Despre ce este Rubicon, cum a fost creat, măsurat, lipit, scris, creat designul, programat, constrazis, schimbat și cizelat – citește aici. Iar acum a venit timpul să verificăm ce ne-a ieșit și să parcurgem Rubiconul împreună. Din interior, cum s-ar spune.
Să mergem!
Așadar, 10 februarie a venit și ne-am pornit cu autocarul spre start, la Cetatea Sorocii – cea mai celebră cetate din Moldova. Pentru că e unica.
Băieții deja s-au pregătit – arcul este instalat, cetatea deschisă, rezervoarele umplute, bateriile încărcate.
S-au apropiat și prietenii noștri cavaleri, care au decis să ne susțină și în această cursă patriotică. Le mulțumesc pentru susținere.
Timpul era minunat, -7 grade, însorit, abia a căzut ninsoarea, iar prognoza meteo transmite ger – condiții perfecte. Iată că ceasurile bat 12, cavalerii deschid porțile, iar noi ieșim alergând spre cei 100 km de drum prin Moldova!
Adrenalina e la maxim – alături se aude cavalerul și zgomotele de armură, suntem plini de forță, soarele încălzește – de-ar fi așa întregul drum.
Prima etapă Rubicon s-a dovedit a fi muntoasă și dificilă – mi-a fost greu să mă mobilizez, astfel încât să nu-mi pierd grupul, dar se pare că mi-a ieșit – inițial am alergat până la 6:00, la deal, iar la vale ajungeam până la 8:00. Ritmul mediu a fost 6:29.
După Soroca, am ajuns în Florești. Eu purtam steagul raionului și eram învăluit de emoții, căci acolo un fel de „alma mater” al meu. Acolo am trăit 12 ani, până m-am mutat în Chișinău.
Iată și o fabrică din sticlă, unde duceam sticle cu lăzile, iată acel stadion, pe care-l uram cu toată firea mea pentru faptul că ne-au impus să alergăm 3! Kilometri, iată zi biserica, care, stați! – atunci biserică nu era.
Școală, ogradă, prima țigară, bătăi, prima dragoste. Apoi, liniște, dezastru și sărăcie.
De fapt, până în prezent țin legătura cu doi prieteni de copilărie floreșteni— ne adunăm și jucăm în Whist. Salut Artur și Bădea!
În autocar a fost vesel – oamenii comunicau, se serveau reciproc cu gustoșenii, cu toții discutau despre broșuri – cine, când, unde și cu cine aleargă, planuri, strategii, câte pante, semne – în autocar persista un adevărat tam-tam.
Oamenii intrau și ieșeau din autocar. Iar între timp, soarele apunea și iată, pe neprins de veste a venit noaptea. Împreună cu ea, etapa rece din Șoldănești. Meteorologii nu ne-au mințit – temperatura a scăzut sub -10, oamenii au început să se încotoșmăneze în haine groase.
Însă, cu cât mai dificilă era etapa, cu atât mai plăcut ne era să obținem medalia!
Un pic amorțiți de frig ne încălzeam cu o supă „sfântă” în autocar. Mmmm… gustoșenie!
Au trecut încă câteva ore și iată că am ajuns la vamă, în Rîbnița. Echipa noastră era pe loc cu o oră până la sosirea noastră pentru a se asigura că ni se oferă trecerea peste hotar. Nouă ne-a rămas doar să ținem în fața pașaportul și să trecem pe lângă vameși. Aceștia ne-au numărat și ne-au permis trecerea. Eu purtam steagul. Mai binezis, trebuia să-l port, însă pentru a evita un eventual conflict și incitarea unui răznoi, am decis să scoatem toate steagurile și să alergăm fără ele.
Ce surpriză! La vamă, de cealaltă parte eram așteptați de un grup de alergători din Transnistria, aprozimativ 20 de lei. Pentru ora 01:00, era un număr surprinzător. Ei ni s-au alăturat sub o întâmpinare zgomotoasă.
Această etapă a fost pentru mine, în calitate de purtător de steaguri, cea mai dificilă. Din cauza reținerii planificate la vamă, l-am rugat pe piecemaker-ul etapei precedente să aducă grupul un pic mai devreme (cu 5 minute). Însă, într-un final el și-a mărit viteza la deal, la final, motiv pentru care grupul nu-și mai simțea picioarele.
