– Mergeți și vă spălați…la baia cu aburi! Invitatul nostru de azi are tot dreptul moral și profesional de a spune acest lucru fiecăruia dintre noi. În plus, el se consideră un antreprenor în serie. De asemenea, se consideră și regizor de film, și atlet, îi plac maratoanele. Se mai consideră și inventator. În plus, se consideră un investitor. Era să uit, se autodefinește ca fiind un golan. Nu cred că greșesc dacă spun că este principalul golan desculț al fabulosului și minunatului nostru regat-stat. Bună seara! Mă numesc Artur Efremov. Sunt jurnalist. Suntem în direct la 21, în emisiunea Glavnoie. Și azi discutăm despre lucrurile principale cu Dmitri Voloșin.
– Salutare.
– Salutare. Hai să facem niște dezvăluiri telespectatorilor noștri. Dacă te vei roti pe scaun, cei care te privesc de la acea cameră nu vor vedea toată splendoarea ta.
– Gata, mă opresc. Aterizez.
– Trebuie să admit că nu prea-mi place familiaritatea, dar Dmitri a insistat să ne tutuim azi pentru a ușura comunicarea. Am acceptat cu drag. Uite cum facem. O să mă dezamăgești foarte tare, pentru că am pariat cu niște tipi serioși, jumătate dintre ei au pariat că, uite, Voloșin nu e un psihopat care să apară în direct la TV cu tălpile goale. Iar eu le-am zis că vei veni cu tălpile goale. Acolo sunt camerele de filmat. Te rog să le arăți picioarele goale, ca oamenii să înțeleagă că nu glumim. Ești serios, desculț și serios. Iată tălpile lui Voloșin, da. Și vreau să-ți dezvălui un secret, ție și spectatorilor noștri. În 30 de ani de jurnalism, aceasta e prima emisie în direct în care, în semn de susținere profesională masculină, am decis să fac și eu azi emisiunea cu tălpile goale. M-am spălat pe picioare acum o săptămână și sunt curate. Vă arăt – o talpă goală, două. Am trecut testul. Acest Dmitri Voloșin m-a făcut să merg desculț. Cum rezolvi problema la sfârșitul lui noiembrie până la începutul lui aprilie, când afară este foarte frig, mocirlă și zăpadă?
– O fac foarte creativ.
– Zi-mi și mie.
– Îmi pun pantofii.
– Totuși, porți pantofi? Ce mărime ai?
– Piciorul, 43 și jumătate.
– Uite, recunosc că e unul dintre puținele live-uri care nu au la bază un scenariu. Îți explic de ce. Pentru că ești prea dinamic. Ești prea imprevizibil și D-zeu știe la ce să te aștepți de la tine. Așa că azi va fi, probabil, o improvizație totală. Mi-am pus niște blocuri în cap și o să mergem pe ele.
– Ne lăsăm purtați de curent, vedem cum va merge.
– Acum câteva zile, nu știu de ce ai făcut-o, dar o vom afla astăzi și toți cei care ne privesc azi vor afla. Ai revoltat spațiul informațional, ai aruncat în aer creierii câtorva zeci de mii de concetățeni, de la înjurături până la “ce tip mișto e Dmitri Voloșin”. O să vorbim despre asta. Înainte de a intra în Vechiul Testament, vei înțelege Despre ce e vorba. Vreau să te întreb: ești patriot sau cosmopolit?
– De ce anume lucruri care se exclud reciproc? Sunt curios. De ce nu poți fi și cosmopolit și…
– Nu, am pus doar o întrebare. Poți să spui „și-și”.
– Și-și. În general, sunt împotriva distincției negru-alb, roșu-verde. Să pretindem că o entitate poate avea mai multe fațete.
– Nu te contrazic, bun răspuns. Te rog să încerci să te testezi public în direct la Canal 21. Cât cinism, romantism, idealism, nonșalanță și calcul matematic este în sufletul și în creierul tău?
– Adică să le așez, să le privesc, să desenez o diagramă cu procente…
– Un fel de haplogrup în domeniul IQ-ului, al sufletului, al viziunii asupra vieții, al viziunii asupra lumii.
– Nu vreau.
– De ce? Te temi? Te rușinezi?
– Nu, nu, probabil sunt ingrediente secrete pe care nici eu nu le știu. Adică, noi nu suntem roboți. Aceasta nu este o matrice, unde poți pune totul în gradienți, să vezi prin straturi ce trebuie să adaugi aici pentru a-l obține pe Voloșin. Habar n-am ce procente sunt acolo, iar în diferite momente ale existenței mele indicii se schimbă, unii devin mai ridicați, alții mai reduși. E instabil, ca într-o supă.
– Cei care te cunosc bine, care au lucrat cu tine mulți ani, iar apoi au trecut în alte sfere și domenii, și cei care lucrează cu tine în prezent spun că spun că uneori, în momente speciale, înjuri foarte apăsat. Asta te ajută?
– Înjurăturile mele sună firesc. Le folosesc ca să leg discursul, ele curg atât de frumos. Nu e ca și cum ai zice “naiba” fără motiv.
– Șșș! Suntem în direct, nu ai voie. S-ar putea să se uite copiii.
– Nu m-ai avertizat, bine.
– Suntem în direct.
– Sună frumos când o spun, natural și frumos.
– A, deci toți zâmbesc și îți aduc cafea?
– Nu avem acolo femei, nici copii, normal.
– Nu înjuri în fața femeilor și copiilor?
– Încerc să n-o fac.
– Vechiul Testament… Am pus arborele genealogic în cuvântul ăsta, neamul tău, generațiile tale și de unde te tragi. Pentru că ceea ce este unic și complicat la firea ta și la persoana ta este că despre tine se vorbește câte ceva în fiecare zi. În fiecare zi faci ceva, în fiecare zi vorbești despre ceva, în fiecare zi arunci în aer creierii cuiva, începând cu echipa ta și terminând cu publicul. Dar când am început să mă pregătesc pentru interviu și să mă informez despre cine e și cu ce se mănâncă Dmitri Voloșin, mulți au ridicat din umeri și au strâmbat din nas când întrebam de unde ești, cine sunt părinții tăi, cum ai venit pe teritoriul Moldovei, pentru că știu că nu ești născut aici. Răspunsurile au fost minime. Deci, de unde ești?
– Deci, în 1974 m-am născut în satul Alekseevka, raionul Belgorod-Dnestrovsk, regiunea Odesa. Tatăl meu este militar, un tânăr locotenent din Orenburg, iar mama mea este tot din Orenburg. S-au întâlnit și s-au cunoscut în Orenburg, iar în anul următor, după nuntă, au plecat la Alekseevka, el fiind trimis să servească în Ucraina.
– În ce ramură a fost taică-tău?
– La A.A.
– Apărare antiaeriană.
– Da.
– Și cum ai ajuns în părțile noastre?
– Am locuit acolo timp de 12 ani, după care tatăl meu a fost transferat la Florești pentru a servi în Moldova. Și am mers și eu acolo. Am terminat școala acolo, apoi s-a întâmplat o poveste interesantă. Probabil că deja la 13 ani mi-am dat seama că sunt inginer, sudam și asamblam calculatoare, și…
– Totul a început la 13 ani?
