La început a fost cuvântul. Apoi fapta. O faptă poate fi făcută și refăcută de nenumărate ori până când se obține ceva demn sau dispare.
Iar undeva între modificări se ascunde ceea ce apreciez ca unul dintre componentele principale ale succesului oricărui produs.
Majestatea Sa – Designul.
Nu este doar despre crearea unui site web frumos sau unui logo la modă. Nu este despre formele senzuale ale metalului lustruit sau conturul evidențiat al unui Ferrari roșu într-o cameră întunecoasă. În primul rând, designul pentru mine înseamnă simplitate. În al doilea – comoditate. Și deja în al treilea – estetică.
Nimic de prisos, nimic care să distragă de la funcția principală, o soluție elegantă și, cel mai important, o soluție minimalistă pentru problema principală. Lobster a demonstrat deja succesul acestei abordări, așa că transmițătorul nostru subacvatic ar trebui să fie gândit minuțios.
Așadar, am avut o întrunire cu designerii, am exprimat conceptul dispozitivului și ne-am înarmat care cu ce a putut – cineva cu photoshop, altcineva cu un creion. Și am început să desenăm.
Deci, avem nevoie de un dispozitiv, care va transmite sunete înotătorului sub apă.
1. Nu trebuie să încurce la înot.
2. Trebuie să fie fără fir.
3. Urechile trebuie să fie libere.
Am decis imediat că vom folosi conducția osoasă – transmiterea sunetului în urechea internă prin oasele craniului. Căștile obișnuite cu conducție osoasă sunt amplasate de o parte și de alta a tâmplelor, lângă urechi. Arată bine.
Ia vedeți cât de frumos înoată…Da, chiar s-ar potrivi pentru afișe și broșuri.
De mai multe ori am avut și eu șansa să înot cu căști similare – playere muzicale. Și n-a fost bine. Întotdeauna.
Pentru că asta este, de fapt, un chin. Dacă înoți corect, crawl sau pe spate, la fiecare lovitură antebrațul atinge urechea și căștile. Drept urmare, mâna este frecată într-un singur loc, căștile se freacă de tâmplă și ți se înfierbântă creierul, încercând instinctiv să îndepărteze mâna de la lucrul iritant din ureche și, în același timp, stricând tehnica înotului.
Nu vom călca pe aceeași greblă și vom face un transmițător subacvatic pentru înotători. Într-adevăr pentru înotători, nu pentru afișe și poze atractive, ci pentru persoanele care vin în fiecare zi la piscină și înoată kilometric întregi. De aceea dispozitivul nostru va fi amplasat pe ceafă și nu va deranja pe nimeni.
Mai mult, nici nu suntem limitați de ceafă – receptorul poate fi plasat oriunde sub căciulița de înot!
Urmează forma. Primul lucru care îmi vine acum în minte este un cerc negru și mic. Să-l numim „puc”, pentru că seamănă cu discul pentru hochei. Singurul difuzor cu conducție osoasă va fi centrat. Iar pe spate vom adăuga butonul de pornire. Si asta e. Restul este de prisos. Eliminăm totul cu briciul lui Occam.
Ce ar putea fi mai simplu? Îl așezi oriunde pe craniu, sub căciulița de înot și, folosind tehnologia de conducție osoasă, auzi vocea antrenorului chiar în urechea medie. Minune, nu alta!
Când devine clar ce creăm, pentru cine, cum ar trebui să funcționeze și care este funcția principal, abia atunci putem începe să facem niște schițe.
Și niște modele în 3D.
Într-un cuvânt, am definit mai bine forma, dimensiunile și funcționalitatea și le-am transmis inginerilor. Au râs de noi mult timp …
-Visătorilor! Încă mai trebuia să băgați un receptor de undă lungă într-un buton! Haha!
Las’ că vedem noi cine râde la urmă ????
