Prolog
Acum doi ani, am trecut printr-o experiență despre care tot încercam să mă așez să scriu, dar s-a dovedit a fi atât de dificilă de descris și de neclară chiar și pentru mine, că o amânam de pe azi pe mâine, pe poimâine și pe „luna viitoare – la sigur!” Dar au trecut luni, au apărut alte aventuri, care au căzut mai ușor pe hârtie și m-am împăcat cu gândul că nu voi mai scrie niciodată despre această experiență.
Dar datorită meditației și coincidenței, Universul m-a apucat strâns de gât și m-a rugat frumos să povestesc despre tot prin ce am trecut în acele 10 zile.
Totul s-a întâmplat la Svalbard, în Duminica Paștelui, când mi-am dat seama că am rămas blocat acolo pe o săptămână din cauza vremii, așteptându-mi zborul spre Polul Nord, ca să particip la un maraton. Am rămas nevoit să trăiesc încă șapte zile la capătul pământului, departe de familie, de prieteni și de băltoaca mea caldă și confortabilă. În acel moment, familia mea cocea prăjituri, întâlnea oaspeții și se distra fără mine, iar eu stăteam singur în alt capăt al lumii, legănându-mi picioarele și ducând dorul de casă.
Viața m-a învățat să observ diferite semne și să mulțumesc (sau să încerc să mulțumesc) Universului pentru tot ce mi se întâmplă. Și atunci m-am gândit: ”Dar poate că ar trebui în această săptămână să fac ceva ce nu am putut face acasă? Răspunsul a venit imediat:
Apucă-te și scrie despre Vipassana, neghiobule
Gata, gata, am înțeles. Mă apuc… Să începem!
Freediving și Pranayama
Deci, totul a început în anul 2013, când m-am apucat serios de freediving și am început să citesc, să învăț, să merg la seminare și să fac cunoștință cu mai multe persoane din acest domeniu. Astfel, am aflat despre existența pranayamei – arta respirației. Pot să povestesc multe despre ea, dar esența ei constă în exerciții de respirație, combinate cu curățarea minții de gândurile străine. Acest lucru îi ajută pe freediveri, în primul rând, să mărească volumul plămânilor și, în al doilea rând, să-și liniștească mintea, inima, procesele metabolice și astfel să economisească mai mult oxigen.
Practicând pranayama, am observat că mintea mea a devenit mai limpede, starea de spirit – mai pozitivă, iar oamenii din jur – mai amabili. Așa că am început să caut mai multă informație și am aflat despre meditație. De fapt, eu, ca noi toți, am auzit despre ea de multe ori, dar ca să o practic … Într-un cuvânt, am început să meditez în fiecare dimineață. Am citit multe cărți și acum voi încerca să formulez scopul oricărei (există zeci de tipuri) meditații:
Eliberează-ți mintea de gânduri, găsește armonia interioară și fii fericit
Scopul meditației nu constă în obținerea succesului în viață sau în dragoste, nu în îmbunătățirea sănătății sau în descoperirea liniștii veșnice. Meditația nu are nimic de a face cu realizările, cu tot ceea cu ce suntem obișnuiți să măsuram succesul din viețile noastre.
Scopul meditației este obținerea fericirii și a revelației. În principiu, tehnica ne permite să scăpăm în mod constant de toate emoțiile negative și să devenim absolut fericiți. Eu meditam destul de simplu – mă așezam și începeam să respir (15 secunde de respirație, 30 de reținere, 15 de expirație, 10 de reținere), încercând să nu mă gândesc la nimic.
Apoi am auzit despre Vipassana – cursurile de meditație, unde timp de 10 zile nu ai voie să vorbești. Cel mai interesant este faptul că auzeam despre acest cuvânt din diferite surse – un prieten mi-a spus despre prietenul său, apoi am dat de un raport pe Internet, sau niște freediveri mi-au recomandat. Mai pe scurt, mi-am dat seama că asta nu e întâmplător și am decis să aflu ce înseamnă.
Ce este Vipassana?
Vipassana este o tehnică de meditație propusă de Buddha cu 2500 de ani în urmă, pentru a scăpa de suferință și a deveni mai liber. Vipassana înseamnă „a vedea lucrurile așa cum sunt în realitate”. Această tehnică are ca scop eradicarea completă a impurităților mentale, rezultând fericirea cea mai înaltă a eliberării totale.
Vipassana nu este o doctrină filozofică, o sectă religioasă sau un ritual, ci este o tehnică foarte simplă și eficientă de autoperfecționare. Aici nu există nici un Dumnezeu, nici o Ființă Supremă sau Creatoare, nu trebuie de închinat la nimeni sau de cântat cântece de laudă, de adus jertfe și de rugat, aici nu veți auzi cuvintele „suflet“, „chakră“ sau „aură“. Prin urmare, această tehnică poate fi folosită de orice religie – ortodoxă, catolică sau musulmană.
La Vipassana stai, respiri și cunoști realitatea din corpul tău.
Cursul Vipassana este preconizat pentru 10 zile. Există, desigur și de trei, opt, 20, 40 și 60 de zile, dar pentru cei mai experimentați. Mai există și retrageri în întuneric, când stai o lună într-o cameră întunecată și ești hrănit o dată pe zi. Asta e deja „top-top” și necesită foarte multă experiență. Top-Top.
Această metodică presupune un curs de 10 zile, include 11 ore de meditație pe zi și lecții de seară, la care se dezvăluie toate punctele importante ale Vipassanei și se oferă răspunsuri la întrebările emergente. De aici începi să faci cunoștință cu Vipassana. Tehnica este una și aceeași, dar profesorii o predau în diferite feluri. Eu am studiat după programul lui S. N. Goenka, care este predat în 290 de centre de meditație, în aproape toate țările lumii.
Înscrierea la curs se face cu câteva luni înainte de începerea acestuia. Înregistrarea (precum și participarea) este absolut gratuită. Toate cursurile (școlile) după metoda lui Goenka există datorită donațiilor studenților care au absolvit cursul. Dar faptul că școlile nu-și opresc existența, dovedește că oamenii obțin rezultatul dorit de la cursul Vipassana.
După înregistrare vei merge la unul din centrele Vipassana, unde ți se vor lua telefoanele, calculatoarele, dictafoanele, camerele video, ceasurile, cărțile, hârtia și pixurile – tot ceea ce te poate sustrage de la comunicarea cu tine însuți. În aceste zece zile se interzice chiar și comunicarea non-verbală (de exemplu, prin priviri). Vei fi hrănit foarte modest, în cea mai mare parte cu iarbă, iar din divertisment vei avea parte doar de somn.