– Când aveam 13 ani. La 15 ani, deja îmi asamblasem primul computer, un ZX Spectrum. Deja mă jucam jocuri. Înțelegeam clar ce voiam să fac – electronică și computere erau ceea ce-mi plăcea. Am decis să intru la universitatea Bauman din Odessa, un mare salt. Și acolo s-a întâmplat o poveste interesantă. Am trecut două examene, iar al treilea a fost la matematică. Îmi amintesc că am avut o problemă, au fost mai multe sarcini, dar una dintre ele a fost extrem de dificilă. Nicicum n-o puteam rezolva și am cheltuit 30-40 la sută din timp ca să o rezolv. Și nu am putut nicicum până când, deodată, am găsit o soluție originală, o soluție non-standard, adică mi-a venit din pod. Am făcut-o, am ieșit și le-am spus părinților mei – felicitări, sunt student la Bauman. Ne-am îmbrățișat, ne-am sărutat. Am primit rezultatele – nota trei.
– Cum așa?
– De ce trei? Ultima problemă nu s-a luat în considerare. Am întrebat de ce nu, răspunsul e greșit? Ei au spus că nu, este corect. Și ce nu e bine? Înțelegem că ai copiat, ai aflat de undeva răspunsul și ai încercat să găsești o soluție ca să se potrivească. Ei pur și simplu nu au înțeles cum am rezolvat. A fost foarte frustrant. Am dat la contestare, dar nimic nu a ajutat, așa că am pierdut un an, nu am fost acceptat, nu am avut notă de trecere suficientă pentru a ajunge la Odessa, așa că am fost trimis să studiez la Orenburg. La Orenburg am intrat în grupa de candidați la Institutul Politehnic de alimentare cu energie electrică a întreprinderilor industriale și a orașelor. Am studiat acolo un an, apoi m-am întors la Chișinău, am intrat în anul doi la Politehnică și de atunci am învățat acolo.
– Dă-mi voie să te întreb, asta spune multe despre caracterul unei persoane. În zilele de școală, unde stăteai, în așa-numita Kamchatka sau în față?
– Nu aveam prieteni, puțini oameni socializau cu mine. Aveam un singur prieten în tot orașul, care nici măcar nu învăța cu mine.
– De ce, nu voiai să socializezi din principiu?
– Eram tocilar, ca să fiu sincer.
– Erai tocilar?
– Eram un tocilar absolut. Nu aveam prieteni. Eram plictisitor, pentru că probabil că nu existau persoane care să mă intereseze în clasă și aveam probleme cu asta. Am suferit mult din cauza asta, pentru că aveam un rating social în clasă undeva sub ultima persoană de sub bancă. Din când în când, primeam bătaie. Poate că asta a făcut ca acel resort să se comprime și să se declanșeze mai târziu.
– Am primit astăzi un mesaj interesant Despre tine din partea unuia dintre foștii miniștri ai apărării din Moldova, Valeriu Pleșca. Nu mi-a venit să cred ochilor la început, am decis să-l corectez. El spune că ești băiet de-al lor, din Florești. Și eu nu știam încă de Belgorod-Dnestrovsk, și îi scriu – scriu de fapt el nu s-a născut în Florești, acolo a trăit. Și el zice – în Florești de obicei s-au născut, se nasc și trăiesc personalități foarte neobișnuite, netriviale.
– Bună lingușeală!
– De ce vorbești așa? Poate că omul te respectă sincer. Și spune-mi te rog, este acum un cuvânt nou, ești de profesie specialist în IT? Ești specialist în informatică?
– Acum sau cum e scris în diplomă?
– Cum e scris în diplomă?
– Specialist în calculatoare. Calculatoare, complexe, sisteme și rețele de calculatoare, așa se numește specialitatea mea.
– Ce complicat. Și dacă mai exista acum URSS, ai fi fost un programator normal, standard, mișto, nu? Sau specialiștii IT și programatorii sunt lucruri diferite?
– Păi, uite, IT-ul e un spectru foarte larg. Un designer este și el specialist IT, și un programator este specialist IT, și cel care sudează calculatoare, și sunt sute de astfel de profesii. Specialitatea mea nu este programarea. Specialitatea mea este hardware-ul, adică microcontrolerele, rezistențele, plăci de bază, memorie, cum funcționează un computer. Nu programez, așa că asta e superputerea mea. Adică, înțeleg cum funcționează dispozitivele electronice. Deci, cu Sonr mi-a fost ușor să intru în acest proiect pentru că am înțeles ce vreau.
– Când ai absolvit universitatea, institutul sau academia. Ce ai văzut la orizont? Ce idee ți-a venit în minte?
– Eram în ultimul an de facultate. Era în ’96, am văzut pentru prima dată grafica pe calculator pe ecran. Grafică 3D, nu orice fel, ci 3D. Ca să înțelegi, calculatoare cu ecrane verzi în care puneai dischete. Nu, nu alb-negru, ci negru și verde, negru și verde. Și deodată văd un program care se numește 3D Studio și acolo un cub care se rotește, un cub tridimensional. Și zic wow, ce e asta? Și un specialist îmi spune că e grafică pe calculator, fiule. Și gata, am rămas cu gura căscată.
– Ai rămas impresionat?
– Da, am început să studiez, să mă uit, apoi a apărut Windows 3, apoi a apărut softul pentru asta, a apărut mouse-ul. La început, totul se făcea de la tastatură.
– Chiar și eu îmi amintesc povestea asta.
– Și atunci am început să fac grafică pe calculator, am început să fac videoclipuri 3D pe calculator, animație 3D, din ’97 până în 2018.
– Simpals e prima ta afacere?
– Da.
– De ce Simpals? Explică pe litere, pentru că multă lume nu știe.
– Poate că mulți nu știu că compania a fost înregistrată la 1 aprilie.
– Accidental sau intenționat? Având în vedere caracterul tău.
– Am avut de ales între 1 sau 2 aprilie. Evident, alegerea a fost cu siguranță 1. Ar fi putut fi 2, mă rog. Ne-au întrebat dacă avem denumire pentru companie. Nu aveam, ei bine, ne trebuie un titlu și am făcut brainstorming cu băieții. Și la sfârșit, când eram complet epuizați, am zis, hai să o numim pur și simplu Prieteni. Cum e în engleză? Simple.
– Stai, dar prieteni e Friends.
– Mai e și Pals. Amici, camarazi Pals. Simple și Pals- Simpals.
– Numele îți aparține ție sau unui grup de persoane?
– Aparține companiei.
– Hai să le luăm pe rând. Ești genul de persoană care vrea să îmbrățișeze vastul și să unească necombinabilul. Când am aflat de existența lui Hannibal Lecter, am aflat de existența criminalilor în serie. Iar despre antreprenori în serie, ceea ce am văzut sub poza ta de pe pagina ta de Facebook, nu am văzut niciodată o asemenea expresie, recunosc. Ce înseamnă să fii un antreprenor în serie?
– Un maniac în serie, un criminal în serie ce face?
– Omoară oameni în serie, periodic.
– Periodic.
– La fazele lunii, la solstițiu.
– Corect. Antreprenorul face același lucru, face afaceri periodic, le pune în sistem. Un maniac ucide în funcție de sistem, un antreprenor creează afaceri de succes și nereușite în funcție de sistem. Încearcă un lucru, altul, altul, altul. El o face în mod profesionist. Maniacul este la fel un profesionist. Dacă ucizi trei oameni, ai deja o experiență serioasă.
