Fiecare copil visează la ceva. Aceste vise sunt cele mai remarcabile lucruri care se întâmplă în viața fiecăruia. De obicei, când în copilărie îți imaginezi că ești un cosmonaut sau o actriță de film, nu accepți alte condiții, ci crezi că absolut totul este posibil, chiar și să zbori pe aripi de carton.
Fiind copil, nu știi nimic despre barierele sociale, concurența înverșunată, despre problemele financiare, lipsa de timp sau despre existența unor boli. Te consideri demn de visurile tale, oricine nu ai fi și orice nu ai visa. Dar timpul „vindecă”, și deja la vârsta de douăzeci de ani, înțelegi că nu chiar totul este posibil și ștergi o treime din lista visurilor tale. Până la vârsta de treizeci de ani, lista se reduce până la o zecime. Iar ajungând la patruzeci de ani, la mulți, lista deja e goală, pentru că nu mai văd rostul să se lupte pentru visurile lor. Te-ai luptat pentru un loc sub soare, pentru o bucată de pâine și respectul celor dragi, și ți-ai petrecut viața în vise și în așteptarea unui miracol. Și îți părea că o duci bine, că ai ce mânca, cu cine dormi, ți se părea că îți este cald și uscat, dar… Visele din copilărie au rămas în copilărie, pentru că într-o zi, o bucată de pâine a început să conteze mai mult decât casca de astronaut. Și într-o zi, ai pus capăt visurilor din copilărie. Iar acum, stai și te gândești și zâmbești de faptul cât de naiv erai la vârsta de nouă ani, cât de puțin știai despre viață și cât de mult credeai în minuni.
Așa a fost și cu mine. La vârsta de 38 de ani, eram și eu un om ce trăia stabil și fără lipsuri, dar care înțelegea că multe lucruri deja nu le va mai putea face niciodată. Vârsta, hipertensiunea arterială, lenea, descurajările… Știi și tu cum e asta. Credeam că nu voi mai deveni niciodată un astronaut, scriitor, campion olimpic, președinte, sau chiar un medic obișnuit, nu voi mai putea deveni niciodată. Momentul potrivit a fost ratat, iar viața și-a trecut deja urcușul principal – mai departe urmează doar coborâșuri. Iluziile copilăriei așa și vor rămâne de cealaltă parte a muntelui. Conștientizarea oportunităților pierdute mă distrugea cu o forță incredibilă, ce mă făcea să mă scufund cu încetul în depresie.
Asta a durat până când, într-o zi, am citit istoria unui om, care de la un manager cu kilograme în plus a ajuns să fie Iron Man. Recunosc, mărturia lui a făcut ca speranța din nou să încolțească. Poate că încă nu e totul pierdut? Poate că totuși voi putea face imposibilul? Astfel a început procesul … Și acum sunt sigur că cel mai valoros lucru pe care îl avem este credința de copil în noi înșine, și în faptul că suntem persoane cu posibilități nelimitate.
Eu am avut nevoie de șase ani ca să mă pot întoarce la vârsta de șase ani și să cred că pot face orice.
În copilărie, visam să devin pionier. Am citit o mulțime de cărți despre cuceritorii polilor, despre lupta tragică dintre Amundsen și Scott, despre confruntarea dintre Peary și Cook, despre expedițiile dramatice și dure, din care foarte puțini oameni s-au întors și numele celor care au reușit să se întoarcă au fost înscrise în istorie pentru totdeauna.
Îmi imaginam cum merg pe schiuri la polul nord, unde nu a mai fost nimeni înaintea mea. Îmi era greu și rece, dar nu renunțam! Și iată că mă văd cum ajung la punctul stabilit și înfig steagul țării mele chiar în mijlocul deșertului înghețat – sunt primul!
Cred că vei fi de acord cu mine că e naiv să crezi în asta la vârsta de 20 de ani, la 30 este ridicol, iar la 40 este stupid. Dar descoperirea constă în faptul că, dacă crezi în tine cu adevărat, visezi ca un copil și, cel mai important, zilnic faci pași mici spre visul tău din copilărie, atunci cu siguranță se va împlini. Oricât de incredibil nu ar fi acesta.