La curs pot participa aproximativ 100 de studenți. În dependență de locuri. Participanții sunt deserviți de aproximativ 20 de persoane (gătesc, fac ordine, răspund la întrebări, traduc pentru studenții străini). Apropo, iată programul:
- 4:00 Trezirea;
4:30–6:30 Meditație în sală sau în cameră;
6:30–8:00 Micul dejun și odihnă;
8:00–9:00 Meditație generală în sală;
9:00–11:00 Meditație în sală sau în cameră;
11:00–12:00 Prânzul;
12:00–13:00 Odihnă și întâlniri personale cu profesorul;
13:00–14:30 Meditație în sală sau în cameră;
14:30–15:30 Meditația generală în sală;
15:30–17:00 Meditație în sală sau în cameră;
17:00–18:00 Pauză de cafea;
18:00–19:00 Meditație generală în sală;
19:00–20:15 Lecție;
20:15–21:00 Meditație generală în sală;
21:00–21:30 Timp pentru întrebări adresate profesorului;
22:00 Culcarea. Pe teritoriul centrului se sting luminile.
Și zece zile mai târziu, dacă nu ai înnebunit sau nu ai fugit de foame, de frig, de lipsă de somn sau dureri în articulații, vei părăsi această tabără cu mintea mai purificată (sau doar fericit). În același timp, poți să nu plătești nici un ban dacă, desigur, îți va permite conștiința.
Start!
Deci, toate acestea sună tentant. Mă duc și eu! Cine merge cu mine? Drept răspuns, am primit de la prietenii mei o mulțime de argumente negative despre muncă, sărăcie, subdezvoltare mentală și familie. Cel mai puțin s-a împotrivit Vadim Jeleascov. Simțindu-i interesul, l-am convins până nu a acceptat să meargă și el. Mergem împreună! Apropo, prin urmare, am ajuns la concluzia că la curs nu trebuie de luat nici prietenii, nici soția, ca să nu sustragă atenția.
Bine că nu citiserăm nimic despre Vipassana din timp, de aceea eram ca doi pui care nu se așteaptă la nimic și nu contează pe nimic, iar cea mai mare frică a noastră era că nu vom avea voie să vorbim timp de zece zile. Să fi știut noi ce ne aștepta acolo…
Noi am ales Ekaterinburgul, pentru că era cel mai apropiat după fusul orar și nu era foarte departe. Era sfârșit de octombrie, în Moldova era cald, iar în Ekaterinburg deja ningea și era foarte frig. Înghețați bocnă, ne îndreptam spre suburbia Sysert, la tabăra de pionierat „Burevestnik”. Tabăra se afla în mijlocul unei păduri frumoase de pini giganți, acoperiți cu zăpadă, printre care, mai târziu, mergeam la meditații de dimineață până seara.
Când am ajuns, ne-a fost citită o listă de reguli despre ce avem voie să facem și ce nu. Prima listă a fost de 20 de ori mai scurtă decât a doua. Deci, vom fi alungați de aici, dacă:
- Vom comunica în orice fel: atât verbal, cât și non-verbal;
- Dacă vom citi, scrie, asculta muzică, face fotografii, sta pe Internet;
- Dacă vom face exerciții fizice;
- Dacă vom ucide orice ființă vie, chiar dacă este vorba de furnici sau țânțari;
- Dacă vom fuma sau vom consuma alcool;
- Dacă vom masturba;;
- Dacă vom părăsi teritoriul taberei;
Deci, am înmânat toate dispozitivele și ne-am cazat în camere diferite, ca să nu putem comunica. Și bine am făcut. Drept că din cauza lipsei a unui aparat de fotografiat, istoria mea a rămas fără fotografii, dar bine că dispun de niște artiști cunoscuți … și „voila” – voi restaura imaginile din memorie!
Deci, ne-am îmbrățișat, ne-am luat rămas bun, ne-am dorit unul altuia forță și curaj și am mers prin „celulele” noastre. În general, teritoriul este amenajat cu o sală mare pentru meditații în centru și două zone împrejmuite cu barăci și cantine pentru femei și bărbați. O segregare sexuală serioasă. Se interzicea trecerea frontierei. Căminul în care trăiam era destul de sobru – o cameră pentru trei persoane, un pat pentru soldați cu o pătură ghimpoasă și o noptieră. Toalete comune și geamuri sparte, dar Rusia este o țară generoasă, de aceea încălzirea „prăjea” astfel încât, chiar și fără geamuri era să fie cald.
Rendez-vous cu mine însumi
Vipassana este dificilă nu din cauza că nu ai voie să vorbești timp de zece zile. Cel mai îngrozitor este momentul când trebuie să rămâi singur cu tine, pentru că noi mereu evităm acest lucru. În fiecare secundă trebuie să fim ocupați cu ceva, ca nu cumva să începem să comunicăm cu Eul din interior, să facem ordine generală prin rafturile cu megatone de informații inutile, de care deja este ticsit creierul nostru.
La Vipassana nu vei putea scăpa de asta și vei fi trimis la o întâlnire de 240 de ore cu tine însuți. Și, crede-mă, la început se va părea că Eul din tine nu este cea mai bună companie. Îți vei aminti de toate supărările, temerile și nemulțumirile față de sine, iar gândurile obsesive nu te vor lăsa să adormi și nu vei avea unde să te ascunzi de ele.
Dar peste un timp, vei fi copleșit de liniște și vei începe să realizezi în ce zgomot informațional ai trăit până acum. Vor dispărea toate gândurile legate de serviciu, grijile pentru familie, vei simți cum mintea va înceta să mestece toate prostiile cu care ai hrănit-o până acum, iar capul tău va fi inundat de pace.
Deja în prima zi vei ști ce este eternitatea.
A rămas o eternitate până la sfârșitul retragerii sau, mai degrabă, o eternitatea până la sfârșitul meditației.
Mai departe – mai mult. Capul tău va începe să fie inundat de idei. De exemplu, mie mi-au venit niște soluții interesante la trei proiecte. Căutam ca un nebun o bucată de hârtie și un stilou să mi le notez dar, din păcate, am fost nevoit să le țin minte. În liniște, mintea se curăță de impurități și are mai mult timp la dispoziție pentru a oferi răspunsuri la întrebările de genul: oare procedez corect?, mă comport cum se cade?, sunt ocupat cu ceea ce trebuie în viață?, care este chemarea mea?. Desigur că nu vei primi răspuns la toate întrebările, dar foarte multe dintre ele vor deveni transparente, de parcă îți va cădea o pânză de pe ochi.
