Cum să slăbești cu 4 kilograme și să trasezi un marcaj rutier din muci, de ce Coca-Cola este mai importantă decât propriul fiu, ce gust are pilaful cu lapte condensat și ce înseamnă Rubiconul cu adevărat?

Cu câțiva ani în urmă, când m-am întors din Africa de Sud, unde am participat la legendarul Comrades și am simțit pe pielea mea sprijinul incredibil de patriotic al unui milion de fani, am decis să organizez și la noi o ștafetă de ultramaraton prin toată țara. Astfel a apărut Rubiconul.

În anul 2017, am alergat prin raioanele de est, iar un an mai târziu – de-a lungul celor centrale. Și iată-ne în anul 2019, când urmează să finalizăm ciclul de curse, depășind traseul vestic, de la Briceni la Giurgiulești. Și eu, fiind sportiv, trebuie să colectez toate insignele raioanelor de vest, alergând 150 km. Și parcă totul mergea bine, când deodată …

M-am îmbolnăvit

Da, da, m-am îmbolnăvit. Asta s-a întâmplat la zece zile după ce m-am întors din Oymyakon. Venisem acasă sănătos, vesel și plin de viață, așa că am decis să mă întorc cât mai repede la serviciu. Iar acolo s-a început …

„Dima, ai lipsit atât de mult! Ne-a fost foarte dor de tine! Nu vrei să organizăm o întâlnire la ora două?” „Dima, poate ne întâlnim și la ora trei, pentru că s-au acumulat atât de multe întrebări.” „Sergheevici, mâine ai programate două interviuri – o transmisiune în direct de dimineață și un interviu după-amiază.” „Padre, așteaptă, am o întrebare importantă tete-a-tete…”. „Dima, când vom discuta despre Lobster? Dar despre Sonar?” „Trebuie să aprobi lâna lupilor, și muzica pentru Aripi, pentru că sunt gata. Haide să o ascultăm”. „Când vei termina editarea desenului animat?” „Ce autobuz vom lua la Rubicon?” „Accepți designul Votum?” „Ce preț să punem pentru Oceanman?„ ”Când va fi gata raportul despre Achiziții?” „Hai să vezi scaunele pentru sala de conferințe?” „Se poate să postăm despre site-ul Profi.md pe pagina principală a site-ului 999.md?” „Îmi poți acorda un moment?”

AAA! Nu, pe dracu’, nu-ți pot acorda nici un moment, nici mai multe!

Până la amiază, întrebările de genul acesta m-au dat gata cu totul, am început să devin foarte iritabil, iar spre ora șase, m-am transformat într-o cârpă stoarsă de podele, cu un aspect plictisitor și cu o dorință să-i trimit pe toți la dracu’, să mă bag sub plapumă și să mă „deconectez”.

Și iată-mă în pat, dorm și visez cum dau un interviu la TV:

– Dmitri, spune-ne, ce înseamnă să lucrezi șase ore fără încetare ca director la Simpals? Nu ți-a înghețat creierul? Acest fapt este incredibil, fără salvatori și medici, de unul singur în fața calamității manageriale. Până acum, nimeni nu a reușit să lucreze atât de mult la o așa temperatură!

Temperatură… Mă trezesc. Stresul de la serviciu a nimicit imunitatea mea după stresul din Oymyakon la temperatura de -60 de grade. M-am îmbolnăvit. Necătând la asta, dimineața m-am dus din nou la serviciu ca să rezolv „problemele urgente”, pentru că peste câteva zile urma să particip la Rubicon, și avea să dispar din nou. Într-un cuvânt, în ziua aceea, roiuri întregi de viruși și bacterii mi-au cucerit cetatea slăbită, iar muntele de șervețele mucoase de lângă masa de lucru îmi insufla gânduri pesimiste despre viitoarea ștafetă.

Îmi imaginam cu greu cum voi alerga 150 de kilometri în această stare. Dar creierul meu nu dorea să accepte gândul că nu voi putea participa. Dacă voi refuza să particip, ar ieși că eu am inventat cursa, i-am inspirat pe toți, am alergat timp de doi ani cot la cot cu participanții la ștafetă, am colectat insignele din toate raioanele, am fluturat drapele împreună și apoi – hop! și nu am venit la ultima etapă. M-am simțit rău? Și ce dacă? Asta nu trebuie să conteze. Înainte de a propune oamenilor un produs, mai întâi trebuie să-l încerci singur. De aceea, trebuia să particip la Rubicon. Și doar un singur lucru îmi dădea speranță că această aventură mucoasă va avea un rezultat favorabil – noul nostru transport VIP, de lux și de elita!