Și iată că patruzeci de ani mai târziu, stau în genunchi, cu fața înghețată, înfigând steagul țării mele la „Polul frigului”, făcând ceea ce nimeni nu a decis să facă până acum… Dar să începem totul de la început.
Pregătirea
Eu întotdeauna am fost atras de cursele reci, începând cu primele antrenamente din Orenburg, unde locuiesc părinții mei. Alergând la -25 ° C de-a lungul stepei pufoase din Orenburg acoperită cu zăpadă, mă simțeam ca Moș Crăciun, care se grăbește să bucure copiii de Anul Nou. Nu am fost niciodată deranjat de „fumul” din gură, de promoroaca din sprâncene și de fiorii de frig prin tot corpul. Dimpotrivă, prospețimea respirației înghețate, cu sentimentul de spațiu infinit pe un câmp acoperit cu zăpadă, mă asigura cu o porție dublă de dopamină și mă făcea să alerg cu zâmbetul pe buze. Până când nu am decis să îmi pun forțele la încercare.
În anul 2014, am alergat 42 km pe gheața din Baikal. După ce mi-am înghețat jumătate de față și mi-am învinețit genunchii, căzând pe „suprafața de marmură” a marelui lac, am făcut niște modificări în echipamentul meu de iarnă și în regimul de alimentație la frig.
Peste un an, eu și prietenii mei ne-am aventurat la „Tough Guy” – cea mai extremă și cea mai rece cursă cu obstacole din lume. Afară erau 3 ° C, iar noi trebuia să mergem vreo patru ore prin apa rece până la talie, oprindu-ne din când în când ca să calmăm tremurul corpului. Mai pe scurt, era foarte frig. După aceea, teama de frig s-a retras cu trei pași înapoi.
Dar ce ar putea fi mai captivant decât munții? Corect – noi vârfuri. De aceea, după „cucerirea” Mont Blancului (4810 m), am urcat Elbrusul (5642 m), unde m-am familiarizat mai bine cu boala de munte și cu hipoglicemia. Am înghețat cu prietenii, am nimerit într-un viscol, ne-am frecat degetele înghețate (deși era interzis de făcut acest lucru), ne-am târât reciproc prin zăpadă și gheață și am strigat de bucurie pe vârfuri, fluturând steagul Moldovei.
Apoi a urmat o scufundare în apa înghețată din Silfra – o fisură gigantică între două continente. Îmi amintesc și acum de acel sentiment asupritor de frig de la adâncimea de 20 de metri sub apă și de teama că în orice moment mă poate apuca un cârcel, care poate fi ultimul. Și acestea toate la o lipsă severă de oxigen. Îmi amintesc cum am ieșit de sub apă și am tras cu zgomot cinci litri de aer în mine și, fiind înghețat, tremurând și speriat, m-am gândit că nu mă voi mai pune la așa încercări niciodată. Da, desigur …
În anul 2017, fiind impresionat de „Comrades”, am lansat în Moldova un proiect unic de alergare – „Rubicon”. Acesta este un ultramaraton grandios prin toată țara, care se desfășoară în timpul celei mai geroase vremi a iernii. Și chiar dacă iarna din Moldova seamănă mai mult cu vara din Yakutia, oricum ne-a fost greu să alergăm timp de trei zile prin toată țara, prin zăpadă, ploaie, vânt și ceață, și să nu ne prefacem în țurțuri de gheață.
Un an mai târziu, am fost admis ca prin minune la Campionatul Mondial de swimrun – „ÖTILLÖ”. Ziua aceea o consider și până acum ca cea mai dificilă din viața mea – 65 de kilometri de alergare și 19 km de înot în adidași prin cele 26 de insule ale arhipelagului Stockholm, în apele reci (12 ° C) ale Mării Baltice. Nu e de mirare că aceasta a fost numită una dintre cele mai dure curse de rezistență din lume. Limitele frigului s-au retras puțin mai departe, iar creierul era pregătit pentru orice truc din partea mea.
Anul trecut, când mi-am dat seama că vreau să găsesc punctul cu cea mai scăzută temperatură de pe Pământ, m-am dus la Polul Nord. Acolo am simțit cum e să fii la o temperatură de -30 ° la o umiditate ridicată. A fost neplăcut, dar suportabil – am alergat fără mască și fular, în ochelari de vară și în adidași subțiri. Când s-a dovedit la linia de sosire că am ajuns al doilea, mi-am dat seama că acum sunt complet pregătit pentru cea mai dificilă încercare – Oymyakon.