Etapa din Rîbnița, de asemenea a început pe pantă. Dintr-o dată, grupul s-a întins pe acea, pe o porțiune de 500 metri. Ce s-a întâmplat? L-am rugat pe vecinul meu să fugă să afle motivul reținerii, iar peste 10 minute s-a întors și a anunțat că mulți au picioarele amorțite din cauza rămpilor, printre ei erau și persoane care în general nu rezistă să alerge într-un asemenea ritm.
Deci, acum vom alerga prin Transnistria, iar băieții vor rămâne aici? I-am transmis rația vecinului – l-am rugat să țină ritmul de 6:40, ca să frânez un pic și am alergat înapoi spre cei rămași în urmă. Imaginea era de-a dreptul una tristă – unii abia se târau, unii mergeau la pas, coloana s-a întins kilometri întregi. Am adunat un grup de alergători încă „vii” și îmbărbătându-i prin faptul că-i așteptăm, i-am târât spre finiș. Însă era ireal să-i aduni pe toți, de aceea, am decis ca întregul grup să se oprească înainte de vamă și să-i aștepte pe cei rămași în urmă și numai atunci să pășească spre finiș.
Rezina. Ora 2:00, – 15 grade, Резина. 2 часа ночи, -15 градусов, urcare de 260 metri pentru 8 km. Este vorba despre etapa din Rezina (RZ13) unde nimeni nu mai voia să alerge. Inclusiv eu.
Însă la ce bun sunt organizator? Ca să rezolv astfel de circumstanțe. De aceea, din 180 de oameni, acea etapă urma s-o alerg doar eu.
Însă există totuși oameni buni pe lume – vechiul meu prieten de munți (Mont Blanc, Elbrus) Andrey Khokhlov nu m-a lăsat nici în această situație dificilă și a intenționat să mă însoțească.
De aceea am pornit împreună. În rezultat mi-am amintit de secvența din prezentarea Rubiconului, acum două luni. A ieșit totul așa cum am promis. Noapte, ger, rampă, până și ninsoarea măruntă a căzut. Doar că mi-am propus să fim 20-30 de oameni. În rezultat, eu și Andrei băteam câini cu steagul.
A fost cea mai memorabilă etapă – de parcă am nimerit în munți și purtam steagul Moldovei, pe cea mai mare înălțime, cot la cot cu prietenul meu. Prin vânt, ger și mușchi înțepeniți. Însă nu aveam niciun drept să renunțăm. Aveam un ritm propus și timp rezervat, pe care trebuie să le respectăm până la final. Însă pe pantă au început să-mi cedeze puterile. Cu dinții strânși, mă încadrez în 7:10. Pe când Andrei calm mă susținea. Rămâneam în urmă conform graficului, iar dealul devenea din ce în înalt. Viteza noastră ajungea pe alocuri la 7:30. Însă noi luptam în continuare.
Între timp, în microbuzul mai existau oameni în viață – Mechin nu dormea. După ce ne-a luat în râs de-a binelea, brusc a inclus melodia mea preferată din timpurile ВОВ „Дымилась роща под горою”. O cânt des când îmi este greu, (spre exemplu, despre cum să fii un om de fier” la cel de-al 27-lea minut.)
Iată că iarăși s-a întâmplat o minune. Am depășit durerea și am început să iau viteză — 7:00, 6:40, 6:10. Andrei strigă, eu strig, împreună alergăm din ce în ce mai mult. Șoferul microbuzului nu a înțeles ce se întâmplă și nu a reușit să accelereze. La un kilometru până la finiș, dealul devine mai mic, iar noi ne mișcăm cu 5:00. Și iată că am ajuns la finiș – cu ritmul mediu de 6:22! Minunat! Am recuperat timpul pierdut la vamă.
Acum pot mânca și la somn. Până la Orheiul Vechi a rămas 4 ore. E necesar să dorm, însă nu mi-a ieșit. După borșul „sacru” e ireal să adormi. Am ațipit maxim pe o oră pe scaunul autobuzului care mă scutura de-a binelea, cu picioarele întinse pe diagonală. În schimb sacul de dormit Marathon Des Sables și-a făcut treaba de minune.
Peste o oră, am fost trezit amabil și ironic de către Vadim:
— Sir, avem de alergat.
Am căscat, m-am întins și am ieșit din sacul călduț de dormit. Abia de începea să se lumineze. Deci, bună dimineața, țară!
Am ieșit din autobuz, stăm în semiîntuneric, sărim pe loc, așteptăm. Cam plictisitor cumva… Și iată că ajung băieții. Noi am interceptat steagul și am pornit în spatele microbuzului.
