Odată, în timpul unei băi de soare pe o plajă filipineză a insulei Panglao, un om s-a întrebat: ce bucățică de pământ oare stă acolo, pe marginea orizontului?
Google map a zis că e insula Balicasag, și a arătat o fotografie frumoasă. Anume aceasta:
Și, apropo, distanța până la ea este de vreo 8 kilometri. Și omul s-a gândit:
– Frumos loc… Aș vrea să-l văd mai de aproape. Cum aș putea să ajung până acolo?
Omul nu era prea inventiv și a decis să înoate. Și nu a luat o luntre, cum o fac oamenii și filipinezii normali, dar așa – dând din mâini și picioare, într-un mod liber, cum s-ar spune.
Însă, așa cum mama i-a interzis să se plimbe de unul singur în ocean, a decis să roage localnicii cu bărci să-i țină de urât, lucru pentru care apoi a regretat de nenumărate ori.
Filipinezii, veseli cum sunt, au râs la început pe seama omului ăsta straniu, dar când au aflat că e rugămintea mamei, iar omul va plăti un tarif dublu, s-au sensibilizat și au căzut de acord să-l ajute și să meargă alături de el. Omul a zâmbit și s-a gândit: „Cât de săritori la nevoie și inteligenți sunt acești filipinezi”. În timp ce filipinezii s-au gândit: „Prostănac :)”
Ei au bătut palma și au plecat la linia de start.
Sincer vorbind, corăbioara s-a pornit direct spre insula mult râvnită, probabil, din obișnuință, așa că bietul om a trebuit să repete de vreo patru ori în engleza lui stâlcită, că noi ne îndreptăm spre start, nu spre finiș. Filipinezul făcea o față serioasă, încrunta sprâncenile, dădea din cap, dar nu mergea în direcția potrivită. Trecând la limbajul gesturilor și la o voce ridicată, omul totuși a reușit să aducă barca la linia de start.
El a coborât pe plajă, i-a rugat pe băieți să meargă cu barca lângă el și a intrat în apă. Nivelul apei nu se ridica mult timp. El a mers 10 minute până când apa nu i-a ajuns până la brâu.
– În sfârșit, – s-a gândit omul și a început să înoate.
Ceea ce a văzut sub apă l-a uimit. Fiecare metru pătrat al fundului mării era acoperit cu familii întregi de arici marini, сare se uitau curioși la înotător. Șansa de a trece desculț pe o asemenea ”podea” fără să te înțepi de vreun arici era aproape nulă…
– De ce nu m-a avertizat luntrașul? – s-a gândit omul. Și din acel moment în capul omului a început să răsune o piesă, care nu i-a mai dat pace cât timp a înotat…
Adâncimea era de 70–80 de сm și niște alge care se ridicau până la suprafața apei în așa mod, încât, aveai impresia că înoți prin desișuri.
Uneori, omul era nevoit să-și îndoaie mâinile în coate ca să nu zgârâie fundul oceanului. După jumătate de oră de astfel de târât prin junglă, omul nu a mai suportat, s-a ridicat în picioare și l-a rugat amabil pe filipinez să-l ducă acolo unde e mai adânc, deoarece mâinile jupuite de alge au început să-l mănânce.
– No problem – a spus fericit băiatul din barcă și a pornit motorul. Au schimbat direcția și au înaintat. Peste 5 minute era chiar mai adânc. Apoi tot mai mult și mai mult.
Minunat! Astfel au trecut 40 de minute. Omul a înotat după barcă, dând metodicește din mâini și din picioare și gândindu-se doar la ceva bun.
Într-un moment dat era curios să vadă cât de mult s-a apropiat de insulă. De aceea, el s-a oprit să privească în jur…
Ceea ce a văzut l-a adus la un șoc anafilactic…
Omul a strâns din pumni și, înroșind de mânie, l-a întrebat amabil pe filipinez:
– De ce mergem înapoi, în direcția opusă a insulei?
– Dar nu voiați yellow – iată aici nu e yellow (shallow – adverb filipinez)
Un insert mic despre „yellow”.
Оdată, în timp ce stătea într-o cafea filipineză, un om a comandat ceai negru.
– Din păcate, noi nu avem ceai negru, – a spus trist chelnerița, – în schimb avem galben.
– Bine, atunci dați să-l încerc pe cel galben.
Peste 5 minute, chelnerița a adus o cană cu apă fierbinte și un pachet galben de Lipton Yellow label tea. Ceai negru într-un pachet galben. Fără comentarii.