Oameni în saci
Pentru meditație, vei avea la dispoziție un metru pătrat, pe teritoriul căruia poți face tot ce dorești. Mobila principală din noul tău apartament sau „cuib” – cum îl numesc ei, va fi o bancă pentru meditație, fără care articulațiile vor ceda chiar din prima zi, pentru că nu vei putea să te gândești la modul în care respiri, ci te vei gândi la momentul când această tortură se va termina. Totuși, chiar și cu o bancă la dispoziție, nu vei înceta să te gândești la asta. Pe podea se așterne un covor, apoi se pune o bancă și o pătură.
Ți se vor propune mai multe poziții de meditație:
Cel mai important este ca spatele să fie drept, altfel, peste jumătate de oră, orice mișcare va provoca durere. Persoanelor mai slabe și vârstnice, li se permite folosirea scaunelor de lângă perete. Deoarece afară este foarte frig, iar noi stăm ore întregi fără să ne mișcăm, avem voie să luăm cu noi câte o pătură ca să ne învelim. Dintr-o parte, asta arată ca o sută de oameni în saci care au venit să asculte o lecție motivantă despre „Cum să scapi de sac?”
Foarte mult va conta și ce fel de vecin vei avea – eu am avut unul foarte mucos. L-am numit așa pentru că, în ciuda înfățișării și a vârstei sale, toată săptămâna a smiorcăit din nas, oferindu-mi motive să lucrez asupra furiei mele. Cred că sunteți de acord cu faptul că atunci când realizezi că corpul tău a devenit complet controlabil, când simți fiecare celulă umplută cu energia luminii și a iubirii din organismul tău, iar în acest moment, vecinul tău trage cu zgomot un muc în sine, îți vine să te ridici în picioare, să iei katana (sabia) profesorului și să-l tai bucăți, ca să nu mai smiorcăie niciodată. Dar nu, tu îi ești recunoscător pentru că ți-a oferit ocazia să realizezi această furie și să lucrezi asupra ei. Spre sfârșitul săptămânii, deja mi se primea mai bine să-l suport și chiar am început să-l iubesc. Aproape să-l iubesc.
Aram-Zam-Zam
Mai pe scurt, meditația Vipassana presupune să stai nemișcat într-o poziție timp de câteva ore, în scopul observării senzațiilor din corp. 11 ore pe zi, cu pauze mici de masă și somn. Și așa timp de zece zile.
După ce intram în sală, ne așezam la locurile noastre, ne înfășuram cu o pătură și, suspinând, închideam ochii. Profesorul (Iorghen Stovasser) intra în cameră și se așeza încet în fața noastră. Pornea magnetofonul și începeam. Suna Gong-ul, iar Goenka începea să urle cu vocea lui groaznică:
“Work very gently, very gently.. Work carefully, from head to feet, from feet to head”
De obicei, nu ne aștepta nimic bun. În timpul primei meditații, am înțeles de ce ni se luau toate ceasurile la intrare. Timpul trecea incredibil de greu, iar minutele se transformau în ore, ca și cum ai alerga tot timpul ultimul kilometru al unui maraton. O oră și jumătate trecea ca o eternitate.
În tot acest timp, începi să te explorezi de sus în jos. După 15 minute, picioarele încep să amorțească, iar tu schimbi încet poziția, apoi din nou și din nou, fără să te sustragi de la procesul gânditului. Spatele amorțește, dar nu trebuie să te gândești la asta – Aniccha. „Totul trece și asta va trece”- ne învață Vipassana.
Dacă schimbi poziția, încerci să adaptezi corpul la circumstanțe, înseamnă că durerea a câștigat, te mănâncă nasul – ignoră, vecinul de alături sughiță – nu trage atenția. La urma urmei, nu este vorba de disconfort, ci despre atitudinea ta față de el. În viață e la fel, dacă supărările, invidia sau tentațiile te înving, atunci devii rău și nepoliticos, dar dacă ești mai presus de ele, atunci emoțiile negative dispar de la sine.
Nici măcar nu-ți poți imagina câte senzații găzduiește corpul nostru. În timp ce un genunchi se încălzește, celălalt – amorțește. Creierul întrerupe aceste senzații, pentru că altfel am înnebuni. De fapt, corpul nostru este viu și trece printr-o mulțime de procese fiziologice pe care nu le putem controla. Aceste zece zile te vor învăța să îți simți corpul, să-ți ascuți mintea, ca să poți simți fiecare celulă din organismul tău.
Meditația ascute mintea. Ea devine ca o katană (sabie) care poate tăia un fir de păr nu numai de-a latul, ci și de-a lungul. Iar tu nu trebuie să te gândești decât la senzații, în timp ce în capul tău se vor naște atâtea idei strălucitoare, creative, filozofice și corecte. Vei fi tentat să profiți de ocazie și să te gândești la ele, să le analizezi, dar trebuie să le alungi și iar să începi să îți analizezi corpul din lung în lat – de la nas spre vârful capului, apoi spre umeri, până la picioare. Sus, jos, sus, jos. Și asta dă roade. În a cincea zi, eu îmi puteam simțit orice punct din corpul meu, cât de mic nu ar fi acesta. Încearcă, de exemplu, să vezi dacă poți simți a treia vertebră sau vârful urechii stângi.
Mintea găsește foarte repede diferite lacune pentru a sustrage atenția, la fel ca un copil; se agață de orice cuvânt care s-a scurs prin cap, ca iedera sălbatică ce crește într-o grădină de gânduri. Uneori nu observi acest lucru, dar dintr-o dată, îți dai seama că stai deja de un sfert de oră și îți imaginezi cum vei sărbători Anul Nou cu familia în Tahiti. Ai fost în Tahiti? Eu nu am fost.
Cu muzica e la fel. Aram-zam-zam… Știi, da? Deci, dacă aceste „guli-guli” vin în capul tău, atunci pe mult timp. Pe mine, imnul acesta turcesc m-a chinuit timp de două zile.
Acadelele
În general, este foarte dificil să te forțezi să nu te gândești la nimic. Chiar și la faptul că acum nu te gândești la nimic. La început, asta pare imposibil. Dar ce va rămâne în capul meu? Nimic.