În ceea ce privește antrenamentele speciale la frig – ele pur și simplu nu au fost. Da, da, eu nu m-am băgat în fiecare dimineață sub dușul rece, nu am trăit în copcă și nu am mers gol prin zăpadă. Eu cred că pentru astfel de teste, principalul lucru este să ne pregătim mintea, nu corpul. Iar mintea mea îmi spunea că vom face față, pentru că am trecut prin teste și mai dificile! Dar aici a confundat și ea ceva, pentru că la sigur nu am mai făcut așa ceva. Probabil că încerca să mă încurajeze pe mine … și pe sine totodată…
Eva
Deci, mintea e gata, corpul tot, de spirit nici nu mai zic nimic, iar echipamentul e împrăștiat frumos prin tot apartamentul. Se pare că a rămas doar să aștept vremea potrivită și să mă pornesc la Yakutia, dar în interiorul meu a apărut un viermișor foarte neplăcut, care nu-mi dădea pace. Nicidecum nu puteam să-mi dau seama ce fel de sentiment era acela – fie de teamă față de necunoscut, fie de grijă cu privire la faptul „că nu am stins fierul de călcat”, sau era un sentiment de lipsă de sens al acestei curse.
Viermele acela continua să crească și să se hrănească cu motivația mea, care devenea din ce în ce mai puțină. Doream să fac ceva luminos și excepțional, dar eram condus de niște vibrații negative – Orgoliul și Vanitatea. Vreau să fiu …! Primul în … ! Cel mai bun, cel mai unic din lume …. Vicii umane obișnuite. Doar că mi se părea că energia lor mă va demotiva. Îmi lipsea ceva sublim în această cursă.
În luna decembrie a fiecărui an, compania Simpals desfășoară cursa costumată de caritate „Maratonul de Crăciun”. În fiecare an îi ajutăm pe copiii, care luptă cu diferite boli. În anul 2018, am ajutat-o pe Eva Pismeniuc, care suferă de paralizie cerebrală. Ea are nevoie de ajutor financiar pentru cursurile de reabilitare, care, în câțiva ani, îi pot restabili complet starea de sănătate.
Când am făcut cunoștință cu ea, am văzut o fetiță veselă, care încearcă să mănânce singură, să se spele, să se îmbrace, să meargă – un om micuț, care nu renunță sub loviturile sorții, ci luptă vrednic cu boala ei. Și atunci, în capul meu, a apărut ideea: Îmi voi dedica cursa acestei fetițe! Atunci încă nu știam că Eva mă va ajuta mai mult decât eu pe ea.
După aceea, am decis să le spun tuturor despre această fetiță curajoasă, care luptă cu boala. Mii de oameni vor afla despre Eva și o vor putea ajuta! Căci, la urma urmei, cineva visează să fie faimos în toată lumea, iar cineva – să învețe a merge independent. Și pentru a povesti despre această istorie atât adulților cât și copiilor, am decis să scriu un basm. Astfel, a apărut povestea despre Eva, despre duhul rău al frigului, Ulu Toyon, care a înghețat-o pe fetiță și despre Mitro, mesagerul, care a decis să o ajute pe Eva și să alerge tot Deșertul de Gheață, ca să ia căldura de la răufăcător și să o întoarcă fetiței.
Dar acest lucru este posibil numai cu o lanternă magică, în care vom aduna căldura inimilor oamenilor sensibili. Deci, astfel a apărut proiectul „Unfrozen” – o cursă de caritate, care se desfășoară în cel mai rece loc de pe pământ, atrăgând atenția asupra copiilor cu paralizie cerebrală.
Drumul spre Oymyakon
Iată acum chiar sunt gata. Prietenii se pregătesc, acțiunea se desfășoară, banii pentru tratamentul Evei se colectează, biletele au fost achiziționate, echipamentul este împachetat, corpul și mintea sunt în regulă.
Și iată că după celebrarea Anului Nou, eu cu Andrei Matcovschi, managerul călătoriei noastre, și Alexandr Berdicevschi, zeul filmărilor și al editărilor, ne-am aruncat rucsacurile gigantice în spate și am pornit la drum.