– Poliția îți va scrie un raport profesionist.
– Un ucigaș profesionist. Un antreprenor profesionist care face nu o afacere, nu două, nu trei, ci zeci. Ăsta e un antreprenor în serie.
– Ei bine, e logic. Atunci aș vrea să precizez, la câte companii ești azi proprietar și coproprietar?
– Uite, cum se măsoară companiile? De exemplu, Simpals deține 100 de proiecte.
– Așa este.
– Ei bine, toate sunt deținute de Simpals, nu toate proiectele au o companie separată. Adică, există proiecte cu o companie separată. Multe dintre ele se nasc în interior și sunt deținute de Simpals.
– Dar, pe lângă Simpals, există noi sfere la care probabil că nici nu te-ai gândit în urmă cu câțiva ani. Este vorba de faimoasele băi Woloshin banya.
– Cam așa. E o companie separată, da.
– În prezent administrezi și Simpals, și Woloshin banya?
– Nu e chiar așa. Simpals e administrată de partenerul meu, Roman Știrbu. Eu sunt fondatorul, dețin compania împreună cu el, dar nu o administrez.
– Iar tu ești care gen de antreprenori? Îți place să fii unitar la început – sută la sută din acțiuni sunt ale tale, sau ești gata să delegi autoritate și acțiuni partenerilor tăi?
– Mi-ai pus două întrebări. Hai să le divizăm.
– Hai.
– Unu. Dacă sunt pregătit să deleg autoritatea mea echipei mele, la figurat vorbind. Și doi, dacă sunt pregătit să dau cote-părți din proiecte echipei mele. Nu este același lucru, sunt întrebări diferite.
– Înțeleg.
– Despre delegare. De fapt, a trebuit să parcurg un drum lung pentru a o accepta, nu este atât de ușor pe cât pare. Probabil că te confrunți tu însuți tot timpul cu ideea că trebuie să ții totul sub control. Pentru că, dacă nu ai controlul, ești un fraier, ești înșelat.
– Și așa este în orice afacere, Doamne…
– Așadar, sarcina nu este să faci echipa să lucreze ca tine. Sarcina este să te convingi pe tine însuți că ești pregătit să sacrifici profitul, venitul în detrimentul faptului de a avea timp liber. Să cumperi acel timp, să-l cumperi scump.
– Tu l-ai cumpărat?
– Eu l-am cumpărat.
– Cât din cele 24 de ore dintr-o zi acorzi pentru muncă, familie, hobby-uri și plăceri personale?
– Eu nu aș împărți munca în hobby-uri, plăceri personale și familie. Nu am aceste clasificări. Este viața mea. Cred că întrebarea mai corectă ar fi: câte ore pe săptămână te ocupi de angajamente neplăcute în calitate de proprietar de afacere?
– Aveam de gând să te întreb puțin mai târziu, dar dacă tot mi-ai luat-o înainte, răspunde.
– De fapt, există un grup de sarcini pe care managerul le rezolvă. Adică, unele dintre proiectele pe care le supervizez – pe unele le supervizez, pe altele nu – deci, încerc să mă ocup de cele mai delicioase. Îmi permit să mă ocup de cele mai delicioase, unde am o superputere.
– Te referi la idei?
– La idei, la motivație, la manevre de marketing interesante, iar eu mă simt bine și aduc folos. Iar acele aspecte în care eu sunt ineficient, cum ar fi procesele sistematice, sunt slab în control, iar aici partenerul meu este pur și simplu rege. Eu nu mă bag acolo. Așa că am un număr mic de ore pe săptămână în care pot face munca de care nu-mi place.
– Dacă spui că nu-mi poți răspunde la următoarea întrebare pentru că Fiscul ar fi interesat de răspuns, o să încerc să te înțeleg, și totuși, care este cel mai mare onorariu pe care l-ai plătit partenerului tău, subalternului tău pentru cea mai tare lucrare de-a lungul anilor?
– Ce ar însemna un onorariu, te rog să specifici?
– Salariu, onorariu, bonusuri financiare. De exemplu, există salariu standard. Au fost situații în cariera ta de business în care ți-ai dat seama că partenerul tău, subordonatul tău, cineva a făcut ceva care a fost o descoperire pentru tine, wow-wow, și i-ai plătit persoanei respective o sumă imensă?
– Nu vreau să vorbesc despre bani. Știu că avem salarii mari pentru unii oameni. Nu vreau să dau nume de persoane, salariile sunt foarte mari. Avem, la a doua întrebare la care nu am apucat să răspund, despre acțiuni. Pentru că orice onorariu este o poveste unică. E mult mai mișto să ai o parte din afacerea la care lucrezi.
– Dacă afacerea este cu adevărat promițătoare și oamenii înțeleg.
– Iar când suntem la începutul proiectului, nu știm dacă va merge sau nu. Nimeni nu știe asta, cu toții credem că toate afacerile vor reuși. De aceea le dau angajaților de top, oamenilor, așa numiții manageri de produs, o parte din afacere, astfel încât să fie motivați să se miște. Mai mult, vă voi spune că atunci când o persoană crește până la un anumit nivel, ea decide singură că nu poate lucra pe un salariu. Acest lucru caracterizează și o persoană ca personalitate, că iată, am crescut până la punctul în care nu mai pot, nu mai sunt motivat de salariu.
– Stimezi așa oameni?
– Bineînțeles că da. Pentru mine este un indicator că s-a maturizat, că este demn. Trebuie să îi confirm competența, bineînțeles, da. Dar este ca o cerere din partea lui: uite, sunt deja matur.
– Și ce se întâmplă mai des?
– Ceea ce se întâmplă mai des este că primește o parte, pentru că îmi dau seama că se ia decizia – sau îi dau o parte, sau pleacă.
– Antreprenorii de nivelul tău întotdeauna nu pot răspunde la o întrebare simplă, dar prostească.
– Nu mi-o pune.
– Dar eu o să ți-o pun.
– Ei bine.
– Câte persoane lucrează astăzi în total în toate companiile tale?
– 254.
– 254 cu tot cu tine?
– Nu, fără mine. Și îi crezi pe toți antreprenorii care răspund atât de exact la această întrebare?
– Sunt surprins, sunt surprins de acuratețea ta.
– Doar nu poți să verifici.
– Să zicem doar că nu voi încerca în această situație. Vorbesc cu toată sinceritatea, am încredere în această cifră pe care ai spus-o public în direct la televizor. Îmi cer scuze pentru o întrebare poate dură, aspră, sfidătoare. Folosești des cinismul în viața ta?
– Tot timpul.
– Este o formă de apărare?
– Mi se pare o formă de comunicare de succes trollingul și onestitatea radicală.
– Uite, noi știm că o parte din publicul nostru care ne urmărește – nu te mira, asta ține de vârstă, de statut social – sunt oameni care nu cunosc ce înseamnă cuvântul „trolling”. Descifrează-l.
– Este atunci când îi spui cuiva ceea ce crezi despre el în mod deschis, uitându-te în ochi, dar înfrumusețezi un pic ca să fie mai ușor de înțeles.
– Îți poți permite să faci asta cu subordonații din echipa ta, doar nu le vei spune premierului și cu atât mai mult președintelui.