De exemplu, eu îmi imaginez că mintea mea este o sală mare și întunecată, cu multe uși în jurul perimetrului. Și iată că atunci când meditez, acolo are loc un bal – o mulțime de oameni (gânduri) comunică, dansează, unii vin, iar alții pleacă, într-un cuvânt – o petrecere. Atunci eu deschid mental ușa și mă adresez cu voce calmă întregii audiențe:
Toți afară!
Gândurile se împrăștie în groază, iar sala devine goală. Eu, mulțumit de autoritatea mea, mă așez mai confortabil și încep să privesc în întuneric. Din când în când se mai deschide câte o ușă, de unde se ivește câte un gând care mă întreabă: „Se poate?” Iar eu mă uit dur la el, apoi dispare. Dar se întâmplă și altfel. Unele gânduri sunt atât de frumoase și de distractive încât nu trec prin ușă, ci pur și simplu se materializează în centrul sălii. Și, în timp ce admir frumusețea lor, pălmuindu-mă mental pe frunte – „cum de nu m-am gândit până acum la asta, pentru că este atât de evident și atât de tare”, tot spațiul sălii se umple de gânduri. Iar eu, realizând că din nou sunt ocupat de gânduri, nu mă pot forța să renunț la analizarea acestei idei, să o amân pentru mai târziu. Continui să primesc plăcere din originalitatea și dreptatea acestui gând și nicicum nu mă pot lua în mâini ca să-l dau afară.
Amintește-ți cum era în copilărie: mama ți-a cumpărat o bomboană în formă de cocoș. Ce bucurie! Acadeaua reflecta razele soarelui, promițând o jumătate de oră de extaz gastronomic. Și iată că îl tragi spre gură … când mama spune:
– Nu sta jumătate de oră ca să-l mănânci, mergi cu el în gură.
– Nu sta jumătate de oră ca să-l mănânci, mergi cu el în gură.
Exact la fel se întâmplă și cu gândurile interesante – uneori e foarte greu să te abții să nu le „lingi”…
Multe de făcut
Cu ce te poți ocupa între meditații? Oh, sunt multe de făcut! De exemplu, te poți plimba în cerc de-a lungul cărărușei și număra pinii. Sau te poți duce în „cuibul” tău, să te culci pe pat și, uitându-te la fisura din tavan, să-ți imaginezi că acestea sunt căile tale în viață.
Deși, spun minciuni – între meditații, aveam o responsabilitate: să spălăm vasele după noi. Un fleac, dar e foarte plăcut că nu sunt un lingușitor și un trântor, iar contribuția mea în societate este semnificativă și, în general, nu am trăit în zadar!
Unii își spălau hainele și se băiau. De ce? Poate pentru a se curăța de gândurile rele și de păcatele trecutului. Nu știu… Dar cu siguranță nu pentru a fi cu hainele curate.
Eu mă distram diferit.
Mărul
Simțind cât de dificilă este Vipassana pentru mine, mi-am dat seama că Vadim era la limită. Eu sunt bătrân, pot suporta deja mai multe lucruri, dar el e încă tânăr, sângele lui e fierbinte. De obicei, de la cursuri pleacă mai devreme anume cei care au fost impuși să vină, cei care nu au venit aici din propria dorință. Eu am decis să-mi ajut prietenul și să-i dau de înțeles că-i sunt alături!
Deci, cum aș putea să-mi susțin tovarășul cu care nu numai să vorbesc, ci nici în ochi nu am voie să-l privesc? Dar necesitatea este mama invenției. Seara, eu nu mi-am mâncat bucata de banană și în timp ce Vadim era la meditație, am fugit repede în camera lui și i-am lăsat banana pe masă.
Să ascultăm povestea lui:
„Primele 5 zile mă gândeam la un plan de evadare, dar din cauza că nu aveam nici un ban cu mine, mă întrebam cum să ajung gratuit din pădure până la Ekaterinburg. Iar când se deschidea ușa, de fiecare dată speram că va intra Dima și va zice:
Gata, m-am săturat, să mergem acasă!
Și iată când deja voiam să-mi împachetez valiza și să mă apropii de profesor ca să-i spun că plec, am descoperit pe noptiera mea… o banană. Mai întâi m-am gândit că e de la Dima, dar șansele erau 50/50, putea să fie și de la vecinul meu. Ca să înțelegi, acolo bananele erau foarte prețioase, deoarece ne dădeau doar câte jumătate de fruct pe zi. Împreună cu nivelul de glucoză, a crescut și starea mea de spirit până la „mai rabd până mâine”.
Seara, după lecție, am văzut cu colțul ochiului că Dima a fost unul dintre primii care a părăsit sala de meditație, iar câteva minute mai târziu am găsit o chiflă în buzunarul jachetei din camera mea! Atunci mi-am dat seama cine e binefăcătorul! Bine, Dimon, acum e rândul meu … „
A fost foarte plăcut. Plăcut să ofer. Cred că ești de acord, că este mult mai plăcut să te împarți cu tovarășul tău și să-i faci ziua mai bună, decât să mănânci singur. După aceea, am venit în camera mea cu dispoziția ridicată. Dar acolo… Am descoperit un măr pe noptieră … Ce drăguț!
Astăzi ni s-a spus că trebuie să oferim mai mult și să așteptăm mai puțin în schimb. Universul îți va întoarce totul înzecit, important să nu aștepți asta și să oferi cu sinceritate. Iar acum am un măr. Super!
Dar de vorbit?
Ce-i cu mine? Nu poate fi nici vorbă de comunicare. Doar dacă cu tine însuți. Ei bine, chiar și cu managerul poți vorbi doar despre detaliile cum ar fi – unde este prosopul sau, de exemplu, unde se află jacuzzi. Dar pentru o nevoie mai mare, te poți adresa profesorului – pentru asta trebuie să te programezi la o întâlnire, ca la medic.
Te duci la el, îngenunchezi înaintea sa și îi adresezi întrebarea. Nu poate fi nici vorbă de o întrebare simplă, cum ar fi „Ce vom avea azi la cină?”. Trebuie să fie o întrebare care îți provoacă fiori, pentru că crezi că nimeni nu l-a mai întrebat pe profesor despre asta.Dar profesorul se uită la tine, zâmbește și spune:
-Ascultă senzațiile din corpul tău, calmează-ți mintea și atunci imediat vei înțelege totul …
Sunt sigur că la toți le spune asta. Dar aceasta și este învățătura, pentru că noi avem toate răspunsurile, pur și simplu nu le auzim. Nu avem timp să stăm și să ne ascultăm corpul și mintea. Ne plictisim să stăm și să așteptăm răspunsul. Mai bine să mergem la profesor și să-l întrebăm. Numai că nu a fost să fie. La Vipassana am înțeles un lucru foarte important: nu poți obține experiența unei alte persoane, trebuie să o experimentezi singur. Și de mai multe ori.