Câr-mâr, câr-mâr. Intrăm în ritmul de lucru. Când colo, din coloane aud vocea răsunătoare a Nastey.
— Ce-ați disperat, sportivilor?
— Tu de unde te-ai luat? — am întrebat căscând, prin rație.
— Iată că am dormit un mic, iar acum sunt pregătită pentru luptă, așadar, radio Rubicon acceptă cererile pentru show-ul matinal!
Și de aici, a început „nebunia”. Pentru început, ni s-a inclus „Ничего на свете лучше неету…”. Ne-am înviorat și am început să cântăm.
Rația a mers din mână în mână – include „Ну-ка мечи-стаканы на стол”, dar acum, include Leningrad, mai „hard”, se poate ceva în română? Sigur, „Hora din Moldova!”
Acea dimineață s-a făcut minunată. Pentru mine a fost momentul de vârf al Rubiconului – alergam ca niște copii prin țara dragă și cântam melodiile preferate, ce poate fi mai minunat?
Undeva, înainte de Orhei, sâmbătă, la ora 4:00 dimineața, i-am văzut pe colegii din Sporter, Sasha și Dima. Stau la drum, se cuprind. Mă gândeam: ce bravo, câte emoții împărtășesc, se bucură că totul merge bine. Mai târziu, când am discutat despre Rubicon, am aflat adevărul. De fapt, ei se îmbrățișau și își spuneau ceva de genul: „B*a, doar 16 ore au trecut. Nu vom suporta, nu vom suporta!”
Totuși, am rezistat!
Peste 3 ore, ne aștepta Criuleni. Nu ar fi o etapă memorabilă dacă n-ar fi….Covrigii!!
Ideea e că în Criuleni ne aștepta Roman Fiodorovich, care ne-a adus covrigi proaspeți și fierbinți.
Atât de gustoși, cu siguranță, i-ați mânca! Acel moment a fost un impuls care ne-a încurajat și a dat puteri multor sportivi. ????
Nu doar pentru că a ajuns ceva călduț în stomac, ci pentru că am lăsat în urmă o noapte foarte geroasă, care ne-a înțepenit atât adrenalina, mușchii, cât și motivația. Însă, cine va recunoaște acest lucru? Nimeni.
Acești covrigi delicioși și calzi au izgonit fără urmă gândul că lupți de sine stătător cu kilometrii și toți au uitat de tine. Nu. Îi aveam alături pe prietenii noștri. ????
mulțumesc, Roma!
Apropo, Roma a lansat atunci hashtag-ul #adoptaunalergator, la care au reacționat o mulțime de oameni. Lumea a început să ne aducă mâncare, băuturi și zâmbete calde. Vă mulțumesc din numele tuturor alergătorilor.
Apropo, de mâncarea fierbinte la drum. Ei mergeau după coloană, cu propriul transport – cineva nu a avut loc în autocar, altcineva și-a dorit pur și simplu să vadă Rubiconul îndeaproape. Se pare că ei se bucurau de confort, cel puțin asta s-a văzut în fotografii.
Băieții au făcut rost de arzătoare, purtau cu ei un borcan de trei litri de supă, pe care-l găteau chiar acolo, pe loc. Vă salut, Rubiconilor!
Poftă bună, băieți! Va trebui la anul viitor să testăm un asemenea format de deplasare.
Până în prezent, planul meu de alergare prin toate raioanele funcționa, iar acum a venit timpul să separăm grâul de neghină, mazărea de lintie, coaja de oul spart în tigaie.
La orizont se arăta iarăși vama transnistreană. S-ar părea că nu mai e loc de ceva sinistru, însă anume aici a început calvarul pentru alergătorii Rubiconului.
În raionul Grigoriopol era doar o etapă (18 km) iar până și după raion, doar etape. Fiecare câte 13 km și ei deja sunt unici. Mai pe scurt, ca să punem semn pe toate raioanele din acest an, trebuie să alergi prin Grigoriopol, fără oprire: Dubăsari + Grigoriopol = 30 km. Asta după cei 70 km depășiți deja. Țineam minte că la acea etapă, erau înregistrați 50 de oameni. Însă după o zi de alergat, mulți și-au revenit, adrenalina a scăzut și, în rezultat 30 km alergau doar 11 oameni.
Nu e prima dată. Am îmbrăcat rucsacul, rația și spotul GPS. Am fost nevoit să scot doar steagurile – vameșii erau nervoși.