Trebuia să ne grăbim, pentru că prognoza meteo anunțase un front rece, care se îndrepta spre Yakutia și care urma să ajungă la maxima de frig în trei zile. Am zburat spre Yakutia prin Moscova. Zborul a fost foarte greu, pentru că am zburat noaptea și n-am dormit. Peste șapte fusuri orare, voila – am ajuns la ora 6:00 dimineața, obosiți de nu mai puteam.
La hotel am încercat să dormim câteva ore. Ei, da’ de unde? De aceea, la prânz ne-am adunat la bucătărie și eu, cu diplomația mea obișnuită, le-am spus băieților că nu vom pleca în două zile, după cum era planificat, ci în două ore. Am decis să schimb programul pentru a nu pierde înghețul – au rămas doar două nopți cu temperaturi mai scăzute de 50 de grade. Acum, în Tomtor sunt -53 ° C. Perfect.
Prietenii au încercat să mă calmeze spunând: „Dimon, acesta nu-i sfârșitul lumii. Înghețuri vor mai fi, nu-ți fie frică, mai ales că trebuie și să ne aclimatizăm normal”. Dar Dimon este foarte încăpățânat, și iată-ne că deja ne urcăm într-un autobuz și plecăm spre Tomtor. Avioanele și elicopterele nu zboară acolo în timpul iernii, pentru că e prea rece, de aceea, singura cale de a ajunge la Oymyakon este să ne zdruncinăm timp de o zi în mașină, mergând pe autostrada Kolyma, care leagă Yakutsk și Magadan.
De fapt, se consideră că autostrada Kolyma este cel mai lung cimitir din lume. Acolo au fost îngropați aproximativ 400.000 de constructori, prizonieri din Gulag. Mai exact, nu au fost îngropați, pentru că nu au avut putere pentru asta, din cauza frigului, ci au fost așezați direct sub terasament. Din acest motiv, șoseaua a fost poreclită „drumul pe oase”.
„Drumul” de la Yakutsk până la Tomtor este de 950 de km de-a lungul unei stepe pustii peste râuri înghețate, pe drumuri deteriorate și friguri îngrozitoare. Am petrecut aproape o zi în întuneric, zdruncinați de drumurile rele și tremurând de frică că mașina se va strica. Pentru că dacă va trece cineva pe acolo, va fi bine. Iar dacă nu – acolo vom rămâne. Pentru totdeauna. Mi-am amintit acest lucru când, cinci ore mai târziu, mașina noastră s-a oprit în mijlocul drumului. Șoferul a spus că s-a spart roata. S-ar părea că e o nimica toată, dacă s-ar fi întâmplat într-o zi de vară lângă Chișinău, dar aici, într-o noapte de iarnă, undeva în Yakutia, la vreo trei ore durată de mers pe jos până la cea mai apropiată așezare…
Șoferul a înlocuit anvelopa de rezervă semi-umflată și, în același timp, a încetat să mai răspundă la întrebările noastre, uitându-se atent la drumul acoperit de zăpadă. După tăcerea sa expresivă, am realizat că următoarea străpungere ar putea fi ultima.
Așa și nu am mai reușit să dormim, din cauza zguduielii, grijii cu privire la roată și a diferenței de fus orar cu 180 de grade, care nu au contribuit la producerea de melatonină. Atunci mă gândeam că Ulu Toyon nu vrea să ne lase în regatul său. Noaptea, ne-am oprit la o benzinărie, ne-am alimentat și am schimbat roata. Acum putem merge relativ liniștiți.
Și iată că roata este reparată, mașina este alimentată. Acum e timpul „să luăm micul dejun în Cuba”. Nu crezi că în Yakutia este o Cubă? Atunci du-te și verifică. Cafeneaua legendară a tuturor șoferilor de camioane din regiune. Unica într-o rază de 500 de kilometri. Nu e de mirare că a devenit legendară.
Zece ore mai târziu ne-am oprit într-un ambuteiaj. În fața noastră mai erau tocmai trei mașini – „drumul” a fost inundat cu apă dintr-un izvor termal și s-a acoperit cu un strat subțire de gheață.