Dar m-am abătut de la temă. Deci, să ne întoarcem la comunicare. Comunicarea non-verbală tot este interzisă – nu se poate de uitat în ochi, de folosit gesturile decente sau privirile indecente. Nici nu era necesar. Eu mergeam și mă uitam în podea și sub nasul meu, de parcă aș fi supărat pe toată lumea și nu vorbeam cu nimeni. Timp de aceste zece zile, nu am văzut nici o pereche de ochi, chiar dacă mergeam alături de cineva, mă așezam undeva pe aproape sau ne ciocneam la cantină.
Și vreau să știi: Precum și ceilalți, m-am îndrăgostit de acest mod de viață, pentru că nu eram nevoit să fiu amabil, să mă salut, să-mi cer scuze – era perfect!
Pârțul
Vecinul cu care am trăit s-a dovedit a fi un tip plăcut. Nu în sensul de a vorbi, pentru că așa și nu am vorbit niciodată cu el, dar plăcut în viața de zi cu zi – împrăștia lucrurile peste tot, la fel ca mine, nu era dependent de curățenie, venea rar în cameră și tăcea. Mai pe scurt, era un vecin perfect. Noi am comunicat doar o singură dată. Iată cum a fost:
Într-o zi, am venit un pic mai devreme de la lecție și m-am băgat imediat sub plapumă. El a venit puțin mai târziu, s-a răsucit prin întuneric și s-a culcat. Era cât pe ce să adorm, când am auzit un PÂRȚ neașteptat, lung și comprimat de toți mușchii!
Și nu era un simplu pârț, ci unul lung, comprimat, cu „întreruperi”!
Unul de dinozaur, aș spune. Mai pe scurt, era clar că l-a ținut cât a putut, dar necesitățile organismului au biruit… Și așa cum stăteam sub plapuma mea, îmi imaginam cu un zâmbet până la urechi, cum el se străduia până la neputință să schimbe ceva, căci nu putea să-și ceară scuze și îi era incomod să se culce de parcă nu s-a întâmplat nimic. Mai pe scurt, nu era nici o soluție. Aici, eu înțeleg că trebuie să-mi salvez vecinul, ca să nu moară de rușine. Fac un efort, încrețindu-mi fruntea, și provoc un sunet care seamănă cu dezumflarea unui balon.
A urmat o pauză, după care mi-am ridicat privirea de sub plapumă și am văzut cum patul vecinului tremura de la râsul acestuia fără sunet. Văzându-l cum se râde, m-am molipsit și eu. Să fi intrat cineva atunci în camera noastră, ar fi rămas foarte surprins de cele două pături care vibrau în întuneric. Iată cam așa, ne-am urat unul altuia noapte bună în ziua aceea.
Divertismentul de bază
Desigur, principalul divertisment a fost mâncarea. Pentru că altul nu era. Precum și mâncare, în sensul obișnuit de „mâncare”. Dacă te-ai deprins cu borș cu carne, pireu cu bătute și cu prăjituri la desert, atunci vei rămâne neplăcut surprins să vezi un bol de morcov tocat cu inscripția „garnir”. La felul întâi vei primi o supă chioară și la desert, dacă vei avea noroc, un măr. În general, mâncarea e foarte simplă și gustoasă. Vegetariană, uscată, în schimb, foarte multă – poți mânca cât dorești. Cel puțin la prânz.
Schimbul nostru a avut norocul unei fete care lucra la bucătărie și care cocea pâinea foarte gustos. Noi ne bucuram în fiecare zi de o nouă capodoperă – din secară, cu semințe, caise uscate, tărâțe, cu ierburi. Apropo, toate funcțiile de deservire a studenților erau îndeplinite gratuit de către persoanele care deja au absolvit cursul Vipassana (vechii studenți).
Dar la cină (ha-ha, cina), vei primi un pahar de lapte și o jumătate de banană. O combinație ciudată… Abia în a treia zi am înțeles sensul ei – după ce mănânci banană cu lapte, organismul trece prin diferite efecte speciale, iar o oră mai târziu începe meditația generală și obligatorie. Și iată că până în acel moment, organismul, încercând să-și dea seama ce fel de enzime sunt necesare pentru acest amestec ciudat, începe să bârâie, să geamă, să se baloneze și să elibereze gaze de diferite volume. Până la urmă, Goenka a procedat foarte înțelept. El a știut cum să ne învețe să ne menținem echilibrul interior, printre această „fabrică” de fermentare a laptelui cu banană, fără a mutila vecinul, chiar dacă doream foarte mult să o fac.
Deci, despre divertisment. Eu am studiat regulamentul cu atenție și nu am găsit nici un articol care interzice să iei pâinea cu tine de la cantină, să o usuci pe calorifer și apoi să rozi biscuiții. Ceea ce și aveam de gând să fac.
Mai târziu, mi-am dat seama că pot scoate pe un șervețel și fructele uscate din compot și le pot usca ca să obțin stafide, caise și prune uscate. Iată la astfel de idei minunate duce meditația.
De fapt, mâncarea de la Vipassana este ca un furaj, ca să nu fie posibil de primit plăcere și să nu fim sustrași de ea. Asta explică foarte bine regula – mâncăm ca să trăim, nu invers. Dar la început mi-a fost foarte greu. Când îmi aminteam de „all-inclusive” din Turcia, îmi luam câte o farfurie uriașă de terci, pâine cu unt și gem, nuci și caise uscate. A doua zi mi-am dat seama că îmi era prea greu și am renunțat la unt, apoi la gem, peste câteva zile la pâine, apoi la legume. Totul s-a terminat cu faptul că mâncam doar fructe. În ultima zi am mâncat doar trei banane și trei nuci și nu am simțit foame. Sentimentul de ușurință nu m-a lăsat până când nu am mâncat o mulțime de prăjituri cu brânză în Ebourg.
Bine că Vipassana s-a încheiat în a zecea zi, altfel aș fi încetat cu totul să mănânc. Deși există ceva bun în asta – acum îi înțeleg pe tovarășii care meditează luni de zile fără să mănânce nimic.
Omul → Rac
În fiecare zi treceam pe lângă un poster care era atârnat în coridor și de fiecare dată când îl vedeam, mă întrebam în gândul meu „Ce a fumat artistul care a pictat într-o tabără pentru copii procesul de transformare a omului în crustacee?”