Eram deja așteptați de către alergătorii din Transnistria. I-am salutat și ni s-a făcut frică de drumul înzăpezit.
Pentru început, totul era minunat – timpul plăcut, drumul ca oglinda, adică drept, alergăm, discutăm despre evoluția sportului în Transnistria. Le-am povestit băieților despre planurile de a organiza un semimaraton în Tiraspol, parcă ar trebui să fie intrigați, însă discutau încontinuu despre o oarecare pantă.
Între timp a apărut și o tânără curajoasă de la postul local de televiziune ca să ne întrebe cum merge treaba? De ce? Ce purtăm, ce mâncăm, cum ne antrenăm ș.a. A fugit lângă noi surprinzător de mult – un kilometru cu siguranță, până a privit înainte, a holbat ochii, ne-a transmit un sărut virtual și a rămas în spate, iar peste o săptămână a apărut reportajul despre Rubicon pe TCB.
Tânăra a renunțat nu în zadar – ne aștepta în cale o surpriză – un perete. Oops. Toți localnicii și-au revenit: iat-o, despre ea vorbeam, Dealul, cu majusculă. S-a demonstrat ulterior că panta avea înălțimea de 100 metri.
Ne-am pornit. Începusem cu 7:00, apoi 7:30, apoi 8:00. Lucrăm… nu e nimic grav, avem timp rezervă, însă e cam tristă situația. Au încetat și glumele. Aud, cum grupul meu murmură, însă ține ritmul și nimeni nu rămâne în urmă. Niște luptători puternici!
Iată că am ajuns sus, am răsuflat ușor – înainte ne aștepta Grigoriopl 18 km și ne putem relaxa.
Începe cea de-a doua parte a spectacolului. Primii 5 km din pantă au fost un bonus plăcut. Toți au reînviat, piciorele și-au revenit, au început discuțiile. Într-un moment, se apropie de mine un băiețaș:
— Dmitrii, ce mâncați în timpul acestei etape lungi?
M-am gândit imediat: „Ce greoi mai sunt!”. Aveam în cap o schemă simplă, ai alergat, ai mâncat, ai alergat, ai mâncat. Etapele nu erau lungi. Iar acum trebuie să alergăm 30 km, trebuie să și mâncăm ceva..
Uimitor cum funcționează creierul. Până nu mă gândeam la mâncare, alergam bine, însă imediat cum mi-am amintit de mâncare, a devenit dificil să alerg. Mai aveam și un drum plictisitor, nicio schimbare din dreapta, din stânga – o simplă bandă de alergat sub cerul liber.
În oraș era dezastru, alergăm înapoi. Devine din ce în ce mai dificil să menținem ritmul. Nu m-am gândit vreodată că 6:30 — e un ritm funcțional. Acum, alergăm la limită, iar forțe nu mai aveam să accelerăm. Alergăm înapoi. Genunghii dureau – căutam un acostament înzăpezit. Între timp, parcă m-a lăsat un pic durerea de genunghi și de mușchi, atunci când am început să alergăm pe un drum denivelat.
Ultimii 5 km. Iarăși pantă. Și iată că mi-am amintit de cola. De ce am făcut-o? Mai avem de alergat încă o oră, piciorele deja se împiedică, iar gândurile erau doar către sticla roșie cu negru. Mă întorc să distrug liniștea deranjantă.
— Băieți, cine vrea cola?
—EU eu eu eu! – am înțeles că sufer nu doar eu.
— Așa am și știut, – includ rația – Pregătiți la final o căldare de cola caldă! Aud în spate un murmur de confirmare.
Pentru mine, aceștia au fost cei mai triști kilometri din Rubicon. În primul rând, psihologic – conduci un grup „mort” și, în același timp, menții ritmul. Apoi, picioarele au devenit bocnă după trei ore de alergare pe asfalt.
Între timp, se zărește înainte microbuzul Sporter și găleata de cola. Mai bine zis, invers. La finiș, ne-am aranjat în cert și ne-am îmbrățișat reciproc, de parcă am fi prieteni. Mai precis, prieteni de luptă, care au depășit focul, apa și câțiva munți.
Fetele din autocar, povesteau ulterior că nu au văzut vreodată să se bea cola cu o asemenea poftă. Nu a mai ajuns să se atingă nimeni de paharele din plastic, puse pe acoperișul automobilului de înregistrare. Cu toții s-au aruncat spre sticla de cola de doi litri și beau cu o asemenea față de hapsână, încât n-ar îndrăzni să le ia sticla, nici măcar un urs.