– Ba defel. Te înșeli, pentru că mai degrabă îmi pot permite să spun “celor mai de sus” decât subordonaților. Pentru că, dacă o spun de sus în jos, pare o presiune și o atacare, înțelegi. Eu sunt șeful. Eu fac hau-hau-hau, iar tu faci: meme. Asta nu e mișto. E mișto să spui așa lucruri celor de același nivel sau “celor mai de sus”, asta e mișto. Dar ca să le faci asta subalternilor, nu e nevoie de multă minte sau tupeu.
– N-o să te cred dacă-mi spui că în cariera ta profesională n-ai avut niciodată, uite, când ai o discuție dură cu șeful tău, pardon, cu colegii și subalternii tăi, și cineva îți zice cu ciudă: băi, șefu’, ești un bou. Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva?
– Da, de câteva ori.
– Ce a urmat? Cum a decurs cariera profesională a acelui om? Acelor oameni?
– Dacă vrei să întrebi, îl voi concedia imediat sau nu, s-ar putea să-l concediez pentru alte lucruri, dar cu siguranță nu pentru asta. Pentru mine este întotdeauna un indicator, respect întotdeauna oamenii care spun ceea ce gândesc. Acest lucru, apropo, este o mare raritate în țara noastră.
– În țara noastră, în orașul acesta, este o raritate colosală.
– Și în America, în America sunt și mai mulți oameni polite, politicoși.
– Deci ai 254 de oameni, nu? Spune-mi, spune-ne te rog…
– Nu-mi place cum te-ai exprimat.
– Care ar fi exprimarea potrivită?
– Echipa mea este formată din 254 de oameni.
– Bine, nu-i o problemă. Îmi place cum formulezi. Deci, echipa ta este formată din 254 de oameni. Urmează o întrebare de un milion de lei. Din 254 de oameni, în procente, câți ar reprezenta așa-numita “carne de tun” – există așa expresie – pe care îi poți elimina oricând și îi poți înlocui? Și cu ce procent ai vrea să îmbătrânești, să te retragi, să trăiești din dividendele companiilor tale și să bei bere cu acești oameni undeva în Golful Mexic?
– Uite, îți repet, echipele noastre sunt organizate altfel, modern. Asta înseamnă că nu pot să mă bag într-o echipă și să concediez pe cineva. Echipele sunt formate, lucrează în mod autonom și iau decizii în mod autonom, își stabilesc propriile obiective pentru următorul trimestru, ni le anunță nouă, proprietarilor, ce obiective își propun să realizeze.
– Nouă acționarilor?
– Acționarilor. Schema asta se numește OKR – Objectives and Key Results. Adică, ne spun că, uite, vrem să devenim site-ul numărul unu de vânzare a biletelor în trei luni. În trei luni? Sună ambițios. Iar noi spunem, grozav! Ce trebuie să facem pentru asta? Pentru a deveni numărul unu, trebuie să vindem atâtea bilete, să facem atâtea evenimente, ne spun în cifre. Zicem, ok, dar asta e practic ireal. Abia ne-am deschis. O să încercăm. Partea bună a acestui sistem este că nu pedepsim pentru că nu s-a atins obiectivul. Știi, există un KPI standard. Nu l-ai îndeplinit, asta e, ești rău, l-ai îndeplinit, e bine. Aici sarcina ta este să îl setezi cât mai sus și să tinzi spre maxim. Cu cât stabilești baremul maxim mai sus, cu atât sari mai sus. De aceea încercăm să-i motivăm pe oameni aici, iar ei își stabilesc singuri obiectivele în cadrul echipei și se îndreaptă singuri spre ele, angajează singuri oameni, concediază singuri oameni. Pentru că dacă ei și-au stabilit un obiectiv, iar eu le spun că îl concediez pe Vasea, ei îmi zic că nu e posibil fără Vasea. Ne tai aripile acum, noi am stabilit un plan, iar tu ne stai în cale. Poate că Vasea este un angajat de neînlocuit, nu știu. Nu sunt cu ei, nu pot judeca. Dar dacă vorbim de statistici, sunt cam 20% dintre oameni care vin și pleacă și nu se schimbă nimic. Așa e în toate colectivele, nu doar la noi, și probabil că același lucru aș spune și despre alte 20% care rămân. Tot 20% sunt cei pe care se sprijină totul. Dar despre bere și bătrânețe. Am o istorie lungă de muncă, mii de oameni au trecut prin mâinile mele și vreau să vă spun că experiența de a lucra cu prietenii în aceeași companie nu este întotdeauna ok, pentru că este foarte greu să separi munca de chestiuni personale.
– În Moldova, mulți oameni s-au ciocnit cu partea negativă.
– Și nu doar în Moldova. Peste tot în lume se întâmplă. De aceea, e cool când nu creezi afaceri cu prietenii, dar atunci când apar prietenii deja în afacere. Adică, întâi îți faci afacerea, apoi prieteni. Nu invers. E o relație mult mai puternică.
– Cunoști expresia 7 păcate de moarte?
– Bineînțeles că da.
– Cu care dintre ele încă te lupți și nu reușești să câștigi?
– Sunt perfecționist, dar nu este unul dintre cele 7, ci probabil al optulea păcat. Este faptul că încerci mereu să faci mai bine decât poți. De obicei, duce la impas și am suferit mult din cauza asta. Iar dacă vorbim de cele șapte păcate.
– Din cele clasice.
– Din cele clasice, da? Hai să le numești pe toate, iar eu îți voi spune pe scurt dacă sufăr de ele sau nu. Nu sunt sigur că mi le pot aminti pe toate acum. Adulter… e ok.
– Zici ok pentru că soția ta se uită în direct chiar acum?
– Da. Deși sunt futăcios, nu-mi înșel soția.
– Șșșș, parcă am zis că nu înjuri.
– Adică, îmi iubesc soția, îmi place să o iubesc, dar nu sunt un afemeiat. Nu există nicio îndoială în privința asta.
– Când ai pus capăt la asta? Cu câți ani în urmă?
– La ce?
– Cu privire la cuvântul „afemeiat”, sau nu exista așa ceva?
– Nu a fost așa ceva.
– Numele soției tale este Victoria, din câte îmi amintesc.
– Viorica, mai exact.
– Tu și Viorica v-ați cunoscut și gata, nu te-au mai interesat alte femei? Și nici măcar n-au încercat să te atragă, să te seducă, să te cucerească? Imposibil!
– Bineînțeles că au încercat.
– Viorica, sper că spune adevărul.
– Ea știe totul.
– Apropo, în legătură cu Viorica. Am citit o mulțime de lucruri urâte despre tine astăzi, după ce a fost postat anunțul. Le-am șters. Poate că nu împărtășesc punctul tău de vedere, dar nu voi permite să se spună prostii despre invitatul meu.
– Ce spun oamenii?
– Adaugă asta în registrul celor șapte păcate de moarte. Aici scrie telespectatorul și colegul nostru, o veche cunoștință, voi citi mai întâi textul lui. Sper ca Viorica să-l confirme. Iar dacă nu, poți să-i spui acestui om tot ce gândești în direct: Artur, nu ai reflectat cel mai important lucru din minunatul tău anunț și sunt sigur că Dima, pe care îl cunosc împreună cu soția lui, Vica, de mai bine de 20 de ani, va confirma cel mai important lucru din viața sa – dragostea pentru soție, scrie Oleg Solovievici. Este adevărat?
