Învățarea înotului este ca și cum ai studia o limbă străină. O poți studia toată viața, dar dacă nu ai început să o înveți din copilărie, nu vei atinge niciodată nivelul necesar de competență.
Cu toate acestea, nu încetezi să tinzi spre îmbunătățirea abilităților. Eu practic înotul de când mă țin minte: la școală înotam cu prietenii în mare, apoi în lacuri, întrecându-ne să vedem cine-i primul, apoi am înotat în râuri și oceane. Dar de fiecare dată o făceam cu capul ridicat deasupra apei și fără nici un fel de echipament, ca să nu mai vorbim de viteză și distanță.
În anul 2012, am înțeles că vreau să devin Ironman și am început să mă pregătesc pentru aceasta. Mi-am pus drept scop să învăț să înot ca bărbații adevărați și serioși. Am găsit un antrenor și ne-am apucat de treabă… Au trecut luni de zile, dar eu tot mă pleoscăiam ba ca o pisică în cadă, ba ca un turist beat în Turcia. Iar la mișcarea mea în apă nu mă ajutau nici brațele, nici picioarele. Toate coincidențele erau o întâmplare:)
Plus la toate, antrenorul (Vitea, scuze!) țipa în gura mare la mine: „Cotul! Ridică cotul!!! Întinde-te!!! Nu repeta greșelile! Cine te-a învățat așa, fir-ar să fie?!”
Dar eu înotam și auzeam doar fragmente de fraze: „greșelile… fir-ar să fie… ce dra#! $… !!!”
După antrenamente, el adesea îmi spunea:
Dima, principalul lucru în înot este să nu-ți repeți greșelile. Creierul tău memorează tot ceea ce faci, iar atunci când înoți incorect, memoria musculară ține minte aceste mișcări greșite, pe care te face să le repeți din nou și din nou. Pe urmă îți va fi foarte dificil să le corectezi – conexiunile neuronale vechi sunt foarte puternice, de aceea trebuie să le rupi și să-ți construiești altele corecte. Prin urmare, de fiecare dată când înoți, ascultă ce îți spun, pentru a-ți putea corecta imediat greșelile.
Eu chiar încercam să-l ascult și să-l văd, să învăț și să nu-mi repet greșelile.
Și iată că într-o zi, după încă un „discurs”, din care am auzit doar jumătate, mi-am dat seama ce ne lipsea. Un comunicator radio pentru înotători! Cu ajutorul acestuia, antrenorul va putea vorbi calm cu mine în timpul înotului. Iar eu voi putea învăța să înot mai repede decât ceilalți, pentru că fiecare mișcare de a mea în apă va fi corectă. Da! M-am oprit în mijlocul piscinei și mi-am spus: „E atât de simplu! De ce nu m-am gândit la aceasta până acum?”
A doua zi, am adus un comunicator „Motorola” la piscină, pe care i l-am înmânat lui Vitea, spunându-i: „Vorbește aici, iar eu te voi asculta”. Partea mea am înfășurat-o într-o pungă de plastic. Din ea am scos doar firul căștilor pe care l-am pus în ureche, iar comunicatorul – sub banda de cauciuc a ochelarilor. Și am început să înot. Desigur, nu am auzit nimic. S-a dovedit că comunicatoarele radio nu funcționează sub apă. Pentru ele, chiar și 5 cm adâncime este un obstacol insurmontabil. Iar capul meu se scufunda uneori și la 20 cm, iar când îmi schimbam direcția la marginea piscinei – în general, la o jumătate de metru.
După ce antrenorul a râs de mine, testul nostru s-a încheiat. Dar ideea nu mi-a ieșit din cap. Mă întorceam periodic la ea – înotătorii au întotdeauna destul timp să se gândească sub apă.
Cu vai și-amar, dar totuși am învățat să înot ca adevărații bărbați (sau aproape ca ei). Un an mai târziu, am depășit înot primii mei 2 km în apă deschisă, un an mai târziu – 5 km, apoi au urmat Bosphorus, Balaton, Oceanman 10 km, Monte Cristo, cold Otillo & ice Arctic Ocean, și multe alte competiții și campionate de prestigiu. Iar patru ani mai târziu, am depășit înot Gibraltarul – 17 km.