Am băut dintr-o răsuflat, cam un litru și jumătate de cola și, sughițând fericit am urcat în microbuz să mă odihnesc. Urmează etapa din Chișinău și trebuie să arăt, dacă nu de milioane, cel puțin de mii.
Două ore mai târziu am încetat să ne relaxăm. E timpul să dăm startul la Chișinău, o etapă simplă prin oraș, cu finișul în PMAN. Sar zvelt din autocar, trec înregistrarea și ies afară să-mi aștept grupul. Aveam un car de timp, aproximativ 10 minute, în care fac încălzirea, întreb de băieți cum merge treaba cu organizarea, fac cunoștință cu participanții noi.
Apare pe neașteptate microbuzul și alergătorii. Nu am înțeles… îmbrac steagul.
— De ce ați ajuns atât de devreme?
— Super, nu? Ți-a plăcut? Am alergat din suflet! Cu 7 minute mai devreme decât în orar.
Stau cu gura căscată, iar piecemakerul mândru s-a îndreptat spre microbuz. Adică, el consideră că ne-a făcut o favoare, încât putem să mergem pe jos. Mulțumesc, om drag.
Bine, ne vom clarifica cu asta mai târziu, să mergem. Grupul era suficient de mare – 20 de oameni. Alergăm 12 km din Tohatin, în Centrul Chișinăului.
Sper că întâlnim în cale suporteri, poate și cineva din presă se va alătura.
Însă nu, pintre cei care ne așteptau, era doar el, Serghei Savciuc, (prietenul nostru din Giant) care ne-a întâlnit în sectorul Rîșcani și a dat din steagul Rubicon.
Oamenii din stradă, bineînțeles, ne priveau. Cum altfel? Trece poliția, urmată de un microbuz cu muzică și reflector de lumină, iar după microbuz aleargă 20 de oameni, urmați iarăși de poliție. E imposibil să nu observi asta. De aceea, strigau, ne salutau, murmurau încet, încât era de neînțeles – suntem binevoiți sau blestemați. ????
Bineînțeles, îmi doresc ca peste 10 ani, să fim așteptați în oraș, oamenii să iasă să ne susțină, să dea din steaguri și facă grătar, la fel cum în Comrades, să ne hrănească cu crenvurști să ne adape cu apă. Însă îmi dau seama că e devreme. Vom aștepta.
Așa cum difuzam life-ul neîntrerupt (la Chișinău se transmitea minunat – regizorul includea prin buton, ba o cameră, ba alta), echipa noastră de filmare a decis să utilizeze transportul auto pentru a aduna cât mai amuzante cadre. Unul dintre operatori a urcat în troleibuz, însă în altul decât trebuia ????
și a merg… cu o nedumerire pe față ????
Ulterior ne-a ajuns, bineînțeles.
Astfel, am ajuns la Circ și mi-am amintit că nu trebuie să alerg în ritmul 6:30, ci cu mult mai lent ca să revenim la orar, însă era prea târziu. Târziu pentru că până la piață rămânea 1.5 km, pe care trebuia să alergăm în 20 minute. Și atunci, pentru prima dată în timpul cursei am luat o decizie neactuală, însă cu adevărat corectă – să mergem pe jos. Ne-am plimbat de minune – am discutat, ne-am fotografiat cu statuia bănuțului, ne gândeam poate să mergem să mâncăm o pizza.
Într-un cuvânt, ne-am plimbat prin Chișinăul de noapte. Cu 200 metri până la piață am alergat și am intrat pe finiș la timp. Acolo, eram așteptați de 50 de alergători, o mulțime de camere foto și video, un televizor, felicitări și steaguri! Minunat!
Apropo, echipa a lucrat atât la fața locului, cât și la depărtare. Așa cum lucrează tânăra Natașa, care înaintea de Criuleni, le-a adus băieților mâncare caldă: pilaf, cartofi înăbușiți și bulion fiert. Natașa s-a gândit că, dacă băieții sunt flămânzi, ar trebui să le mai aduc! Și le-a adus. Lângă Chișinău, băieții au avut în mașină o cratiță mare de paste și pulpe de pui.
Nu aveam timp să mâncăm, am decis să mai așteptăm. Am așteptat. Iar când am ajuns la Chișinău, în timpul unor permutări, cratița din mașină… drăcie.. A căzut. Chiar pe drum. Chiar sub picioarele alergătorilor. În emisie directă. ???? Băieții erau foarte supărați.
Iar rubiconii, între timp alergau în partea aeroportului.