– Este adevărat. De ce lucruri urâte?
– Nu, acelea le-am șters. Îți spuneam că s-ar putea să nu-ți împărtășesc filozofia, modul de viață etc., dar ești invitatul meu, cu tot respectul pe care îl presupune. E ca la locuitorii munților – ai venit în satul meu și în coliba mea.
– Bine, pot da răspuns?
– Desigur.
– Voi spune ceva obscen și poate că fetele se uită chiar acum.
– Nu uita, fără înjurături.
– Nu, doar ne-am înțeles. Dar cred că în viața unui bărbat, munca este întotdeauna pe primul loc, întotdeauna. Pentru un bărbat adevărat este misiunea lui, asta e sarcina lui, asta e treaba lui. Pe locul doi vine femeia, de aceea în viața mea Viorelia este pe locul doi. Dar locul doi este ferm.
– Ea a acceptat și a înțeles?
– Da, însă nu imediat. În ultimii șapte sau opt ani, a acceptat și a respectat acest lucru.
– Dar dacă trecem prin toate cele șapte păcate de moarte va dura mult timp. Hai să te întreb despre ceea ce iubesc atât de mult bărbații, mai ales noaptea sau când nu-i vede nimeni și este foarte greu să te lupți cu asta. Parcă încercăm să ne menținem cumva în formă, dar este un păcat și se numește lăcomie. Cum stai cu asta?
– Nu prea bine. Sunt lacom la mâncare. De aceea încerc să fac multă mișcare, pentru că îmi place să mănânc mult.
– Ești în trendul numit vegan sau vegetarian? Sau ești un bărbat care poate consuma carne?
– Este o dietă, știi dieta keto, în care mănânci doar proteine și grăsimi. Este o dietă grozavă, este foarte eficientă. Mănânci cât de multă carne, grăsimi și legume vrei. Și e bine, slăbești.
– Scuze pentru întrebarea indiscretă, bărbații vor înțelege. Cu alcoolul cum stai?
– E în regulă. Speram să-mi oferiți o băutură înainte de a intra în direct.
– Am vrut, dar…
– Poate în pauza publicitară? Trebuie să-i rugăm pe băieți să ne aducă.
– Îți sunt foarte recunoscător că nu ești nudist, pentru că m-aș simți încordat să mă prezint gol în studio și probabil că aș avea probleme cu administrația.
– De ce spui asta acum?
– Nu, eu te ascult și încep să prognozez. Ți-am spus că este prima dată în ultimii 20 de ani când vin la emisiune fără un scenariu, știu cu cine am de-a face. Deci, bei tot ce arde?
– Da. Acum lucrăm la un elixir secret special pe care îl voi servi oaspeților mei după baie. Va fi special pe bază de plante. Nu pot să-ți spun. Trebuie să vii și să încerci.
– Vom veni și voi încerca.
– 33 de grade
– 33, suportabil. Dacă ai putea să inviți la baie cu o porție de minunatul tău kvass sau acest elixir vrăjitoresc, pe Elon Musk sau pe Nikola Tesla – pe cine ai invita?
– Hai să nu zicem sau. Să fie și unul, și altul.
– Și, și. Bine, îmi place abordarea ta neconvențională.
– Apropo de CV-ul tău. Când spui că ești regizor, ce ai făcut sau ai de gând să faci?
– Știi ceva despre cariera mea de regizor?
– Am auzit că acum foarte, foarte mulți ani ai lansat, din câte îmi amintesc că a fost primul pas în acest domeniu, niște desene animate grozave. N-o să mint, nu-mi amintesc cum s-a terminat povestea. Se pare că se numea Guguță. Și? Îți place să spui „și”…
– O poveste tristă.
– De ce?
– Bine, atunci o să-ți spun povestea noastră animată. Sunt surprins că nu ai văzut desenele noastre animate.
– Dar nu pot să știu totul, e logic. Când o să mă inviți la băutura cu 33 de grade, o să ne uităm la toate.
– Poate să-I invităm pe redactori să privească desenele animate moldovenești cu moartea ghinionistă?
– Sunt făcute de tine?
– Da. Moartea ghinionistă. Poate ai văzut desenele?
– Nu, nu le-am văzut. N-o să mint, nu le-am văzut.
– Povestea a început în 2008, când mi-am dat seama că sutele de reclame pe care le făcuse studioul nostru nu-mi aduce bani, dar numai bătăi de cap. Adică, toți banii pe care îi câștigam din reclame îi dădeam băieților din studio pentru salarii și chirie. Nu-mi mai rămânea nimic, dar aveam probleme constante cu clienți. Și atunci mi-am dat seama că, dacă tot muncim din greu, atunci să facem așa ca să rămână ceva după noi. De aceea am spus pe piață că noi nu mai existăm, nu mai facem publicitate.
– Și nu faceți nici până acum? Din principiu?
– Nu. Facem desene animate. Vom fi primul studio de animație din Moldova care va face desene animate de nivel internațional. Așa au apărut desenele animate despre Moartea și Țiganul.
– Moartea și țiganul. Primul?
– Apoi a urmat povestea bunicului Baro și a fiului său Tagar.
– De ce numele sună atât de ciudat?
– Pentru că am avut ideea să fac un film de lung metraj. Așa se numea pe atunci, Țiganul. Țiganul suna ok în 2008, acum sună nu prea.
– Datorită memoriei lui Mihai Volontir, D-zeu să-l ierte.
– Am fost interesat să spun o poveste despre țigani, pentru că îmi place foarte mult poporul lor iubitor de libertate, greu de încătușat. Și mai e povestea despre moartea Dji, moartea care este puțin diferită. Ea este foarte empatică cu victimele care vin și nu-și poate îndeplini misiunea. Este foarte bună.
– Dji este eroina?
– Eroul.
– Dji. E din Coreea de Sud?
– Nu. “Djido” în limba țigănească înseamnă “viu”. Iar Dji e prescurtarea de la Djido.
– E un film despre țigani?
– Despre țigani și moarte.
– Și moarte. Interesant, interesantă alegere.
– După aceea, am făcut în total șase desene animate cu moartea. Pe „zidul plânsului”, cum îi spun eu, stau peste 70 de premii întâi de la festivaluri din toată lumea,. Am stat pe aceeași scenă cu Disney. Ne-am luptat pentru locul întâi și în plus am făcut primul film de animație în VR din Europa de Est, care se numește Aripi.
– Ce înseamnă VR?
– VR este atunci când te uiți cu ochelari, imersiune, poți să te uiți undeva, vezi o masă, poți să te uiți sub masă ca să vezi ce este sub masă și să urmărești acțiunea. Aripi l-am dedicat prietenului meu, pilotul de deltaplan dispărut, Iurii. Este o poveste despre aripi. De asemenea, a câștigat multe premii.
– A dispărut aici, în Moldova?
– Da.
– Nu l-au găsit?
– Nu. A fost prietenul meu și i-am dedicat acest desen animat.
– Am numărat patru desene animate.
– În total sunt șase.
– De ce? Scuze. Sângele a căror popoare îți curge prin vene?
– De fapt, am trimis probele la trei clinici diferite.
– E în vogă acum.