Nu puteam trece. Trebuia să așteptăm până când gheața va deveni mai groasă. Nu aveam voie să ne mișcăm din loc. Ieri, o mașină nu a putut suporta, a încercat să treacă, dar a rămas blocată până la primăvară. De aceea, restul „colegilor noștri în trafic” așteptau cu umilință. Cineva a spus că așteaptă deja de 12 ore.
Mai mult nu aveam timp și energie să așteptăm. Prin urmare, bărbații au găsit un drum prin pădure și au trecut cu ajutorul oamenilor printre o mulțime de mașini, strânse pe ambele părți între copaci și zăpadă. Am fost impresionat de unitatea șoferilor – toată lumea se ajuta reciproc: Jeep-urile scoteau Mercedes-urile, iar pasagerii împingeau mașinile șoferilor. Femeile și copiii urmăreau absolut calm tot ce se petrecea. Aparent, pentru ei, aceasta era o situație obișnuită.
Peste două ore, am scăpat de captivitatea gheții și, după ce am luat cu noi pe o mamă și pe fiica ei dintr-o mașina înghețată, am ajuns la Tomtor. Călătoria a durat 22 ore. Potrivit șoferului, am ajuns destul de repede și fără incidente. Mă întreb, ce atunci, înțelege el prin cuvântul „incidente”?
În cap îmi suna nemuritoarea invitație cinematografică:
— Dacă veți veni la Kolyma – treceți și pe la noi!
— Nu, mulțumesc, mai bine voi pe la noi!
Decizia grea
Și iată că am ajuns la Tomtor – Polul Frigului. Termometrul arată -52 ° C. Perfect! Ceea ce ne trebuie! Doar am promis să alerg un maraton la temperaturi mai scăzute de – 50 °, de aceea ne-am grăbit și nu ne-am oprit la Yakutsk, ca să prindem frigul, căci prognoza promitea că se va încălzi. Am ajuns la hotel la ora 15:00 și am stabilit că startul va fi la cinci dimineața.
Șoferul s-a dus să doarmă, băieți să se despacheteze, iar eu am decis să-mi testez echipamentul. M-am îmbrăcat mai cald și am ieșit să alerg. Peste 15 minute, m-am întors înapoi umed, pentru că m-am străduit prea tare cu izolația. Am lăsat câteva haine și am ieșit din nou la frig. Așa era mai bine.
Eram în panică. Frigul dispărea. De aceea, Andrei a început să caute urgent o mașină de escortă, Bred pregătea tehnica, iar eu îmi uscam hainele și planificam traseul de mâine.
Ne-am culcat să dormim. Nenorocitele de fuse orare. La ora 00:30 încă nu dormeam. Mă zvârcoleam și îmi imaginam cum liniuța roșie din termometru se ridică deasupra cifrei 50 °. Coșmar. Nu mai puteam rezista și am decis să ies afară. Termometrul arăta -51 °. Într-adevăr, se încălzește. M-am întors în pat. Deja a doua noapte nu pot să adorm. Cum voi alerga mâine?
La ora 04:00 m-am sculat și am mers la bucătărie. Prietenii mei deja erau acolo. Nici ei nu puteau să doarmă. Ne-am îmbrăcat, ne-am împachetat lucrurile și am verificat echipamentul. Totul era în regulă. La ora cinci a venit „buhanca” noastră și am ieșit afară. Am atașat camera pe mașină, am urcat înăuntru, am închis ușa, dar ea nu se închidea. O închideam și iar se deschidea. Cinci încercări, zece – ușa nu se închidea. Apoi s-a apropiat șoferul și a trântit-o.
— Cu ușa deschisă nu merg, a rezumat acesta și a oprit motorul.—Atunci să mergem cu toții într-o mașină – cea de înregistrare, nu am renunțat eu. – Nu puteam rata înghețul!
Andrei s-a apropiat de termometru și …
—Sunt doar 49 de grade. Asta a căzut ca un trăsnet.
M-am oprit. Totul era împotrivă, universul nu-mi mai șoptea, ci-mi striga:
— Oprește-te! Acum încă nu e timpul tău!
Înainte, nu prea acordam atenție acestor semne ale universului. Dar cu vârsta am devenit mai atent și acum le văd mai clar, dar nu le ascult întotdeauna.