Îmbrățișând-o pe Natașa și pe ceilalți suporteri am fugit acasă – aveam doar 3 ore pentru baie, mâncare și somn. Căci, mă așteptau următoarele etape (Anenii Noi + Bender = 24 km) care începeau la 1:42.
Acasă. Iubita mi-a făcut Zeamă. Cu majusculă, pentru că după o noapte fără somn și o sută de kilometri alergați, orice sorbitură fierbinte te face fericit, mai cu seamă Zeama minunată. Fiica mi-a umplut cada, însă a uitat că trebuia să includă apa fierbinte, dar asta e un detaliu – cada e plină, sarcină îndeplinită. Scurg apa rece, privesc ora, au rămas două ore pentru somn. Umplu apă fierbinte, mă scufund și îmi întind membrele. UUUU – am murmurat de satisfacție.
Am ieșit din cadă, hainele umede, dar curate le-am aruncat pe cămin și la culcare. A rămas o oră și jumătate. Drăcie. Nu pot să adorm – mă foiesc, în cap am un tărăboi. Așa, îmi amintesc de Vipassana, răsuflă adânc și fără zgomot și nu te gând la nimic.. hrr … hrr… TRRR! – alarma! De parcă nu am dormit. Mă ridic, mă îmbrac, îmi sărut familia și din nou la luptă.
Liviu somnoros, mă așteaptă în mașină. Ne îndreptăm spre Anenii Noi, către următoarea etapă, pe drum îmbarcându-l și pe Adrei Khokhlov. Am ajuns cu 15 minute mână la start. Minunat, parcă avem puteri, genunghii parcă mă țin, temperatura nu e rece, doar -7°С, se pare că totul e ok, însă acel optimism a dispărut.
Ajung băieții, ne-am salutat, am dat palma, îmbrac steagul și înainte! În autocar, între timp, persista o altă atmosferă:
Chok-chpok, chvîrk-chvîrk – eu căutam pe unde să alerg, pentru că la etapa precendentă a început să mă roadă genunchiul. Pe asfalt e dureros, găsesc zăpadă sau pietriș pe marginea drumului și mă îndrept acolo.
Cei 14 km au trecut neobservați, iar noi am ajuns la vamă. Bender. Băieții ne-au făcut un avans și ne-au permis trecerea fără verificări. Până și microbuzul a trecut ușor. Îi salutăm pe vameși, le dăm onoare și îi întâlnim pe „nebunii” benderieni, care s-au trezit pentru cursă la ora 3 de noapte. Alergăm prin orașul de noapte, după mașină, 10 km, pante nu-ș, alergă și savurează, însă ne aștepta o surpriză – la cel de-al treilea kilometru, microbuzul este oprit de MAI.
Eu înțeleg că nu pot să mă opresc și depășesc microbuzul, coloana m-a urmat – eu sunt cel ce conduce, nu?! Însă nu aveam idee încotro să alerg. Microbuzul era mereu înainte. Bine. Scot telefonul mobil și tremurând să deschid harta Benderului, internetul frâna, urmează o intersecție, încotro? La dreapta, la stânga?
În ultimul moment, găsesc harta, sincronizez cu locația și întorc spre vectorul necesar.
Acum nu ne vom pierde. Între timp s-a alăturat și microbuzul – s-au descurcat, i-au lăsat să plece. Mai mult, le-au dat și însoțire. De fapt, ar fi trebuit să sunăm la “02” și să cerem mașină de însoțire. Vom ști.
E incredibil, însă în Bender am trecut pe lângă un bar numit Rubicon. Acel moment, când o parte din participanți ar fi putut să finalizeze propriul Rubicon, în Rubicon. ????
Iată că suntem la finișul etapei. Bau iarăși litri de coca cola și mă îndrept spre prietenii meu puturoși și iubiți. Mănânc suplimente. Am luat cu mine câteva branduri, iar unele dintre ele erau oribile. În schimb „mx3 adventure” s-a demonstrat a fi minunat, anume cu el voi merge în Sahara.
Apropo, nu sunt plătit pentru reclamă, o fac din suflet.
În fine, o oră de repaus cu picioarel întinse pe diagonală și iarăși trebuie să ies din sacul pentru somn spre dimineața rece care urmează. Și aici ne aștepta o surpriză. Șoferii microbuzului s-au trezit și acceptau comenzi pentru orice muzică – ne-au inclus câteva melodii necenzurate, semnate de trupa Leningrad și, însoțiți de voie bună, au alergat prin Căușeni.