– Nu e scump. E 50-70 de dolari. Nu sânge, am trimis salivă. Ceea ce este interesant e că toate arată cam aceleași rezultate.
– Care anume?
– Rezultatul este că am o mulțime de etnii balcanice amestecate, în mod ciudat.
– Cam ca și părinții tăi.
– Am rădăcini balcanice, pentru că numele Voloșin vine de la volohi, Vlahia. Iar ADN-ul confirmă că am aproximativ 50 la sută sânge balcanic, adică est-european. Plus rusesc și plus 25% evreu.
– 25%?
– Da, bunicul meu este 100% evreu. Eu am ajuns la 25%.
– Având în vedere etnia lui Adam și a Evei, asta nu mă surprinde deloc. Ai încercat poate… știu că în Moldova există doi specialiști foarte buni care pot ajuta să ajungi până la temelia arborelui genealogic. Nu i-ai angajat să afli cine ești?
– Eu nu am lucrat cu ei, am căutat mai mult în Rusia, pentru că aici e greu să cauți, pentru că dacă nu ești de aici, ci de acolo…
– Înțeleg, dacă nu ești de aici…
– Au căutat de acolo și au găsit. Mi-au găsit rudele începând cu secolul al XIX-lea.
– Asta e cea mai veche relație?
– Stră-stră-străbunicul. Da, au găsit, am și un album cu fotografii. Am luat-o tare în serios. Există un astfel de proiect.
– Și cum se face că ai investit atâta energie, idei, gânduri, timp în realizarea acestor desene animate și aproape nimeni nu le-a văzut în Moldova? Ca să vorbească lumea despre ele.
– N-ai dreptate. Mulți le-au vizionat, întreabă doar. Sunt destul de populare. Doar nu avem alte desene animate în Moldova.
– Da, dar voi le-ați creat, din câte am înțeles, ca în vremurile vechi, sovietice, ca și cum desenele animate ar fi fost disidente. Le-ai făcut, ai cheltuit energie, bani și timp și le-ai pus pe raft, nu sunt arătate nicăieri. De ce? Nu interesează pe nimeni?
– Păi, ca să înțelegeți, probabil că au adunat 100 de milioane de vizualizări pe YouTube.
– Este un număr impresionant pentru un desen animat. Iar tema morții este o alegere foarte interesantă, o întrebare dificilă, pe care mai devreme sau mai târziu toată lumea și-o pune – ce este dincolo. Și de ce v-ați oprit la acest, probabil, cel mai teribil mister al omenirii? Țiganul și moartea?
– Iubesc paradoxurile. Îmi plac lucrurile neobișnuite, când știi să spui nu în mod cruțător, cred că este un lucru foarte interesant de făcut.
– Deci este o abordare nestandardizată a lucrurilor, ca să spunem așa.
– Da, vreau să spun că a da unui personaj standard calități neconvenționale este întotdeauna amuzant și întotdeauna ceva la care să te gândești ce ar putea ieși din asta. De fapt, am scris scenariul pentru un film de lung metraj. Aici lucram cu un producător rus care a făcut filmul “Brat” (Fratele), desenele animate “Moara”, “Trei viteji”. Poate că le-ai văzut.
– Da, știu istoria asta.
– Dar am dat-o în bară din cauza perfecționismului meu și nu am terminat scenariul, sau l-am făcut, nu mi-a plăcut și l-am rescris până când n-am mai vrut. Este unul dintre lucrurile care mă împiedică să fac lucruri bune.
– Hai să abordăm un subiect tabu. Tabu, mai ales pe calea undelor. Te-ai gândit vreodată de ce în fabulosul și minunatul nostru stat împărătesc, așa cum numesc eu Republica Moldova, și națiunea noastră au propria parte întunecată a lunii? De ce la noi nu-s iubiți la nivel de ADN și de genetică oamenii bogați, de succes, zâmbitori, care au un sine luminos, însorit, plin de lumină și, important, nu se tem să o arate? De ce este necesar să încercăm să-i împingem din nou într-o masă cenușie, fără formă și fără chip, dându-le un șut în fund sau o palmă peste față?
– Nu înțeleg de ce vorbești iarăși despre noi, despre Moldova, și crezi că această tendință nu există în toată lumea. De ce nu crezi că acest lucru face parte din existența umană în principiu?
– Crede-mă, pe mine mă interesează mai mult ce se întâmplă aici decât ce se întâmplă în Australia, în patria lui Elon Musk, pentru că noi trăim aici, este patria noastră.
– N-aș spune așa. Cum adică? Nu mă simt presat, hăituit, dacă te referi la mine: nu simt, de exemplu, că oamenii nu mă plac, că scriu lucruri urâte despre mine.
– Ceea ce ai postat acum cinci zile și despre care vom vorbi. Sunt sigur că mulți oameni așteaptă asta, dintre cei care ne urmăresc și ne vor urmări pe YouTube. Vom reveni cu siguranță la acest subiect. Au fost peste 700 sau 800 de republicări. Eu cred că este un cuvânt foarte prostesc, îți spun sincer, pentru că limba pe care o vorbești fie că este română, rusă, chineză, farsi sau engleză trebuie respectată și apreciată. Eu nu înțeleg cuvântul post, cuvântul postare în engleză are alte concepte și expresii. Cuvântul postare întotdeauna îl descifrez popular ca publicare. Deci iată publicarea ta acum cinci zile a adunat mii, mii de reacții, peste 700-800 de republicări și pur și simplu o grămadă impresionantă de comentarii, unde nu a existat o zonă de graniță, nu a existat un mijloc de aur. De la netrebnic și ticălos până la – wow, Dmitri Voloșin s-a deschis pentru noi dintr-o nouă parte. Despre asta vorbesc, pentru că atunci când o persoană încearcă să depășească orizontul, să depășească limitele înguste ale rolului său, că este un antreprenor-maratonist-proprietar de băi și își permite să atingă unul dintre cele mai sensibile subiecte ale acestei țări, ale acestei națiuni, și începe o avalanșă de zăpadă. De ce se întâmplă? Ce îi sperie pe oameni, ce îi enervează pe oameni? De ce nu poți tu, eu, Ion Popa, să ieși pe piață și să-i spui acestui sau acelui politician că, uite, ești un nemernic și o jigodie, iar tu, dimpotrivă, ești viitorul erou al națiunii și liderul național al țării? Te vor ciupi, te vor călca în picioare, te vor mesteca și scuipa, iar peste o săptămână îți vor uita numele.
– Probabil că nu este vorba de ce oamenii se comportă așa cum o fac, ci de ce altora le este frică să spună ceea ce gândesc.
– Să o spunem astfel – de ce? Suntem o democrație, spre deosebire de multe țări din lume, unde nu primești 20 de ani de închisoare.
– Le e frică să fie judecați. Frica de judecată. Bănuiam că această postare va rezona. Nu credeam că va lua amploare. Mă simt ca atunci când masezi un punct de declanșare, ca și cum aș face masaj și brusc dau de acel punct de declanșare. Nu am știut că va exista rezonanță.
– Vrei să spui că…
– Nu, eu știam ce e scris.
– Dar nu te așteptai la o astfel de reacție?
– Da. Mi-am dat seama că vor fi pro, vor fi contra, dar în acest interviu de astăzi o să-ți spun un alt secret, de ce merg desculț. Adică, sunt întrebat des, m-ai întrebat și tu.