Abia în penultima zi am înțeles mesajul Universului: nu te mai gândi că ești în vârful lanțului alimentar, că ești o rasă supremă și, în general, că ești cel mai deștept aici. Acest poster vorbește despre faptul că racii sunt mult mai fericiți decât oamenii, tocmai pentru că nu se gândesc prea mult la locul lor în această lume. Ei simplu se cațără pe un munte și fluieră în plăcere, bucurându-se de faptul că trăiesc.
Morfeu
Dormeam puțin. Și nu pentru că nu-mi permiteau, ci pentru că nu voiam. În primele zile, îmi părea că sunetul clopotului la ora patru dimineața era o crimă împotriva umanității și îmi venea să-l sufoc în tăcere (pentru că nu aveam voie să vorbim) cu o pernă pe managerul care ne trezea. Dar câteva zile mai târziu, deja nu mai dormeam când venea să ne trezească și îi zâmbeam drăguț din întunericul camerei.
Ultima zi am dormit doar 3 ore și m-am trezit absolut odihnit. Se pare că metabolismul meu a încetinit atât de mult încât organismul practic nu mai avea nevoie de somn.
Iar procesul de adormire era ca o poveste. Mă culcam la ora 21:30 și începeam să-mi ascult corpul. Și … wow – peste câteva minute de concentrare îmi simțeam fiecare celulă, fiecare atom din corpul meu. Super realitate. Neobișnuit. Drept că am început să trec prin această stare abia după a șaptea zi.
Numai că nu-mi amintesc ce am visat, deși mulți mi-au povestit mai târziu că au avut niște vise neobișnuit de strălucitoare. Poate pentru că adormeau în timpul meditației.Au fost și așa cazuri. Începeau să sforăie, iar managerii trebuiau să-i bată cu un băț. Glumesc – desigur, cu un bici.
Sper că te doare…
În a doua jumătate a cursului ne-am bucurat de o nouă provocare: meditația determinării ferme. Am fost avertizați: va durea, dar fiți tari.
Procesul e următorul: te așezi într-o poziție și stai nemișcat timp de 60 de minute, indiferent de durerile de spate sau de genunchi. Scopul era să ne învățăm să acceptăm durerea ca ceva inseparabil de la viață, ca o inevitabilitate. Să o acceptăm și să nu mai suferim.
Suna tentant, dar la început îmi era foarte greu și scârțâiam din dinți, încercând să mă îndepărtez de durere și să nu mă mai gândesc la suferință. Ce fel de îndepărtare de durere… Picioarele mă dureau așa de tare, încât, se părea că nu mă voi mai putea ridica niciodată singur pe picioare.
Și te transformi într-un boț de nervi, așteptând gongul, ca să-ți îndrepți membrele.
Dar, într-o bună zi, am reușit să o fac! Stăteam și mă chinuiam în orice mod să uit de durere. Apoi, brusc mi-am dat seama că a rămas doar durerea, nu și suferința. Asta e foarte dificil de descris în litere, dar sensul este următorul: suferința și durerea nu sunt același lucru. Eu am simțit brusc că trupul și disconfortul meu au dispărut – am început să simt o luminozitate și o pace sufletească, respirația îmi umplea pielea cu lumină și străluceam ca un licurici. Pentru prima dată nu m-am bucurat de gongul de la sfârșitul meditației. Am fost atât de inspirat de această experiență, că nu doream să mă ridic și am rămas cu un zâmbet stupid pe față până când managerul nu m-a dat afară.
Această tehnică mi-a fost utilă și când am înotat Gibraltarul. Umerii îmi ardeau de durere și cheltuiam multă energie psiho-emoțională în combaterea acesteia. Apoi am început să separ durerea de suferință și „voila” – simțeam durerea, numai că nu îmi mai provoca suferință. Să nu crezi din greșeală că am încetat cu totul să sufăr, pur și simplu nivelul disconfortului a scăzut de câteva ori.
Bla-bla-bla
Precum oamenii de rând se duc seara la cinema, așa mergeam și noi la lecție în fiecare seara la ora opt. Ne așezam în pozițiile „confortabile“, ne porneau o învățătură de a lui Buddha despre cum trebuie de trăit, gândit, procedat, ca să fim fericiți și să nu mai suferim. Acesta este un ghid spre fericire, care se numește Dhamma. Iată, spre exemplu, lecția din a șasea zi.
Cu vârsta, fiecare persoană trece prin câteva convingeri vitale care îi formează personalitatea. Principiile și valorile mele înainte de cursul Vipassana semănau cu niște puzzle-uri împrăștiate prin tot apartamentul. Și – Vai, ce minune! Vipassana le-a adunat împreună într-un mod miraculos, formând o imagine pe care am atârnat-o pe perete. Drept că au mai rămas câteva lipse, dar principalul că am găsit confirmarea unora dintre intuițiile mele despre modul în care funcționează lumea. Deci, nu numai eu credeam așa și asta era ca o revelație pentru mine.
Iată câteva dintre intuițiile mele, la care în mod direct sau indirect, am găsit o confirmare. Nu voi discuta aici despre adevărurile care spun că trebuie să dai mai mult decât primești și să faci bine, ca să se întoarcă înapoi la tine, sau despre faptul că gândurile negative te afectează mai mult decât faptele rele făcute din întâmplare sau nu. Asta îmi era clar de mult.
Dar unele lucruri nu erau atât de evidente …
1.Zeii orgolioși
Nu aș vrea să impun nimănui învățăturile altora, pentru că respect dreptul omului de a crede în orice Dumnezeu. Mie, personal, îmi place să-l percep pe Dumnezeu nu ca pe o creatură, ci ca pe o lege a naturii, care funcționează la fel de clar precum gravitația, spre exemplu. Pur și simplu omenirea încă nu o poate dovedi sau confirma.
Mie întotdeauna mi s-a părut ciudat că calea către Dumnezeu trece printr-o structură arhitecturală, atârnată de cruci, semiluni și alte „simboluri” credincioase. Eu nu înțeleg de ce Dumnezeu cere să ne rugăm Lui și să-L lăudăm? Oare chiar e atât de orgolios și Îi place să privească mii de genunchi plecați, bătându-I mătănii?
De ce oamenii cred că dacă se vor ruga mai mult, vor avea mai multe șanse să ajungă în Rai?