Apropo, vă amintiți, vorbeam despre cantitatea de participanți Rubicon? V-am mințit. Nu erau 174, ci cu unul mai mult.
Cu un prieten patruped mai mult. Picemaker-ul etapei din Căușeni CS37, Nick Orman a alergat însoțit de prietena sa, patrupedă, Nicka, care la fel cum întregul grup, a ținut ritmul 6:30 minute pe km ????
Gata, picioarele deja erau bocnă, iar genunchiul doare de-a binelea. Intru pe finiș. Urmează conform planului etapa scurtă de finiș, peste 7 ore. Cursa era de fapt finalizată. Am trecut prin toate raioanele. Dacă tot sunt atât de bravo – decis să dorm un pic. Însă, a „fugit trenul”. Nu mai aveam chef de mâncare, nici de somn.
Ce să fac, scot laptopul și încep să finalizez de scris cel de-al 23-lea capitol despre cum țiganul Gojo i-a salvat pe toți în lanul de porumb.
Și iat-o — ultima etapă în Ștefan Vodă. Vama Ucrainei — s. Palanca. Pe picioare îndoiate, întinse, botocănoase și șchipătând ies toți din autocar. Cu toții își doresc să intre pe finiș. Și, drăcie, asta e minunat! Iată că se apropie grupul, iau din mers steagul de la Vadim, ridicăm steagul Rubicon și dăm start!
Autocarul rămâne pustiu în urmă, iar noi, mulțimea uriașă ne îndreptăm spre finiș. Adevăratul finiș. Absolutul finiș. După care nu mai e nevoie să faci planul, să stabilești o strategie și să-și păjești picioarele.
Spre finișul, după care pe toți îi așteaptă o baie caldă și măncare delicioasă. Însă cel mai important – patul confortabil, curat, cu o plapupă și pernă, pe care îți poți întinde membrele calicite și să sforăi de fericire. Și ne-am pornit. Din microbuz urlă muzica la maxim, iar noi cântăm!
Zburam cu 6:00, ca niște păsări. De regulă eu zbor cu 4:30 ca o pasăre, însă după 150 km, 6:00/km, pare super-viteză.
În dreapta și stânga se desfac steagurile Rubicon, înainte răsună muzica din microbuz. Adrenalina atinge cote maxime.
Iată și arcul se prevede. Dar, stop. Mă întorc și văd că nu toți au reușit să țină ritmul unei astfel de viteze, deși era prezentă adrenalina. Drăcie, mă gândeam că va fi urât să ajung la finiș singur.
— Băieți, haideți înainte de finiș să-i așteptăm pe restul? Grupul m-a susținut. Iată și ei – cineva aleargă, dar cineva are nevoie de ajutor, însă nu cendează.
Cu 200 metri până la arc, așteptăm băieții, ei sunt fericiți, noi la fel. Împreună pășim spre finiș.
Ciocnituri de șampanie, urlete, îmbrățișări. 466 km de preludiu. Finiș – orgasm adevărat. Nu-mi amintesc în creier o asemena cantitate de hormoni ai fericirii. Explozie. Observ că nu doar la mine. Oamenii radiază, îmbrățișează necunoscuți, strigă ceva, îmi amintesc totul ca prin ceață.
Urcam drona sus și ne aranjăm în cerc ca să facem o fotografie finală la înălțime.
Îmi cuprind echipa obosită și somnoroasă. Cât de tari sunt!
Am făcut-o și pe asta! Acum, cu toții la somn. Nu, inițial în cadă, apoi la somn…
Totalurile
Vreau să-mi exprim recunoștința enormă echipei mele, care și de această dată nu a dat mâinile în jos sarcinilor ireale, pur și simplu s-a apucat și a făcut-o. Fără somn, fără odihnă a rezistat aceste câteva luni de pregătire, pentru ca apoi, la fel, fără somn și odihnă să reziste toate trei zile de Rubicon.
Îi mulțumesc echipei de filmare, care ne-a însoțit din Soroca, până la finișul din Palanca. Ei, practic fără oprire au alergat alături de sportivi, cu tehnica în spate, înconjurându-i, întrecându-i ș.a.
Băieți, eu mă mândresc cu voi și vă mulțumesc pentru că știți să treceți prin obstacole, să depășiți barierele și să lucrați cu maxim devotament de dragul dezvoltării sportului în țara noastră. Vă mulțumesc.
Separat aș vrea să le mulțumesc partenerilor noștri, care au susținut ideea noastră.