– La sfârșit. Cireașa de pe tort.
– Dar așa s-a întâmplat că voi face revelația acum. În ultima vreme, în ultimii cinci-șapte ani, am avut o viziune. Mi-am dat seama că, pentru mine, scopul călătoriei mele în viață este să câștig libertatea. Da, libertatea față de obligații.
– Crezi în asta?
– „Libertatea absolută nu există.
– Tocmai am vrut să spun asta.
– Dar la maxim da și, de exemplu, libertatea față de părerea altora, față de dependența de părerea altora este o bucată foarte mare din libertatea umană, de care trebuie să scapi, pentru că interferează cu tine, te apasă la pământ, iar mersul desculț este una dintre acele practici care îmi permite să nu-mi mai fac griji cu privire la părerea altora.
– Și nici măcar nu-ți pasă ce crede cineva despre tine în acest moment?
– Da, absolut. Oh, nu, stai, oprește-te. Nu sunt încă iluminat, unele lucruri încă mă mai ating, dar mult mai puțin decât înainte. Mi-am dat seama că va exista agitație, dar este mult mai important pentru mine să exprim ceea ce cred și este mult mai important să fiu, să mă simt liber, să nu stau cu gura închisă pentru că mi-e teamă să nu fiu judecat, înțelegi?
– Te înțeleg. Am o întrebare acum… Ești sigur că o mare parte din concetățenii noștri te-au înțeles și te înțeleg și te vor înțelege?
– Nu, nu sunt sigur. De fapt, nu sunt sigur că am scris o postare corectă care va fi clar interpretată.
– Dar ai scris minunat în limba rusă. Nu știu cine ți-a editat-o, dar jos pălăria dacă știi atât de bine rusa.
– Google se pricepe la asta, la pus virgule. Nu va adăuga sens, dar poate pune virgulele. Nu asta am vrut să spun. Judecând după comentarii, mi s-a părut că oamenii au crezut că vreau să învăț limba română doar din cauza războiului.
– Mulți au făcut legătura pentru că ai dedicat un paragraf întreg Ucrainei. Hai să o luăm pe rând, așa cum îți place. Și când s-a întâmplat situația declanșatoare: parafrazez cuvintele tale, când ai avut o dorință sălbatică, ca prim pas spre libertatea maximă posibilă de a te descălța și de a da călcâielor tale libertatea maximă de a călca pe pietriș, pe pământ, pe asfalt, pe beton etc. Când a fost asta?
– Hai, acum principalul este să nu pierdem firul, este o poveste complicată. Vreau să spun povestea în mai multe părți.
– O să încerc să țin minte totul.
– Cum apare dorința să fac ceva în viață, ce anume să fac? Are legătură și cu această postare. Mulți oameni au o perioadă lungă de studiu, de aprofundare, de testare, de cântărire a argumentelor pro și contra înainte de a se decide să facă ceva.
– Sau o situație critică, care le schimbă radical perspectiva asupra vieții.
– Posibil și așa. Adică, eu am avut prima mea afacere încă de când eram vânzător de calculatoare.
– Ai fost vânzător de calculatoare?
– Da, așa a apărut 999. Eram specialist în plăci de bază și procesoare.
– Vindeai calculatoare pe care le construiai cu mâinile tale?
– Nu, le cumpăram într-un loc, le vindeam în alt loc. Apoi mi-am dat seama că offline nu e comod ș că e mai bine să fac o platformă pe internet, unde ar fi mai ușor. 999 a fost mai întâi o bursă de calculatoare, unde se vindeau și se cumpărau componente. Și încheind cu acest post, schema este următoarea: îmi trăiesc viața, fac unele dintre activitățile mele și, de obicei, chiar mă plictisesc, pentru că nu sunt pasionat de nimic. Sunt momente în viața mea în care nu sunt pasionat de nimic. Sunt foarte trist, deprimat, mă plimb și aștept. Nu studiez, ci doar aștept. Pentru că această lovitură se întâmplă foarte brusc. Nu aveam de gând să fac sport deloc. S-a întâmplat într-o zi…
– Scuze, dar în școală ce sport ai practicat?
– Nici unul. Pentru mine, să alerg 3 kilometri era un coșmar și îmi aminteam de asta timp de un an și tresăream.
– Erai un tocilar.
– Un tocilar adevărat. Cu sportul aceeași poveste. Stăteam pur și simplu și dintr-o dată cineva mi-a trimis un link – uite ce oameni de fier printre lucrătorii de la birou. Am citit link-ul și gata, eram entuziasmat. Cum, încă o poveste, încă o poveste, am stat să citesc toată noaptea. A doua zi deja căutam pantofi de alergare și am fost pasionat timp de 10 ani. Pur și simplu bam! într-o zi, mă gândeam mai apoi la sport câte 10 ore pe zi și nu puteam să scap de asta. Am avut același lucru cu animația. De asemenea, într-o zi mi-am dat seama că trebuie să fac desene animate. M-a lovit ideea brusc, am venit și am zis că închidem studioul. De azi facem desene animate și am făcut desene animate încă 10 ani. Același lucru s-a întâmplat și cu startup-urile pe care le-am făcut SONR. Și până la urmă, soția râdea de mine, când eram pentru ea un antreprenor de succes, cu proiecte mari în Moldova, cu proiecte mondiale – Sonor, Lobster, formate industriale pentru sport pe care le creăm în toată lumea, avem o companie în America – și deodată vin la ea și îi spun: „Iubirea mea, de astăzi voi construi o baie în Durlești. Sunt proprietar de baie. Fir-ar să fie. Cer scuze.
– Este adevărat că ai început să te interesezi băi după acel celebru maraton din Yakutia?
– Atunci a venit pasiunea care a crescut și la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau doar să merg la băile de abur. Vreau să deschid o afacere cu băi, să fac afaceri cu băi de abur. Vreau să dezvolt cultura băilor în țară, vreau să fac tradiția acceptată în Moldova.
– A existat o situație critică care ți-a schimbat perspectiva?
– Nu. Asta și e faza, se întâmplă așa, nu înțeleg de ce. Am senzația că pur și simplu cineva de sus îmi deschide creierul și îmi pune un țăruș în cap – acum te ocupi de băile de abur. Acum trebuie să faci ca Moldova să înțeleagă ce este baia. Îți place sau nu, o faci. Nu o fac pentru că trebuie să fac profit, nu pot altfel, e o misiune. Același lucru s-a întâmplat și cu această postare. Trăiesc în această țară de 30 de ani, încerc să merg pe muchie de cuțit fără să învăț limba, adică înțeleg 50-60 la sută, dar de foarte multe ori mă simt inconfortabil. De aceea…
– Înțelegi, dar nu vorbești.
– Da, înțeleg jumătate, dar nu totul. Înțelegi? Ceva de genul, lapte, carne, da.
– Din ce am citit cu ochii mei, părerea este următoarea. Voloșin s-a vândut actualului guvern, Voloșin a devenit un oportunist. Vorbesc chiar despre această publicație de acum cinci zile. Voloșin a decis să joace un joc pe care nu-l înțelege nimeni altul decât tu și soția ta, Voloșin pune ceva la cale, Voloșin e nebun. Care dintre ele este adevărată?
– Niciuna, toate sunt greșite.