Casa mobilă

Anul acesta vom fi însoțiți de un supercar, de un „Rubikonocar” – așa l-am numit noi. Este vorba despre o remorcă cu patru paturi, o bucătărie, un frigider, o toaletă și chiar cu un duș. Dar dacă să împărțim suma chiriei la toată compania noastră de „frați”, nu iese scump.

Casa noastră pe roți nu era pentru prima dată pe drumurile Moldovei, pentru că și în prima etapă a Rubiconului (Briceni – Edineț) am putut să ne bucurăm de serviciul ei VIP. Dar ne putem permite acest lux cu inima împăcată, pentru că în anul precedent am trăit într-un microbuz fără scaune și un autobuz fără loc pentru picioarele întinse. Era foarte greu de mâncat, de dormit, de uscat hainele și pur și simplu de mers. Prin urmare, în ultimul an, am decis că merităm să călătorim la business-class măcar o dată.

Adevărul este că casa noastră a început foarte repede să arate ca o cocioabă de boschetari: hainele umede erau atârnate pretutindeni, masa era plină cu mâncare de origine necunoscută, pungile de gunoi erau împrăștiate pe podea, iar mirosul din această colibă atmosferică semăna cu cel din cazarma soldățească după un marș, cu miros ușor de grajduri și băi cu sulf.

Dar ne-a fost cât decât bine –  puteam să ne întindem picioarele și să ne culcăm, ceea ce era atât de important pentru ștafeta Rubicon. Împreună cu mine trăiau și vechii mei prieteni – Vadim, Andrei și încă un Andrei, doi șoferi și câteva milioane de viruși, care călătoreau cu noi, doar că în interiorul meu.

Boala mă cucerea treptat, probabil că se bucura de acest proces. Mai întâi am început să tușesc, apoi, peste câteva ore, au început să-mi lăcrămeze și ochii:

„Iar noaptea,” își zicea boala, „îi voi înfunda și nasul. Îl voi face să respire pe gură, ca să-și usuce mucoasa ca în deșert – dimineață va fi foarte amuzant!” Însă nu a fost deloc amuzant. Tremuram,  dar m-am dus să alerg, transpiram teribil, înghețam, beam niște leacuri improvizate, mă ridicam și iar alergam.

Nimic amuzant. Aveam în spate deja 50 de kilometri alergați, iar înainte ne așteptau încă două zile. Acest lucru mă descuraja enorm, deoarece nu mai aveam puteri și nici dorință de a alerga …

Mila

Dintr-o parte, poate părea că sunt obsedat de mila de sine. Însă sutele de curse depășite de mine m-au convins că acest sentiment trebuie să fie neapărat prezent la sportivii amatori. Fără el, te vei distruge mai tare ca un cal la cursele de cai. Vei obține toate traumele posibile pentru această disciplină sportivă, te vei supra-antrena și vei înceta să mai practici alergatul, înotul, ciclismul, și, în general, orice alt tip de sport. Ai milă de tine, ai grijă de tine, pentru că toată viața este înainte și încă ai multe de făcut. Te doare tendonul lui Ahile? Atunci, lasă alergatul pentru câteva săptămâni și mergi la doctor. Nu poți ridica brațul de durere? Atunci, fă o pauză la înot. Dimineața, nu te poți forța să ieși la antrenament? Atunci, las-o baltă măcar o dată pe lună și NU TE DUCE.

Știi, după șapte ani de activitate sportivă activă, am început să realizez că sportul nu înseamnă totul în viața asta. Da, sună incredibil, dar e adevărat. În viață mai există familia, copiii, prietenii, care nu sunt întotdeauna interesați să discute despre cadență și noii tăi adidași. Trebuie să fie loc și pentru creativitate, călătorii, petreceri cu tort și vin, lucru, lectură și, în sfârșit, pentru canapea, plapumă și televizor. Poate îți pare ciudat să auzi asta de la mine, dar după ce am alergat 13.000 km și am înotat 1000 km, pot spune cu încredere că sportul s-a stabilit pentru totdeauna în viața mea, dar niciodată nu va fi principalul lucru pe care îl am acolo.