RedBull cu băuturile lor și hummerul nebun care a dat startul, ne-a susținut în unele etape și ne-a întâmpinat la finiș.
Companiilor Canon și Puma, de asemenea le mulțumesc pentru sprijin.
Tricourile Puma sunt pur și simplu Wow!
Mulțumesc companiei Oriflame pentru supele calde, mulțumesc Huyndai pentru mașina oferită, pe care o distrugeam, o distrugeam, și oricum nu am distrus-o.:)
S-a ținut prin toată Moldova. Mulțumesc.
Dar, ce-am face fără de apa ОМ — partenerul nostru fidel?
Și, bineînțeles, utilizatorilor 999.md pentru posibilitățile pe care ni le oferă. Maratonul din Chișinău, SeaMile, Criterium, și multe alte evenimente. Iar acum și Rubicon.
Iar pentru minunatul tort, un mare mulțumesc lui Igor Nesemboim.
Iar acum, să facem totalurile. La finiș (așa a ieșit), față de martori a declarat că „erori nu vor fi, toți sunt bravo!” ????
Dacă nu vor fi erorii, va fi un lucru enorm asupra greșelilor. Asta, pentru că primul an a fost unul de test, unde multe detalii nu au fost luate în considerație, însă au fost clarificate operativ.
Recorduri
La Rubicon au fost înregistrate recorduri, atât între participanți, cât și între echipă. În concluzie, adunând toți kilometrii parcurși de participanți, în trei zile de cursă, s-a parcurs 8776,29 kilometri. Au participat 180 de oameni. Cea mai friguroasă etapă a fost la -15 grade (Șoldănești), parcursă de 57 de oameni. Un număr maxim de participanți (76 de persoane) s-a înregistrat la Chișinău, de la PMAN, spre aeroport.
Cel mai tânăr alergător, care s-a înregistrat la Rubicon a fost Alexandr Ivanov (n. 1998), iar cel mai în vârstă participant a fost Efim Goldșmindt (n. 1950). S-au remarcat și femeile! Nu știm câte au fost în total, însă două dintre ele au alergat mai bine de 100 km: Alexandra Brânzari și Tatiana Golodenco. Bravo, fetelor!
Un record personal de alergare non-stop a fost stabilit de Dmitrii Svetushkin – 85 kilometri. Kilometrajul maxim parcus timp de trei zile, de o singură persoană— 198 kilometri— Stanislav Chij (care, după, nu a apărut pe fir 2 zile, nu știam, e viu sau nu?). De aceea, cea mai frecventă întrebare la Rubcion a fost —Cum merg treburile la Chij? ???? Suntem unul pentru toți și toți pentru unul. Asta e Rubicon.
Iar mie (și încă la sapte persoane) mi-a reușit să alerg toate 14 raioane și să adun toate insignele.
Pentru asta a trebuit să alerg 150 km, timp de 50 de ore, ziua și noaptea, ca să adun 185 puncte și să ocup locul 4.
Așa au trecut cei 466 kilometri și 50 de ore 23 minute și 37 secunde, nebuni, fără somn, reci, puturoși, însă faini și mega-prietenoși :).
Titre
Echipa de proiect:
Dmitri Mironenko, Serghei Legheida, Roman Știrbu, Olga Panciuc, Alexandr Mecin, Antrei Matcovschi, Mariana Manole, Ecaterina Corolenco, Anna Vicneanskaia, Oliga Maliutina, David Lutsyk, Vadim Jeleasco, Olga Cozacenco, Victor Orehov, Ovan Melnic, Vladimir Uvarov, Lilian Gudumac, Dmitri Pescov, Maxim Rîbalco, Junior Ugbo, Tatiana Dodon, Vasile Panciuc, Andrei Miloslavskii, Pavel Botnari, Anastasia Berzoi, Dmitri Voloșin.
P.S: A trecut aproximativ o lună, iar mulți au încă ochii luminoși, când își amintesc deRubicon. Deci, băieți, până la următorul Rubicon au rămas 11 luni (de competiții active). Astfel că, timpul va trece repede. Iar eu, peste o lună mă îndrept spre pustiul Sahara, la Marathon Des Sables și rugați-că, ca în timpul celor 250 km de alergat să nu-mi vină o nuă nebunie în cap ????
Fiți gata. Cu fiecare dată, Rubicon va deveni din ce în ce mai dificil și acerb. Însă, asta nu ar trebui să fie un impediment pentru adevărații eroi! ????
