Când fiica mea era mică, mă ruga să-i spun povești înainte de culcare. Într-o zi, obosit după o zi grea, am intrat în camera ei, m-am așezat pe pat și am cuprins-o.
– Tati, tati, spune-mi o poveste!
– Of…Bine, despre ce?
– Nu știu, despre ce vrei tu.
Nu vroiam să spun nicio poveste, dar știam că fiica nu mă va lăsa în pace, așa că am început să caut un obiect sau un erou în raza mea de vedere, ca de obicei.
– A fost odată ca niciodată… am privit în jur. În camera întunecată nu se vedea nimic în afară de lumina din ușa întredeschisă…
A fost odată ca niciodată o Ușă în Valea Mare a Ușilor.
Și era enormă și tare ca piatra. Dar nimeni nu se grăbea să o deschidă. Alte uși se deschideau și se închideau, oamenii intrau și ieșeau pe ele, dar ușa noastră stătea singură, fără să știe ce se ascunde în spatele ei. Și nimeni nu o deschidea.
Din această cauză, ușa se întrista și mai mult, iar piatra din care era făcută devenea tot mai cenușie. Pe măsură ce tristețea devenea tot mai adâncă, dorința ușii creștea mai mult – oamenii să o deschidă și să dezvăluie lumii întregi ce se ascundea în spatele său. Dacă au făcut-o ușă, înseamnă că trebuie să se deschidă, așa credea ușa.
S-au scurs sute de ani până când, într-o zi, un om s-a apropiat de Ușă. Era călare și purta armură. Omul părea încăpățânat și foarte curajos. A încercat să deschidă Ușa, dar n-a putut – s-a dovedit că era nevoie de cheie. Nu avea cheie și asta l-a înfuriat! Și atunci a decis să intre cu forța. A tăiat un copac uriaș din pădure și a făcut din el un berbec. Cu acest buștean masiv a încercat să spargă ușa, dar aceasta a rămas neclintită. Vă amintiți doar, era enormă și groasă. Ușa s-a întristat din nou – tare mult dorea să-l lase pe om să intre, dar nu se putea deschide fără cheie…
Omul nu s-a dat bătut: a decis să spargă încuietoarea. A încercat să deschidă Ușa cu un cuțit, a tras cu ochiul prin broască, a încercat să facă o cheie dintr-o suliță, dar încuietoarea era complicată și trainică. Ușa nu se deschidea. Disperat, omul a decis să dea foc la Ușă! A tăiat berbecul în bușteni mici și i-a pus în jurul Ușii. A aprins focul și scânteile au prins a zbura de colo-colo. Ușa s-a mirat foarte tare și chiar s-a supărat – cum de Omul nu și-a dat seama că Ușa se deschide foarte simplu? Este nevoie doar de cheie.
Focul și ciuda au făcut ca Ușa să se înroșească, mai ales că era făcută din fier. Totuși, nici asta nu a funcționat, pentru că ușa nu se deschidea. Crenguțele de iederă care învăluiau Ușa ardeau și, deodată, sub ele, pe suprafața înfierbântată, omul a observat niște cuvinte. Acolo scria că cheia de la Ușă se afla în ghearele Dragonului, care trăia pe un munte din apropiere. Omul s-a bucurat, și-a luat sulița, a sărit pe cal și a plecat în galop.
A trecut o zi, apoi o săptămână, apoi o lună, dar omul nu s-a mai întors. Ușa și-a dat seama că Dragonul a fost mai puternic și s-a întristat. Sperase atât de mult că cineva o va deschide…
O lună mai târziu, o fetiță s-a apropiat de Ușă. A ridicat privirea spre Ușa neagră, pârjolită și zgâriată. Ușa a vrut să-i zâmbească Fetiței, dar Ușile nu știu să zâmbească… Dintr-o dată, Fetița a început să vorbească:
— Bună ziua, Ușă. Știi, omul care a încercat să intre prin tine era tatăl meu. S-a dus la Dragon după cheie și nu s-a mai întors. L-am căutat și am găsit locul unde tatăl meu s-a luptat cu Dragonul. Pe tata nu l-am găsit, – a oftat Fetița. – Dar am găsit asta. – Și Fata a scos din buzunar o cheie.
Ușa s-a întristat că, din cauza ei,Fetița a rămas fără tată. Dar gândul că, iată, se va deschide în sfârșit, a făcut-o să se bucure. Fata a băgat cheia în broască. Ușa s-a deschis și Fetița a pășit înăuntru.
Ușa era atât de fericită încât nu a observat unde a dispărut Fata. Se bucura că acum era o adevărată Ușă prin care treceau oamenii. Era atât de fericită! De fapt, nu-și dădea seama că era cea mai neobișnuită Ușă din lume – ușa dintre lumea celor vii și lumea umbrelor.
A trecut puțin timp și Ușa s-a mirat foarte tare când a văzut-o pe Fată întorcându-se. Doar că Fetița nu era singură. Îi ținea de mână pe bărbatul acela încăpățânat și pe o frumoasă Femeie. Era mama Fetei, pe care tatăl său o căutase la Ușă….
Râzând vesel, au ieșit prin Ușă, i-au mulțumit și au plecat spre casă. Iar Ușa le-ar fi zâmbit și ea, dacă ușile ar fi putut să zâmbească…
PS: În acel moment, povestea mi s-a părut interesantă, de aceea am scris-o. Acum că am fost rugat să o povestesc în cadrul campaniei Povești de-acasă, inițiate de CCF Moldova, am decis să o public. Când a venit vremea să o ilustrez, am început să caut pictori. Termenele și prețurile nu m-au satisfăcut și chestiunea a rămas deschisă. Până când am văzut ce făcea MidJourney Bot. Este o rețea neuronală care generează imagini din descrieri în formă de text. Este un instrument uimitor care m-a ajutat să-mi ilustrez povestea (sub fiecare imagine este o descriere în formă de text, pe care am introdus-o pentru a obține imaginea).
Este pe atât de încântător, pe cât de înfricoșător în același timp. Ce se va întâmpla cu pictorii care au învățat să deseneze toată viața lor? Iar pasul următor este video, film, scenarii. Și iată-ne privind un serial perpetuu, „filmat” în câteva secunde de o rețea neuronală cu actorii tăi favoriți, cu povești preluate din filmele tale preferate și cu niște glume care îți vor fi pe plac anume ție.
Întrebarea este: ce vor face oamenii din zecile și sutele de profesii pe care le va înlocui Inteligența Artificială și care profesii vor dispărea ultimele?