De aceea, îmi ascult semnalele corpului pentru a înțelege ce vrea. Și ar trebui să existe un motiv foarte important ca corpul și creierul să-mi cerșească milă. În Oymyakon am avut un astfel de motiv. Însă acum …

Cu cât mai mulți, cu atât mai bine

Între timp, ne prindea noaptea. Masa noastră arăta ca la armată – cărți de jucat și ceai cu lămâie. A mai rămas puțin până se termină ultima etapă din raionul Fălești și gata pe azi, ne putem duce la culcare până dimineață. Deja începeam să ne întindem, anticipând cum ne vom întinde picioarele obosite, când brusc, ne sună managerul de logistică al Rubiconului:

– Unde sunteți? Autobuzul nostru s-a stricat. Avem nevoie urgentă de ajutor!

S-a dovedit că autobuzul nostru îndelung răbdător totuși a cedat drumurilor moldovenești – pompa de combustibil nu a supraviețuit Rubiconul. Iată care era situația: Ungheni, ora 5 dimineața, nimeni și nimic nu lucrează, iar atleții nu numai că vor să se încălzească în autobuz, dar trebuie să ajungă cumva și la startul etapei următoare.

Noaptea încetează să mai fie liniștită și înțelegem că în curând, aici va fi prea distractiv. În autobuz erau 11 oameni, care trebuiau să înceapă următoarea etapă într-o jumătate de oră. Și în loc să pornească la drum, ei stau în autobuzul blocat la 20 de kilometri de punctul necesar. E timpul să salvăm cursa! Ne întoarcem din drumul nostru și zburarăm spre autobuzul lor cu o viteză maximă. Ajunși acolo, vedem cum sportivii încep deja să panicheze. Am deschis ușa din mișcare:

– Urcați! Mai repede, mai repede!

Ne întoarcem, grăbindu-ne spre startul următoarei etape. În casa noastră mobilă devine din ce în ce mai strâmt – oamenii au ocupat tot teritoriul: pe fotolii, paturi, în coridor și lângă toaletă. Din cauza vitezei pe faimoasele drumuri moldovenești, ne zguduia ca pe niște cowboy la rodeo.

– Întârziați! Începem într-un minut.

– Accelerează!

Urma să alergăm și noi la această etapă, așa că ne îmbrăcam în grabă, căzând, scoțând hainele de sub picioarele cuiva, împiedicându-ne de zeci de perechi de adidași și strigând în gura mare: „Cine mi-a văzut șosetele?”

– Noi am început. Să ajungeți coloana din urmă și să vă alăturați! – ne-au spus la telefon.

Ajungem rubiconiștii din urmă, sărim din mașină și ne alăturăm mulțimii, care alergă după steag, iar remorca se îndreaptă spre linia de finiș a etapei. Expirăm, batem palma unii altora și începem să alergăm – teleap-teleap, teleap-teleap.

La linia de finiș, din nou, îi luăm pe toți finisherii să se încălzească în casa noastră, deoarece autobuzul este încă în comă. În casă e cald și uscat. Toți stau înghesuiți ca niște heringi în butoaie. În schimb, dispoziția e bună, deoarece etapa este finalizată. Punem pe masă ce ne-a dat Dumnezeu: biscuiți, gem, ceai, prăjituri și începem să sărbătorim victoria, fiind zguduiți din cauza gropilor, hopurilor, hârtoapelor și crăpăturilor de pe drumurile noastre.

Atleții au fost conduși nu numai de noi – toate mașinile disponibile erau pline până peste cap cu atleții din autobuzul defectat. Rubiconiștii nu se lasă unii pe alții la nevoie! Iar spre mijlocul nopții a sosit un autobuz nou de la Chișinău. Oamenii s-au mutat și au urmat caravana noastră până în raionul următor.

Sportivii spuneau că așa e Rubiconul, el trebuie să fie dificil și că e foarte cool atunci când există astfel de încercări. Da, sunt total de acord cu asta. Pe parcursul acestor trei ani, Rubicon ne-a făcut să trecem printr-o mulțime de situații dificile, însă am reușit să facem față tuturor. Și când zic „Noi”, nu mă refer doar la echipa mea, ci la întregul grup de sportivi … Aici deja e greu de împărțit în „noi” și „voi” 🙂

Mișgan

Sâmbătă, echipei noastre prietenoase, murdare și urât mirositoare s-a alăturat încă un Rubiconist. Mișka, fiul meu. Eu am decis că pentru el va fi mai interesant să petreacă o zi în compania unor bărbați adevărați, într-o casă mobilă, mâncând ce s-a nimerit și ieșind la alergat noaptea, decât să stea acasă în fața televizorului. El era de aceeași părere.