Ce trebuia să fac atunci? Să ascult? Sau, dimpotrivă, să alerg? Cum să știi când trebuie să renunți, să nu mai lupți pentru scopul tău și să aștepți timpul potrivit? Cum să știi când trebuie să te opui tuturor circumstanțelor, oamenilor, naturii pentru a-ți atinge scopul? Ce să fac? Să alerg acum sau să mai aștept nu știu cât timp alte înghețuri? În general, această decizie a fost foarte dificilă. Dar după ce am analizat ultima noastră zi și toate aventurile de-a lungul călătoriei, de la râul înghețat până la ușa deteriorată, am luat o decizie.
— Astăzi doar mă voi antrena. Apoi la culcare.
Prietenii m-au încurajat – „dacă au promis -50 ° C, atunci vor fi -50 ° C. Plus că mai e nevoie și de o repetiție generală”. Și am alergat zece km la -48 °. Impresiile, să spunem, au fost foarte interesante. Genele mi-au înghețat, iar zona de vizibilitate se îngusta constant, așa că pentru a vedea unde să alerg, trebuia să îndepărtez gheața de pe sprâncene. În aer era puțin oxigen, de aceea îmi era foarte greu să respir, pulsul creștea constant, iar fața îmi îngheța de la vânt. Și îmi era frică. Mai ales atunci când mașina cu băieții se ducea cu mult mai departe, și eu rămâneam singur în întuneric, numai cu drumul. Era un pic înspăimântător. Dar apoi, după ce ei apăreau din întuneric, devenea mai ușor de alergat.
Iată și linia de finiș. După o oră de alergare, fața era înghețată toată, coatele nu le puteam dezdoi, iar mâinile, din contra, erau transpirate. Bine că acesta este doar un antrenament, pentru că există defecte în echipament, nu a fost bine gândit. Nu este totul clar cu privire la schimbarea filtrului pentru mască și alimentația caldă. Toate acestea ar fi putut duce la un eșec, dacă ne-am fi pornit imediat. În plus, eram într-o stare teribilă, pentru că nu am dormit timp de două zile.
Pe scurt, îi mulțumim lui Dumnezeu că nu ne-a permis să ne luptăm cu duhul frigului și ne-a păstrat forțele. Acum stăm de pândă, acumulând putere și așteptându-l în liniște în cel mai rece loc de pe Pământ. În Tomtor.
Dacă ești interesat să afli mai multe despre locul unde am fost, să citești despre folclorul local și lucrurile unice, care pot fi întâlnite doar aici, în Yakutia, te invit la Tomtor. Urmează-mă, te rog, și fii atent, pentru că te poți îndrăgosti cu ușurință de aceste regiuni severe.
. . .
Există viață la pol?
Deci, în timp ce așteptam vremea rece, am decis să vedem unde ne aflăm. Problema e că Oymyakon nu este doar numele satului, ci și numele întregii regiuni (acesta este cunoscut sub numele de Oymyakon Ulus, Depresiunea Oymyakon, Podiș, teren montan și tot ce e legat de ele). În această depresiune, la o distanță de 38 km, sunt situate două așezări: Oymyakon și Tomtor. Aceste așezări luptă între ele pentru titlul de cel mai friguros sat locuibil (în emisfera nordică) – cea mai scăzută temperatură de -71,2 grade Celsius, înregistrată în anul 1926, se întâlnește atât în Tomtor, cât și în Oymyakon.
Dar problema e că stația științifică de observare meteorologică, care a înregistrat acest record, este situată în Tomtor. Poate că în acea zi în satul Oymyakon era mai rece cu 0,001 ° C, sau poate invers, era mai cald … Nu vom ști asta niciodată.
Tomtor este un oraș al contrastelor. De ce? Deoarece temperatura pe parcursul anului variază brusc de la -60 de grade iarna până la +40 de grade în timpul verii. Aici, diferența anuală de temperatură atinge 100 ° C!
Dar localnicii sunt atât de deprinși cu aceste temperaturi, încât orele pentru elevi se anulează doar atunci când înghețurile coboară sub 52 grade. Dar chiar și la aceste temperaturi am văzut copii, care se jucau în stradă.