A trebuit să rup milioane de conexiuni neuronale incorecte, să înot câteva zeci de kilometri în apă deschisă și să aștept câțiva ani, pentru ca ideea să prindă formă în capul meu. Mi-am dat seama cum ar trebui să fie dispozitivul și ce trebuie să fac pentru aceasta. Deci, să ne apucăm de treabă!
Imposibil sau, totuși, posibil?
Când tocmai terminasem lucrul la proiectul Lobster, am venit la Garage-ul nostru ca să le spun băieților că urmează să începem un proiect nou.
– Am o idee: haideți să creăm un comunicator radio pentru înotători, care să-i ajute pe antrenori să corecteze tehnica sportivilor în timpul antrenamentelor. Antrenorul va avea un comunicator radio, iar înotătorul – un receptor sub casca de înot. Acesta va funcționa sub apă ca un sonar. E foarte simplu.
Uitându-se lung unul la altul, inginerii s-au pus pe gânduri.
– Dar ce fel de receptor, mare?
– Nu, va fi unul mic și inobservabil… Rotund. Nimeni nu a mai creat așa ceva până acum. Tehnologia conducției osoase va face posibilă plasarea acestuia oriunde pe capul înotătorului.
Serioga, directorul Garage-ului, se întristase…
– Un comunicator mic, subacvatic… Fără analogii în lume… Dima, spune-mi te rog, ești nebun? Deși poți să nu-mi răspunzi.
– Băieți, eu vă cred și vă înțeleg, dar haideți mai întâi să facem câteva teste, pentru că cine știe, poate acest lucru nici nu este posibil.
Băieții s-au entuziasmat de complexitatea sarcinii și s-au cufundat în studierea temei. Iar peste trei zile m-au informat cu bucurie:
– Noi am aflat că nu toate semnalele radio pot să treacă prin coloana de apă. De exemplu, tot felul de bluetooth de înaltă frecvență și GSM nu vor străpunge nici măcar 1 cm de apă. Uită de telefonul cu gigahertzii săi. Doar undele radio lungi cu o frecvență joasă trec adânc sub apă. Și cu cât unda radio este mai lungă, cu atât pătrunde mai ușor în apă.
– Perfect, și care-i problema? Haideți să facem un prototip!
– Există o problemă – băieții s-au uitat unul la altul – tu înțelegi ce înseamnă să utilizezi o frecvență cu lungimea de undă de aproximativ doi metri?
Mai departe nu a mai avut rost să-mi explice. La vârsta de 17 ani, eu mi-am „construit” primul meu computer „ZX Spectrum”, iar la 14 ani asamblam comunicatoare radio, aparate electronice și alte materiale electronice pentru amatori, inspirându-mă din revista „Tânărul tehnician”. Mi-am amintit că lungimea antenei pentru toate comunicatoarele radio este egală cu un sfert din lungimea de undă. Oops! Am înțeles ce aveau în vedere și le-am terminat gândul:
– Pe scurt, de sub casca de înot a sportivilor va ieși o antenă de jumătate de metru…
Atunci, mi-am imaginat cum un antrenor cu telecomanda în mână strigă la un televizor plutitor, din care iese doar un corn de antenă deasupra apei…
– Da, bine, chiar dacă nu 50 cm, o putem face de 25 sau chiar de 12,5 cm, dar acesta este minimul. Ne va ieși un comunicator mare cu antenă. Sau putem face unul între urechi, ca să pară ca niște căști obișnuite… Dar este imposibil de făcut unul mic și rotund…
Pentru mine, cuvântul „imposibil” este ca o capă roșie pentru un taur – o voi împunge până când nu-mi vor cădea coarnele sau antenele. Eu de multe ori m-am confruntat cu faptul că oamenii se subestimează pe ei înșiși. Nu cred în sine, ci în ceea ce ceilalți consideră imposibil.
Dar acest lucru nu se referă și la mine.
De obicei, eu cer de la oameni ceea ce pare ireal de făcut și, până la urmă, chiar și ei se miră că au reușit să o facă.
– Eu m-am isprăvit cu asta? Sigur?
Eu cred în faptul că aproape totul este posibil, doar încrederea în sine limitează posibilitățile noastre.
– Ne vom clarifica mai târziu dacă este posibil sau nu. Pentru început, haideți să facem primul prototip cu cele mai mici dimensiuni pentru antene și carcasă.
Și ne-am apucat de treabă.