Analizând ca un taifun noul spațiu de trai temporar, Mișgan și-a găsit un colț, mi-a scos insignele și a început să întrebe cum poate câștiga și el una ca acestea. I-am explicat că dacă vrea una, trebuie să alerge. Mult și des.

– Vreau și eu, a spus el.

Pentru că mă așteptam la acest lucru, i-am cerut soției să-i aducă costumul sportiv și adidașii:

– Ok, iată care-i planul. Alergi 2 km și primești insigna raionului. Dar să alergi cu toată lumea, dealtfel rămâi în urmă singur pe drum. Nimeni nu te va aștepta, aceasta este o cursă pentru adulți.

Ne-am înțeles. Mișka s-a culcat să citească “Povestirile lui Deniska”, iar noi încercam să dormim alături de el.

La startul etapei de seară din raionul Leova am ieșit împreună. Toți bărbații l-au salutat pe Mișka și se vedea cât de tare îi place asta. Afară era întuneric și liniște. Toți așteptau. Și iată că din ceață apare un microbuz urmat de atleți și un pacemaker cu steagul în mână. Începem. Alergăm alături sub lumina reflectoarelor autobuzului. Lui Mișka îi este ușor și zâmbește, pentru că alergăm la vale. Astfel, a alergat cinstit 2 km alături de mine cu 6:30 / km. A vrut să mai alerge, dar i-am recomandat să-și păstreze forțele.

Cu un suspin de ușoară dezamăgire, a rămas în urmă la marginea drumului, apoi a fost luat de casa noastră mobilă. La sfârșitul etapei, fericitul de Mișka m-a întâlnit deja cu insigna primită:

– Acum eu sunt cel mai mic Rubiconist?

– Rubiconiști mici nu există, i-am răspuns eu. – Fugi acasă. Vin și eu imediat.

În acel moment, amețeam atât de tare încât, după finiș, nu m-am dus imediat la culcare, ci am rămas afară să-mi revin, răcindu-mă sub propriul duș de transpirație rece. Mă dă în frisoane, nu pot dormi, transpir, îmi curge nasul, îmi cad mucii pe pat, apoi alunecă pe podea, curg spre ușa casei mobile, apoi în jos și lasă pe asfalt o bandă de delimitare între sport și sănătate, una care nu poate fi traversată.

La ora unu și jumătate de noapte sună alarma. O ignor. Sună din nou.

– Tăticule, scoală-te, e timpul să alergăm!

Am deschis ochii:

– Să alergăm? Vrei și tu?

– Desigur, mai vreau o insignă!

Încerc să găsesc niște haine uscate. În zadar, noaptea trecută, când mă gândeam cum să ajung mai repede sub pătură cu fiul meu, mi-am aruncat lenjeria termică la podea. A stat așa – umedă, rece, abandonată de toți și înlăcrimată.

Și iată că stăm cu Mișutka noaptea, în ceață, undeva la capătul țării, înconjurați de alergători înghețați de frig și așteptând apariția microbuzului. Iată că apare… din întunericul de cerneală al nopții se ivesc două lumini, care taie ceața. Ca și cum ar fi un fel de creatură suprarealistă, care arătă cu lumina sa calea corectă prin întuneric.

Rubiconiștii au rămas surprinși să vadă un alergător în vârstă de nouă ani în astfel de circumstanțe, iar Mișgan a primit din nou o porție de respect – fiecare atlet prezent a dat mâna cu el și i-a dorit succes la cursă. Mișka strălucea de mândrie.

Acești doi kilometri au fost mai grei pentru fiul meu – am rămas în urma microbuzului pentru că a început să-l doară într-o parte. Dar am continuat să alergăm până când ceasul nu a arătat acei doi kilometri. Cu ușurință, Mișka a rămas pe marginea drumului și mi-a fluturat din mână.