– Оk, atunci hai să mergem DIRECT spre insulă, – stăpânindu-și cu greu mânia, a spus omul. Iarăși a început să-i răsune motivul cântecului care i-a rămas în minte.
– Not possible, sir, – i-a spus filipinezul, zâmbindu-i larg. – Plant engin kaput! (algele se vor împletici în jurul motorului și-l vor defecta)…
Omul s-a dat bătut, cedând în fața logicii filipinezului… Și au început să înconjoare, pe acolo unde va putea trece barca, iar omul va putea „înota”. În drum ei s-au întâlnit cu un taifun filipinez mic, care a trecut învârtind norii de pe cer și provocând o ploaie puternică, dar scurtă.
Ocolind vreo 2 km, ei au ajuns în sfârșit la granița recifelor de corali, după care începea bezna albastră.
Omul era în culmea fericirii – până la insulă mai rămăsese o jumătate de drum, nu mai erau alge, vremea era minunată, era plin de forțe – înoată și bucură-te! Dar nu a fost să fie.
Filipinezul a făcut ochi mari îngroziți, a desfăcut brațele și a spus rece:
– Sir, mai departe e prea adânc și nu e voie să înotați – sunt rechini!
– Rechini? Doamne sfinte!!! De ce nu mi-ai spus asta înainte? – omul a început să se simtă incomod atunci când privea în bezna albastră de sub picioare.
– Păi, nu ați întrebat… Rechinii sunt flămânzi pe aici. Vă vor mânca! Мama goodbye! Urcați în barcă, vă voi duce pe insulă, – era clar că filipinezul era copleșit de un sentiment de generozitate.
Omul avea o imaginație bogată și deja și-a imaginat, cum un rechin mare alb înoată în jurul lui, micșorând treptat cercul… Cam așa:
Depășind dorința instinctivă de a sări repede în barcă, omul și-a adunat tot curajul, bărbăția și bunul simț. Inspirând încet de câteva ori, a început să înoate în direcția insulei, hotărând să-l omoare pe luntraș când vor ajunge.
Omul a început să înoate mai repede decât până atunci, uitându-se între timp cu îngrijorare în bezna albastră de sub el. Câteodată, el se uita în urmă ca să se asigure că picioarele sunt la locul lor. Însă, apa era liniștită, iar rechino-paranoia a trecut peste jumătate de oră.
Оceanul era minunat – razele soarelui se înecau în adâncimile albastre, suprafața apei era netedă, ca o oglindă, iar insula de culoare verde-aprins și galbenul plajei promiteau o băutură fresh și un pește copt la grătar…
Se pare câ nu doar înotătorului îi era foame. Barca s-a apropiat de om și luntrașul, mângâindu-și burta și făcând o mină tristă, l-a anunțat că a decis să-l lase pe om să înoate de unul singur, în timp ce el va merge la prânz, fiindcă nu a mâncat demult și nu se gândea că călătoria va dura atât de mult timp. Desigur, cine știa că omul nu poate înota cu viteza unei bărci cu motor?
Omul s-a uitat stupefiat la filipinez. Cântecul deja îi suna în minte ca un marș, bubuind cu vocea răgușită a lui Lebedinschii.
Și atunci omul a explodat…
A urmat o tiradă intraductibilă de cuvinte rusești, unele dintre care nici cei mai renumiți lexicografi rusești nu le-ar înțelege. Dar filipinezul a înțeles totul.
El a aflat o mulțime de cuvinte rusești, care i-au dat de înțeles că dacă va merge la prânz, atunci acesta va fi ultimul lucru pe care-l va face. Luntrașul a suspinat greu și, supărat, s-a apucat de cârma bărcii…
Și iarăși am ajuns la o idilă. Omul s-a împăcat și cu vremea și cu „ajutorul” său, și cu sine însuși. El înota, iar gândurile îi erau departe, după orizont…
Și iată că se vede insula. Au mai rămas vreo 400 de metri până la ea, dar ce se întâmplă? Timpul trece, iar insula nu se apropie… Omul a început să înoate mai repede și asta a dat rezultate – insula se apropia, în același timp întorcându-se.
Omul a înțeles că curentul îl împinge de la insulă și a început să înoate și mai repede.
Înotând din ultimile puteri, omul se întreba de ce luntrașul nu i-a spus de curenții de apă? Răspunsul nu mai apărea…
Jumătatea de oră de luptă сu curenții s-a încheiat pe plaja insulei Balicasag cu scorul 1:0 în favoarea omului!
Omul și-a îmbrățișat sora – Natalia, care filma un video, a ucis luntrașul și a pornit în căutarea peștelui la grătar…
