
Și iată, în sfârșit, ne îndreptăm spre casă. Toți suntem sătui de frig, lipsuri și foame informațională. Aterizează un AN-74 imens. Mergem să ne ocupăm locurile. S-au lipit cu toții de ferestruicile mici și își iau rămas bun de la cea mai mică așezare omenească de la Polul Nord, de la ospitaliera tabără Barneo, de la băieții care rămân aici și, în special, de la zilele trăsnite, pe care nu le vom uita niciodată. Dacă nu va veni Alzheimer, desigur…
Irlandezii au mai scos o sticlă de whisky și două ore jumătate au zburat pe neobservate. Longyear, civilizație, ora 3 noaptea, mergem spre casa de oaspeți unde ne oprisem, iar aici – surpriză: gazda Oddny a aflat când va sosi avionul și ne-a pregătit un ospăț. Ce oameni minunați trăiesc în Svalbard…
După un pui de somn, zbor la Oslo, apoi la Warszawa, și în sfârșit, lipsit de puteri, aterizez la Chișinău. După un drum atât de aiurea, clipesc din ochi a somn și tot așa mă clatin . Îmi iau valiza, mă târăsc în sala de aeroport cu gândul la așternut, când deodată…
Înțeleg că dorm și visez: mă întâmpină un urs alb, de trei metri, cu un poster…
Mă frec la ochi și văd că ursul n-a venit de unul singur — mă întâmpină familia și prietenii! Asta da, surpriză! Ăsta da, cadou! Copiii îmi sar în gât, îmi pun întrebări, îmi pipăie nasul înghețat, mă felicită. Dar în cutie ce este? Wow, gustoșenia mea preferată – tort Kiev!
Toată lumea sare în jurul meu, îmi fac poze, ursul polar încearcă să dea mâna cu mine, copiii încearcă să mă ia acasă, iar eu stau ca un pierdut în mijlocul acestei învălmășeli și înțeleg, că de dragul acestor clipe merită să alergi într-o pereche de șosete și să-ți degeri degetele, să înduri foame, numărând fiecare calorie, să te autodepășești pentru rezultat.
Anume aceasta este senzația pe care n-o poți cumpăra cu bani și pe care ți-o dorești întotdeauna, pe care ești gata să dai tot ce ai. E senzația că trăiești. Nu exiști, dar îți trăiești viața din plin. Și e atât de multă, încât pulsează și se revarsă. Iar tu… Tu bei lacom, cu înghițituri mari, zâmbind larg, și o împarți cu oamenii dragi.
PS: Când am mers prima dată la piscină de când m-am întors, bucuros, i-am comunicat antrenorului despre locul doi! ocupat la Polul Nord. Acesta m-a privit atent, m-a cuprins și m-a întrebat:
— Vrei să-ți spun o glumă?
— Dă-i drumul — am răspuns zâmbind, fără să-mi dau seama că e o șmecherie la mijloc.
— Ei hai, ascultă:
Soția îl ceartă pe soț:
— Ești un cretin! Acasă ești cretin, la lucru ești cretin, și în pat tot un cretin ești!Dacă s-ar face un concurs pentru toți cretinii lumii, cred că ai lua locul doi la el!
Soțul (supărat):
— Și de ce mă rog nu locul întâi?!
— Pentru că ești un cretin!!
Cretinul a oftat, a intrat în piscină și a început să înoate un cerc după altul, imaginându-și că trece oceanul înot…
PS: Totuși, nasul mi-a înghețat un pic. Nu mi-am ținut promisiunea – iartă-mă, iubito. În rest, totul e bine ????