Sarmalele

Etapa aceasta a fost una dintre cele mai dificile pentru mine din toți acești trei ani. Transpirația curgea șiroi, în ciuda faptului că mi-am scos jacheta și afară erau +3 grade. Noaptea ne dobora, iar cei de la Rubicon-FM dormeau în autobuz și nu avea cine să ne înveselească. Însă ritmul pe care trebuie să-l păstrăm nu ne permitea să ne oprim, să ne relaxăm, să încetinim, să vomităm, să ne odihnim pe bordură și să continuăm să alergăm. Să nu mai zic de kilometrii aceștia interminabili…

Te uiți la ceas – 9,2 km, curând finalizăm etapa … peste „jumătate de oră” te uiți din nou – 9,6 km. Doamne, ce s-a întâmplat cu continuumul spațiu-timp? Ultimul punct a fost finișul. Mai degrabă absența acestuia. Conform broșurii, lungimea etapei este de 12,5 km. Dar aceasta nu s-a terminat nici la 12,5, nici la 13,5 km. Și sufeream nu doar eu. Împreună cu mine alergau băieți, care aveau deja 200 km alergați în spate. Și pe fețele lor se vedea clar că nu doreau să alerge câțiva kilometri în plus, ca exercițiu de destindere.

Cred că ideea că undeva aproape, fiul meu stă la linia de finiș și mă așteaptă cu o altă insignă, m-a ajutat să mă descurc cu chinul și durerea. Alergam în lumina pâlpâitoare a mașinilor deja în regim autopilot, strângând mucii în pumn.

În sfârșit, iată-i – autobuzul, mașina de înregistrare și cabana mea confortabilă. Insigna, explicații vagi despre reparația autobusului și ocolire, smiorcăială, și deodată …

– Băieți, avem sarmale fierbinți! Cine vrea?

„Sarmale? Noaptea? Fierbinți ???”, – nu puteam să-mi imaginez, dar m-am dus să văd care-i treaba. Văd cum băieții au deschis un portbagaj și au început să ofere sarmale aromate și fierbinți alergătorilor înghețați și obosiți ca niște câini. Mi-au dat și mie o farfurie și, în momentul când le-am gustat, lumea din jurul meu a dispărut. Eram doar eu și ele. Apoi s-a dovedit că localnicii au văzut la benzinărie grupul nostru de atleți că aleargă pe frig, și au decis să-i adune pe ai lor ca să ne organizeze ceva mâncare caldă și ne-au transmis-o prin poliție.

Dintr-o dată, aud cum cineva spune probabil singurul cuvânt pe care creierul meu îl putea percepe în acel moment când înghițeam mâncarea caldă. Și nu era vorba de cuvântul „Incendiu” sau „Ai câștigat un miliard!”. Nici chiar fraza „Al cui este copilul care aleargă pe autostradă?” nu m-ar fi sustras de la procesul de înghițire a celui mai delicios fel de mâncare fierbinte. Era cuvântul pe care creierul meu îl asociază întotdeauna cu o plăcere copleșitoare, mai ales după o astfel de cursă și într-o astfel de stare:

– Cola! Cine vrea Coca-Cola?

O clipă mai târziu, stăteam și savuram dulcele nectar cald și carbogazos, care îmi dădea speranța că mai rău decât astăzi nu-mi va fi niciodată.

Ne-am felicitat unii pe alții și ne-am târât pe la casele mobile. La culcare.

Iar între timp…

La Rubicon au participat nu doar sportivi. Pentru echipa Sporter, Rubicon a început cu mult timp înainte. De joi până duminică, echipa a lucrat 25 de ore pe zi. Nu aveau timp să se plângă, să doarmă, să mănânce, să se odihnească, pentru că Rubicon, în ciuda pregătirii maxime, întotdeauna scoate din mânecă situații de forță majoră. Cineva din băieți a glumit că un an de Rubicon înlocuiește Facultatea de Logistică. Pentru sportivi, multe lucruri rămân în spatele cortinei și asta pe bună dreptate. Dar chiar vreau să îți povestesc un pic despre echipa mea.

Rubicon FM. În fața grupului de alergători merge un microbuz cu difuzoare, prin care putem auzi mereu vocile vesele ale fetelor noastre, dedicațiile muzicale și salutările din partea spectatorilor de pe Internet.