– Deci … Tu, Vasile, m-ai lăudat timp de 2435 de ore. Te voi trimite în Rai. Dar faptul că la beție ai dat foc la casa vecinului – nu-i nimic, e un fleac. Apropo, pe el îl voi trimite în Iad, deoarece prea rar m-a lăudat, și nu contează că a ajutat orfanii, și a făcut o școală din casa sa.
Sunt sigur că lui Dumnezeu nu-i pasă dacă îl lăuzi sau nu. El ne va răsplăti după fapte, nu după cuvinte. Știu că vei spune că și în budism există temple. E adevărat. Oamenii au construit temple uriașe, statui a lui Buddha, a apărut admirația, dar așa sunt oamenii – au nevoie de un idol. Singura diferență este că Buddha însuși a spus că Dumnezeu nu există și nimeni nu trebuie să i se închine. Există doar legea naturii care trebuie înțeleasă și urmată pentru a deveni fericiți.
Pur și simplu, uneori apare senzația că Dumnezeu nu a creat oamenii după chipul său, ci oamenii creează dumnezei după chipul lor.
2. Aniccha și grebla
Dhamma spune că totul trece, atât tristețea, cât și bucuria. „Anything is changing” – în lume nu există nimic permanent. O formulă foarte simplă, dar care oferă atâta putere atunci când este greu… Acum o aplic adesea pentru a nu mă întrista și pentru a nu mă mândri. La urma urmei, momentul în care ți-e bine, tot trece. Bucură-te de moment, nu trăi cu trecutul sau cu visele de viitor, apreciază fiecare moment. Am auzit și am citit de o sută de ori cuvintele acestea, dar numai acum mi-am dat seama ce valoare au.
În general, eu cred că experiența altcuiva este absolut inutilă.
De aceea, eu nu merg la seminare, prelegeri, trening-uri motivaționale și alte evenimente de acest gen, unde unii îi învață pe alții cum să se autoperfecționeze. Este imposibil să te schimbi pur și simplu prin citirea unei cărți, care îți spune cum nu ai voie să te comporți. Trebuie să calci singur pe greblă. Apoi din nou și din nou, până nu vei înțelege că așa nu e bine.
Cunoști pe cineva care nu s-a fript niciodată, pentru că i s-a spus că focul doare? Toți copiii cad, se frig, se lovesc, în ciuda avertismentelor adulților. Atunci de ce trebuie să credem că un oarecare om de pe scenă ne va putea corecta creierul, iar noi ne vom schimba viața fără să ne lovim de mii de ori pe frunte, așa cum a făcut-o vorbitorul?
Calcă pe greble, fă concluzii, schimbă-te. Și așa până la sfârșitul vieții. Cu cât vor fi mai multe, cu atât mai bine.
3. Fericirea în droguri
Eu de mult bănuiam că în cele din urmă, toți avem nevoie de același lucru. În realitate, noi nu ne fugărim după bani, faimă, recunoaștere sau autoritate, ci simplu avem nevoie de senzații plăcute în corp. Și nu avem nevoie de cele neplăcute. Foarte banal. De exemplu, eu am alergat un maraton la Polul Nord și am ocupat locul doi. Super? Da. Sunt mulțumit de mine – sunt puternic, de succes, cool. Am fost felicitat, apreciat, admirat. Eram mulțumit, eram inundat de hormonii plăcerii și de senzațiile plăcute.
Dar, ele au trecut peste o săptămână și voiam să le întorc din nou, încercând să-mi găsesc noi aventuri. Alți oameni cumpără mașini scumpe, își fac operații plastice, lucrează câte 12 ore ca să devină un șef. Și totul pentru a obține o injecție de hormoni și senzații plăcute în organism.
De ce majoritatea oamenilor extra bogați sunt nefericiți? Deoarece injecțiile trebuie repetate în mod constant, altfel – indiferent de numărul de realizări pe care le au, ele nu mai pot aduce plăcere. Iar pe cele noi și mult mai puternice, nu le mai pot obține. Acest lucru este foarte similar cu drogurile – majoritatea dependenților mor din cauza unei supradoze, încercând să obțină același nivel de plăcere.
Acest lucru nu privește numai lucrurile, ci și relațiile. În relații, de asemenea, urmărim aceeași „doză”. Oamenii plăcuți ne-o dau și noi tindem spre ei. Așa ne alegem soții, pentru a ne bucura de ei. Cu copiii e la fel, cât de uluitor nu ar suna. Avem nevoie de ei pentru a ne simți doriți, pentru a primi dragostea lor, acceptarea, afecțiunea, și împreună cu ea o doză de serotonină și dopamină. Mamelor, țineți-vă în mâini, acesta este doar un punct de vedere. Voi puteți să îl aveți pe al vostru.
Nu uitați că avem dreptul să credem în ceea ce vrem.
Fie ca toată lumea să fie fericită
În ultima zi ni s-a spus despre meditația lui Mett. Eu încă o mai practic, după pranayama. Esența este foarte simplă: radiez cinci minute de dragoste și compasiune pentru toate ființele din lume. Începând cu cei mai dragi și terminând cu dușmanii, iar după ei – îi îmbrățișez mental pe politicieni, oficialii corupți, pe oligarhi și pe oamenii care ne distrug țara. Vă iubesc. Vă doresc mulți ani, multă dragoste și fericire. Fie ca la voi totul să fie bine. Aici îmi sporește pulsul de la tensiune, nu mai pot și deschid ochii. Da, ultima parte mai greu mi se primește, în schimb, acum sunt mai liniștit când mă uit la știri. O tehnică foarte utilă, după care chiar începi să manifești dragoste față de toată lumea. Până nu începi sa lucrezi cu ei ????
Finiș! 4:27.
Am așteptat ziua de azi, la fel cum copiii își așteaptă ziua de naștere – numărând zilele, orele și minutele. Această zi chiar poate fi numită ziua nașterii în tine a unei noi interpretări a realității. Și iată că această zi a sosit și deja se poate de vorbit, de scris, de citit, de sunat, de comunicat, de făcut poze, adică de făcut tot ce făceam de obicei. Dar inerția Vipassanei este atât de puternică, încât nu mai am nevoie de aceste lucruri. Spoiler: asta nu e pe mult timp.
Toți din jurul meu vorbeau, făceau cunoștință:
– Chiar mă enervai când făceai zgomot la masă, omule!
– Și tu ai fost bun – smârcâiai la toate lecțiile. Îmi venea să te omor.