– Ai fost din nou iluminat?
– Mersi că m-ai întrerupt, exact despre asta îți spuneam că am acumulat timp de 30 de ani acest sentiment că nu e normal.
– Și a izbucnit acum cinci zile?
– Și apoi am avut o revelație, când mă uitam la News, la situația de la știri. Mi se întâmplă când merg în străinătate, la un hotel sau ceva de genul ăsta. Încerc să nu vorbesc în rusă, am sentimentul că atunci când vorbesc în rusă oamenii se uită strâmb la mine, mă simt inconfortabil.
– Ți-ai dat seama acum sau cu un an și jumătate în urmă sau a fost și înainte?
– Pe vremuri, nu era atât de intruziv. Acum a devenit foarte activ în ultima vreme. Și totul s-a acumulat, când am văzut din nou știrile, mi-am dat seama. A venit pe neașteptate așa într-un moment, vreau să învăț limba română și vreau să vorbesc la fel de bine ca în rusă, pentru mine este un challenge ca și cum aș alerga la maraton, ca și cum aș face desene animate grozave.
– Explică te rog termenul challenge pentru o anumită categorie de public.
– Challenge este o provocare. Da, este o provocare pentru mine, vreau să vorbesc românește așa cum vorbesc rusește. Mi-e teribil de rușine că nu am făcut-o timp de 30 de ani. Am un milion de explicații, bineînțeles, că se poate și așa, și îi mulțumesc lui Dumnezeu că în țara noastră se poate vorbi așa. Și că nu avem presiuni, că nu mergem la închisoare, că nu suntem dați afară. Dar nu este normal să trăiești atâția ani și să nu cunoști limba, iar acest lucru îl înțeleg foarte clar și de aceea, în primul rând, vreau să cunosc pentru a mă simți liber aici. Și revin la subiectul libertății – este imposibil să te simți liber fără să cunoști limba țării în care trăiești.
– Atunci să trecem la subiect, despre faptul că nu a fost o conjunctură sau un truc, nu ești nebun. A fost un fel de revelație acum cinci zile și ai avut o descoperire.
– Da.
– Atunci te rog să le explici tuturor celor care așteaptă aceste răspunsuri să fie clare, adecvate. Totul ar fi fost clar, dacă nu ți-ai fi dedicat un întreg reportaj, chiar și pentru mine, chiar și pentru noi, jurnaliștii, explicația despre potențialul de învățare a limbii lui Voloșin și războiul din Ucraina nu este clară. De ce ai adăugat la toate acestea războiul din Ucraina?
– Am adăugat războiul din Ucraina pentru că ceea ce se întâmplă acum acolo devalorizează, din păcate, limba rusă. Noi am consumat foarte mult conținut în limba rusă, am urmărit emisiuni TV, am citit cărți în limba rusă, am urmărit filme, am urmărit știri și totul a fost făcut la un nivel foarte înalt. Acum, această lume intră în umbră, lumea rusă, pentru că tot ceea ce începem să încercăm să consumăm de acolo, știi cum este acum, totul este șlefuit, șters, fals uneori și nu vreau să mă ating de asta. Vreau să trec de partea informației, unde este din mai multe tabere, este diversă și seamănă mai mult cu adevărul. Nu mă refer la presa ucraineană, acolo înțelegem că există propagandă de o parte și de alta, vreau să consum informații care nu sunt distorsionate. Și iată că ceea ce se întâmplă în Republica Moldova, slavă Domnului cred că trăim într-o țară democratică, unde putem obține informații din diferite surse.
– Am înțeles corect, dacă nu cumva am încurcat, dacă nu mi-am pierdut capacitatea de a citi printre rânduri, dacă vorbim despre realitatea rusă de astăzi, despre realități, ai mai multe șanse să fii de partea lui Navalny și Tarkovsky decât de partea lui Putin?
– Uite, nu sunt ambiguu când spun că condamn regimul de la Kremlin și politicile lui Putin. Am făcut-o de mai multe ori în mod deschis și sper că acest regim va lua sfârșit cândva.
– Câți ani îi dai?
– Cred că se va întâmpla pe neașteptate și în viitorul foarte apropiat.
– Se va repeta situația din ’91, în care nimeni nu a crezut?
– Nu, cred că totul va fi banal și atunci poate că totul va reveni. Eu ador cultura rusă. Gândesc în rusă, voi vorbi în rusă pentru tot restul vieții mele.
– Ce limbă vorbești acasă?
– Rusa.
– Și cu soția, și în familie?
– Da.
– Zi-mi, te rog, eu știu că istoria nu agreează și nu tolerează modul subjonctiv, cum spunea înțeleptul, dar tu spui că se poate întâmpla foarte repede, pe neașteptate – poc, ca o cădere de meteorit sau o cometă, Doamne ferește. Situația din Ucraina este imprevizibilă, iar finalul acestui război poate fi cel mai imprevizibil. Și dacă situația se va întâmpla, Doamne ferește, bineînțeles, ca tancurile rusești să ajungă în Bender. Ce vei face, vei pleca în exil sau vei lua pușca și vei trage?
– Iarăși ai dat greș. La sigur voi rămâne în țară. Deja ne-am înțeles cu familia mea că îi voi trimite din țară, eu voi rămâne aici. Nu este cert că voi lua arma și voi fugi spre tancuri, poate voi fi util pentru altceva, dar nu voi părăsi țara.
– Să revenim la postarea ta de acum 5 zile. Am parcurs mai toate sursele, sunt 30 de ani de când lucrez în jurnalism, nu reușesc să înțeleg sau să primesc răspuns la o întrebare. Unicitatea noastră între ghilimele ca națiune, sunt multe națiuni aici, și ca țară este că am găsit un nume incredibil de prost, stupid, ridicol pentru limba noastră numită limba de stat. Nu am văzut așa ceva nicăieri în lumea țărilor civilizate, member ale ONU. Nu te-a enervat, nu te mai enervează?
– Nu, chiar nu mă interesează cum se numește – limba română sau moldovenească sau de stat.
– Și de ce ai folosit expresia română și nu moldovenească? Mulți oameni ți-au pus și ei această întrebare
– Este un subiect foarte alunecos. Da, vreau să spun că persoana care numește
– Și tu, fiind un pragmatic, încerci să explici într-un mod scurt și pragmatic. De ce, iar e o întâmplare?
– Nu, nu a fost o întâmplare, am făcut-o intenționat, m-am gândit să scriu moldovenească între paranteze, dar am scris română. De ce? Pentru că, probabil, pentru mulți oameni moldovenească înseamnă că atunci când vorbim despre autenticitatea noastră, vorbim despre istoria noastră, spunem că românii ar trebui să vorbească în moldovenească și nu noi în română, și ar fi corect, pentru că istoria spune că Moldova a apărut mai devreme decât România. Dar eu am o abordare practică a limbii, separ lucrurile, limba în care voi fi înțeles aici și limba ca un oarecare simbol al apartenenței noastre istorice. Nu sunt istoric sau politician, nu vreau să intru în detalii, știu că există limba română în lume, este în toate manualele școlare. Nu există limba moldovenească, din câte știu eu. Deci, dacă mă întrebi despre unionism, de exemplu, categoric nu. Eu cred că Moldova este primară, România este secundară, dar limba o numesc română.