Păi iată, fetele din microbuz nu au dormit timp de 45 de ore, ca să nu-i lase singuri pe cei care sunt deja epuizați și care au atât de mult nevoie de sprijin (mai ales la deal). Absența lor a fost foarte vizibilă, atunci când au „murit” pentru câteva ore 🙂

Operatorii. Oricine a mers la Rubicon a știut că va trebui să se dedice nu numai complet, ci 258%. Operatorii foto și video se învârteau ca luna în jurul pământului în timp ce ea se rotește în jurul soarelui 🙂 Trebuie să vedem câți kilometri au parcurs și ei 🙂

Mașina de înregistrare în care băieții îi înscriau la fiecare etapă pe cei care pornesc și pe cei care sosesc, a lucrat nu numai ca mașină de înregistrare, ci și ca ambulanță. „Băieți, am nevoie de ajutor!” – „Să mergem!”. Și mergeau prin ceață cu o viteză de 100 km / h, pentru că în 3 minute se va începe startul etapei următoare și trebuia să-i înscrie pe toți. Și nu puteau să întârzie, pentru că toți își așteptau startul, exact la timp.

Oficiul. Rubicon nu înseamnă doar lucrul în teren. În oficiu, de asemenea, au lucrat fără încetare încă zece persoane: cineva a transmis live toate cele 59 de ore, cineva prelua și edita fotografiile și știrile de la fața locului.

Viața revine la normal

Dimineața de duminică a fost foarte pozitivă. Boala a cedat și a început să se retragă. În schimb, Mișka, încercând să se scoale din pat, a strigat de durere:

– Ah, picioarele mele!

Mișka își masa cvadricepșii. Desigur, am fugit la vale, iar aceasta este o catastrofă pentru „cvadricii” neantrenați.

– Acum înțelegi cum ne simțim noi? – întrebă Vadim.

– Pe toți ne dor picioarele. Acum ești un adevărat Rubiconist.

– Atunci voi alerga și a treia etapă. Vulcănești.

Și a alergat. Pentru ca să simtă bucuria finișului, l-am luat cu doi kilometri înainte de sfârșitul etapei, unde ne aștepta. În acel moment am decis să-i mulțumim zeului Rubiconului pentru sarmalele nocturne, am cumpărat crenvurști și i-am copt pe grătar pentru toți Rubiconiștii.

Și iată că alergăm și înainte ne așteaptă crenvurștii calzi cu ketchup și cola. Mmmm! Alergăm din nou la vale, iar Mișgan nu mai este atât de motivat. Peste un kilometru a început să-l doară într-o parte și pe fața lui deja se citea suferința. Am încetinit puțin și am rămas în urmă, dar nu ne-am oprit. Era evident că îi era greu să alerge. El nu știa cât de tare m-a ajutat, pentru că atunci când el era alături, am uitat de starea mea, toată atenția era asupra lui. De aceea, putem spune că etapa mea a fost cu 2 km mai scurtă. Mulțumesc, Mișanea!

Ajungem la linia de finiș, ne îmbrățișăm, mâncăm crenvurștii. Mișka șchiopatează. Totuși, un copil poate ține cu greu ritmul unui adult. Picioarele îl dor deja serios, dar înainte mai rămâne o etapă. Ultima. Și nicicum nu o poate rata…

Dar ultima etapă a Rubiconului înseamnă …

Etapa de solidaritate

Solidaritate față de toți participanții, de cei care sunt obosiți și nu mai au putere, dar vor să ajungă la finiș. De aceea, etapa finală am alergat-o într-un ritm confortabil pentru toți: câte 7-8 minute pe km, iar dacă trebuia, mergeam și la pas. Principalul lucru era ca nimeni să nu rămână în urmă și să nu renunțe. Vom finaliza cu toți împreună și nu vom lăsa pe nimeni în urmă. În asta constă farmecul finișului cursei 🙂

Am desfăcut steagurile Rubicon, liderii cursei alergau în față Iar noi alergam încetișor dar sigur în spate, iar în deal mergem la pas, și așa ne îndreptam spre final. Aproape de linia de sosire, toți parcă au prins la putere – hormonii își făceau treaba. Deja se auzeau râsete, glume și cântece și toți cântau în cor cântecul ce răsuna din boxe:

We will, we will rock you!

Muzica aceasta suna în toată strada și zeci de alergători, reveniți la viață după o cursă de alergare de trei zile, au astupat sunetul boxelor cu un cor puternic de voci. Corpul e inundat de fiori, care sar pe drum și aleargă alături, cântând împreună cu voci subțiri. Mișka aleargă alături, fără să rămână în urmă, deși e clar că îi este foarte greu.