Toată lumea se îmbrățișează. În general, îmbrățișarea generală în ultima zi a Vipassanei este inevitabilă, ca și dansul miresei cu tatăl ei la nuntă Oamenii erau atât de înfometați de vorbă, încât vorbeau cu străinii, angajații, managerii, câinii, chiar și cu copacii. La urma urmei, comunicarea este inerentă unei persoane.
Senzația generală semăna cu o ușoară îmbătare – îi iubești pe toți și crezi că toată lumea te iubește. Zâmbetul nu dispărea de pe buze și îmi venea să plâng de fericire. Corpul s-a moleșit, inima s-a umplut de dragoste față de tot – oameni, animale, Dumnezeu, flori.
Ești ca o sursă de iubire, ca o „cascadă”, care îi stropește pe toți din jur cu fluxuri de iubire.
Dar, după cum știi, pentru tot binele trebuie să plătești. Pe lângă Vipassana. Eu aș înlocui cuvântul „trebuie” cu „poate”. Pentru că ai libertatea să plătești cât vrei. Pentru a ne fi mai ușor, lucrătorii au postat cheltuielile totale și numărul de participanți. Am împărțit un număr la altul, și am aflat cât a costat întreținerea mea, apoi am decis cât voi plăti. Eu am plătit pentru două persoane și s-a primit aproximativ 100-150 de euro. Poți să nu plătești nimic dacă cursul nu ți-a îndeplinit așteptările. Sau poți acoperi toate cheltuielile cursului dacă ai bani și ai început o viață nouă datorită cursului Vipassana.
Și în timp ce toată lumea se îmbrățișa, am observat cum angajații umblau cu cutii, lăzi și făceau ordine după noi. După ce ne-am uitat prin jur, ne-am dus să ajutăm cu ce putem. Și am găsit foarte repede ce să facem. Am început a căra gardul, scena profesorului, niște frânghii în autobuz. Apoi am luat mătura în dinți și am început a face ordine în camerele noastre, am ajutat și la bucătărie să aranjeze produsele și așa mai departe.
Ni s-au alăturat și alți studenți. Aproximativ trei ore mai târziu, am fost mulțumiți și trimiși să stăm la masă împreună cu organizatorii. Acolo ne-am cunoscut mai aproape și am aflat despre nuanțele organizării unui astfel de eveniment. Atunci mi-a venit ideea de a organiza un curs Vipassana și la noi la Chișinău. A fost interesant să-i ascult pe angajații de la bucătărie:
– Stai la distribuirea hranei – și parcă ai toate caracterele în palmă, chiar dacă oamenii nu vorbesc. Toți primesc mâncarea diferit – cineva vine fără rând, cineva vine după porția a doua, dar cineva ține post. Dar chiar și la nivelul energiei, oamenii ajunși într-un astfel de mediu sunt mult mai ușor de citit.
În lume
În prima zi după Vipassana, eu cu Vadim am decis să mergem la alergat. Căci suntem maratoniști și alergători! Dar iată că ne aștepta o surpriză – metabolismul a încetinit atât de mult, încât a devenit o provocare să accelereze. Organismul pur și simplu nu a vrut să se miște. El s-a obișnuit să lucreze în regim econom – să mănânce puțin și să ardă puțin. Abia de puteam să ne mișcăm picioarele și visam să ajungem cât mai repede în pat și să ne uităm la crăpătura noastră preferată de pe tavan.
Apropo, Vipassana ar fi foarte utilă pentru freediveri înainte de competiție, pentru că calmează foarte bine mintea, încetinește ritmul cardiac, metabolismul, și deja sub apă pot să nu respire cu un minut mai mult
Sentimentul de dragoste atotcuprinzătoare față de toată planeta și de toate ființele care o locuiesc a durat câteva zile. Dar a fost suficient pentru a șoca o chelneriță în Eburg, care ne-a adus prăjituri cu brânză și pe care era cât pe ce să o strivesc în brațele mele, sau pentru a surprinde fata din magazin, căreia i-am sărutat mâna, pentru că m-a ajutat să-mi aleg produsele. Îmi venea să le spun tuturor că-i iubesc – ești atât de umil și înțelegător, îți curge energia peste margine, iar sticla prin care te uiți la lume parcă ai șters-o de praf. Și totul a devenit atât de clar vizibil și strălucitor, dar cel mai important – am început să „văd” relația cauză-efect. Asta e foarte tare și bănuiesc că există oameni care se află în această stare tot timpul. A meritat să trăiesc experiența Vipassana.
Viața de după Vipassana
Câteva zile mai târziu, mirosul iluminării s-a evaporat. Am revenit în lumea plictisitoare, plină de griji, probleme, agresiune și negativism. Iar relațiile cauză-efect nu mai erau atât de clar vizibile, deja nu mai doream să sărut mâinile trecătorilor, iar lumina verde nu se aprindea la fiecare semafor. Dar de ce?
Foarte simplu. Pentru că am renunțat la meditație, sperând că „cei luminați” nu au nevoie de ea. Dar nu a fost să fie. Au nevoie. Chiar și campionul olimpic, dacă neglijează antrenamentele, în curând nu va putea să alerge nici măcar zece kilometri. Dar noi nici pe departe nu suntem campioni. Așa că am luat obiceiul de a medita în fiecare dimineață timp de cel puțin 20 de minute. Și acest obicei continuă să mă schimbe pe mine și pe cei din jur.
La Vipassana am fost copleșit de un sentiment de libertate absolută și încă îi mai simt aroma în fiecare dimineața când mă trezesc în liniște, ca să nu trezesc pe nimeni, și merg pe vârful degetelor până în camera de alături, unde mă așteaptă o bancă pentru meditații …
Deci, la ce să te aștepți de la un refugiu?
La nimic. Serios, nu te aștepta că după cursuri vei deveni imediat mai luminat și vei străluci ca un măr radioactiv. Nu se va întâmpla nimic de genul acesta. Mai mult ca atât, cu cât te vei aștepta la mai puțin, cu atât va fi mai bine pentru tine, pentru că, altfel, vei petrece întregul curs în așteptarea unor idei (precum mulți fac) și în cele din urmă vei rămâne dezamăgit.
Buddha a scris că în cele mai bune condiții, puteți obține iluminarea în 7 zile … Sau în 7 ani. Textul nu a fost clar ????
De aceea, când te vei întoarce acasă, să nu încetezi să meditezi. Și dacă totul va merge bine (dar anume așa și va fi), după o vreme vei deveni mai fericit, te vei urca pe un munte și vei fluiera.
Ca un rac.