Și iată linia de finiș, chiar la capătul țării – suntem întâmpinați de cavaleri în armură – cei care, cu trei ani în urmă, la Soroca, ne-au petrecut în această călătorie prin toată țara. Emoțiile ne copleșesc, țipăm, toți au uitat de durere, oboseală, traume și epuizare. Să-i fi văzut, nu ai fi putut spune că oamenii aceștia au alergat 100 – 200 km în câteva zile – erau atât de mulți ochi strălucitori, zâmbete și energie, încât alergatul s-a transformat în dans.

Trecem prin coridorul din cele patruzeci de steaguri ale raioanelor Moldovei și ne dăm seama că fiecare dintre ele ni se asociază cu o anumită istorie. Undeva aproape că am murit, undeva am împins autobuzul din urmă, iar undeva am fost întâmpinați cu pâine și sare de primarul orașului. În aceste zece zile de alergare prin toată țara, am văzut mii de oameni și toți s-au bucurat să ne vadă: am fost întâmpinați de copii și oficiali, vizitatorii fideli ai barurilor, sportivi, studenți, polițiști, de bunicuțe cu plăcinte și bunici cu vin. Am văzut răsărituri și apusuri de soare, am alergat zi și noapte, pe zăpadă, pe ploaie, ceață, vânt, ger și chiar pe căldură. Din deal la vale, din deal la vale pe dealurile țării noastre. Țării pe care, în ciuda tuturor lucrurilor, o iubim. Țării pe care o numim Patrie.

Arcul de finiș… Alergăm sub el, fiind aplaudați de fani. Ne îmbrățișăm unii pe alții. Unii plâng. Apare șampania și toți se bucură zgomotos. Uraaa! Am făcut-o!

Mă uit și văd că și Mișka e impresionat. Se uită prin toate direcțiile cu un zâmbet până la urechi, ochii îi strălucesc de fericire. Am rugat pe cineva să-mi aducă încetișor o cola. Îi dau o sticlă de cola – încearcă să sară de fericire, dar picioarele sunt împotrivă și, încrețindu-se, a început să savureze sticla de băutură care, de obicei, îi este interzisă.

Iar noi ne ducem să ne întărim puterile: la final eram așteptați de pilaf fierbinte, murături, lapte condensat, vin fiert și redbull. Mișka merge alături – e obosit, dar dispoziție are. În mână strânge patru insigne, pe care le-a cucerit cu greu:

– Tată, tată, vreau să colectez toate insignele Moldovei. Când vom alerga data viitoare?

– Anul viitor, fiule.

Istorii

În general, Rubiconul este o istorie gigantică, țesută din unele mai mici. Dacă să-i întrebi, fiecare dintre participanți îți va povesti cu siguranță cel puțin una, eu voi povesti 7 istorii, pe care le-am adunat împreună 🙂 (pentru că atunci când dormi, viața Rubiconului continuă).

Istoria nr. 1. Despre focul de artificii.

S-a întâmplat așa că mai multe etape ale Rubiconului au trecut prin raionul Leova. Păi iată că la intrarea în oraș, fetele au primit un mesaj că, în cinstea Rubiconului și mai ales a lui Pavel Mitioglo, în oraș se va organiza un foc de artificii. Imediat ce am citit mesajul, în fața microbuzului, fanii au lansat un foc de artificii. A fost foarte neașteptat și plăcut. Iar peste aproximativ 100 de metri, ne așteptau vreo 50 de fani, care scandau numele lui Pașa. Și asta în ciuda nopții friguroase 🙂

Istoria nr. 2. Despre urmele de tractoare.

Când autobuzul nostru a rămas blocat, iar mașinile sportivilor nu au reușit să-l scoată din noroi ca pe o ridiche, s-au gândit să cheme un tractor în ajutor! Astfel, la ora trei dimineața, faimosul duet de detectivi, Sherlock Mecin și Doctor Vasea, s-au pornit în căutarea tractorului. Cu ajutorul intuiției și a lupei, aceștia au găsit niște urme de tractor. În principiu, la ora 3 dimineața, departe de civilizație, urmele erau singurul mod de a găsi un tractor.

Istoria nr. 3. Despre unicorni.

Undeva în Ungheni, am trecut pe lângă un automobilist disperat. Lângă el stătea un „cal” albastru trist și împotmolit în noroiul de la marginea drumului. Fără a aștepta vreo explicație, ne-am răsucit mânecile, am apucat caii putere de coadă și coamă și i-am scos pe asfalt.

Istoria nr. 4. Despre câine.

Deja al doilea an consecutiv, la Rubicon participă și ființe cu patru picioare. Anul trecut, Rubik (așa l-am numit atunci) a alergat cu noi în jur de 50 km – câteva etape. Toți sportivii erau deja obosiți, iar Rubik  alerga fără încetare. 🙂 Anul acesta, cu noi a alergat fratele lui Rubik – Cubik. Acesta a suportat aproximativ 30 de kilometri – treburile l-au făcut să se întoarcă.

Istoria nr. 5. Despre poliție.

Poliția e foarte de treabă! Bravo! Ofițerii de poliție au alergat tot Rubiconul! Transmițându-și steagul ca un drapel, au depășit toate cele 43 etape! Pe lângă aceasta, poliția a reușit și să ne protejeze tot timpul. 🙂 Despre aceasta este următoarea istorie.

Istoria nr. 6. Despre adolescenți.

La ora două dimineața, undeva pe autostradă, ne-am întâlnit nu numai cu ceața, ci și cu un grup de oameni nu prea treji, dar foarte tineri. Aparent, aceștia se întorceau de la o degustare de vin și se îndreptau spre alta, dar au fost foarte bucuroși să ne întâlnească. Le-a plăcut atmosfera noastră și s-au alăturat coloanei de atleți. Însă se pare că lipsa de antrenamente și-a făcut treaba – băieții s-au epuizat foarte repede și au decis să se relaxeze în autobuzul deschis. Trebuie să spun că ușa autobuzului Sporter era deschisă, pentru ca să se audă muzica din boxe și ca fotograful să poată lucra. Tinerii au fost extrem de indignați că nu li s-a permis să meargă cu autobuzul și să-l bată pe fotograf. Dar poliția le-a explicat în câteva minute că mersul pe jos le va fi mai folositor.

Istoria nr. 7. Despre întâmpinători.

În raioanele Râșcani și Glodeni, sportivii au fost întâmpinați cu pâine și sare. În Cahul – cu sandwich-uri cu castraveți proaspeți și salam. Ne-au dat și un sac de mere pentru sportivi. De asemenea, atleții au primit și miere, gem, cola și ciocolate pentru a-și întări puterile în autobuz. Oamenii au făcut asta din propria inițiativă, pentru că au vrut să sprijine și să ajute Rubiconiștii 🙂

Rezultate

Pe parcursul acestor trei ani am alergat prin toate raioanele Republicii Moldova. În cele mai severe condiții pe care ni le-a putut dărui climatul nostru. Am îndurat zăpadă, îngheț, lapoviță, ceață și drumurile dezgustătoare. Ne-a luat 159 ore și 9 minute. În acest timp am reușit să alergăm peste 1500 km. Asta ar fi ca și cum Rubiconiștii ar alerga de la Chișinău până la Praga. Această faptă cu adevărat eroică a fost efectuată de 600 de persoane, care au reușit să-și depășească Rubiconul personal.

Dar pentru mine, Rubiconul Complet (toate etapele) de trei ani nu a fost ușor – 465 de kilometri, 40 de etape, 50 de ore, 33.000 kcal, minus 4 kg de grăsime și o căldare de transpirație.

Și totul a fost meritat – zeci de prieteni și mii de fani, o pereche de adidași uzați și kilometri de mușchi bătuți, durere și plăcere, depășirea slăbiciunii și sentimentul de victorie. Pe scurt, un cocktail hormonal complet! În plus, acum pot spune că am fost prin fiecare raion al Moldovei.

La petrecerea dedicată sfârșitului ciclului de trei ani, s-a dovedit că numai trei persoane au reușit să depășească toate etapele, dar sper că anul viitor vom fi de zece ori mai mulți!

Acum ne putem relaxa, agățând tabloul cu toate insignele Republicii Moldova pe perete, și povesti nepoților despre aventurile din timpul Rubiconului.

Rubicon nu este despre o singură persoană.

Rubicon este despre o familie imensă. Și aici nu contează cine ești: atlet, organizator sau susținător: de-a lungul întregului traseu, Rubiconiștii au fost încurajați de o mulțime de oameni obișnuiți. Chiar și pe timp de noapte!

Rubicon nu este despre pregătirea fizică, ci despre testarea propriilor forțe: ceea ce ai înăuntru, cât de gata ești să sprijini pe aproapele tău și cât de mult poți rezista singur. Rubiconul este despre emoții.

Rubiconul este o mică viață mare.

Iar anul viitor intenționăm să desfășuram Rubiconul nu numai în Moldova, dar detaliile vor apărea mai târziu …