Tomtor este un sat mic cu aproximativ 1200 de locuitori. Casele sunt construite pe piloni (pentru a nu îngheța în pământ), sunt și câteva magazine, o farmacie, un complex sportiv și o bibliotecă. Aici totul este mic, pentru că „ceva mare” trebuie de încălzit. Dar asta este costisitor.
De asemenea, anual în martie, la Tomtor se desfășoară festivalul „Polul frigului”, unde se adună stăpânii frigului din toată lumea.
Pe lângă divertismentul standard (pescuitul, sauna și vânătoarea de urși și cerbi în pădure), în Tomtor poți vedea cai cu blană și cerbi de echitație, deoarece nu există vreun iacut, care să nu aibă un cerb tovarăș.
Pentru ei, cerbul este prieten, amic, transport, îmbrăcăminte și hrană.
În general, în Yakutia în ansamblu (nu numai în Tomtor) există multe locuri de vizitat, lucruri de încercat, de cumpărat ceva unic ca amintire – suvenire din colți de mamut, briliante și diamante, pește proaspăt înghețat (doar înghețat), carne de mânz (nu te încreți) și multe altele.
Mâncare
Mai severe decât înghețurile din regiunea Yakutiei este bucătăria acesteia. Aici, lumea mănâncă totul: mânji, vaci, urși, tot felul de pește și orice trăiește prin pădure sau înotă în râuri. Și nu pur și simplu le mănâncă, ci le mănâncă în întregime, nu aruncă practic nimic. Cel mai probabil, acest lucru se datorează experienței de supraviețuire în condiții polare dure. Iar legumele, fructele și ciupercile sunt rar întâlnite pe mesele de sărbătoare din Oymyakon.
Stroganina (тоҥ балык) – pește congelat proaspăt feliat. De obicei, soiurile grase – muksun, coregon, somon alb, coregonul de Kludsk, se mănâncă acasă, la pescuit, în ospeție sau la restaurant. Peștele crud se înmoaie în sare și piper și se mănâncă. Foarte delicios!
Carne de mânz crudă – Сылгы этэ. Congelată, tăiată în bucăți mari, carnea unui mânz de doi ani seamănă un pic cu slănina cu rânduri de carne.
Sângerete (хаан). Arată teribil, dar are un gust bun. Însă un alt deliciu – mațe de mânz (харта) – nu ne-au fost pe plac. Acestea sunt doar pentru amatori.
Încă niște bucate populare sunt supa din măruntaie (ис миинэ) și desertul (тон куорчэх) – înghețată din frișcă. Foarte apetisant!
Să nu uităm și de celebrul Doshirak din Oymyakon:
Minuni
Apropo, dacă aveți de gând să vă isprăviți fără frigider și să păstrați mâncarea la frig (căci acolo e foarte frig!), atunci, fiți gata să vă uimiți! Cu produsele din Yakutia se întâmplă foarte multe minuni! Iată unele dintre ele:
Pescuitul
Oamenii din Yakutia sunt foarte simpli: dacă li s-a făcut foame, au mers în pădure, au ucis un cerb, l-au adus acasă, l-au prăjit / înghețat și au hrănit familia. Vania, proprietarul casei noastre, nu este o excepție. Aproape fiecare om din Tomtor are acasă o armă, un cuțit de vânătoare și, bineînțeles, o plasă de pescuit sub gheață.
Deci, în timp ce așteptam vremea rece, am decis să mergem și noi cu Vano și prietenii săi la pescuit pe râul Kuranakh. Ciudat, dar în pofida temperaturilor scăzute de afară, în Oymyakon, majoritatea râurilor nu îngheață, pentru că sub ele curg izvoare termale subterane. De aceea, dacă pe râuri există gheață, atunci este foarte subțire. Și iată că băieții deja au forat găuri în gheață și întind plasa între ele cu ajutorul unui băț lung. De parcă ar coase râul cu un ac imens.
Dar în timp ce eram ocupați cu întinderea plasei, în apropierea țărmului s-a auzit un zgomot. Gheața s-a spart! Eu am reușit să sar pe țărm, dar Vania nu, și a căzut în apa înghețată până la talie. Din fericire Sania era alături și amândoi l-am ajutat pe Ivan să iasă pe țărm.
Apoi, Vania ne-a explicat inteligibil, că anume greutatea lui Sania de 100 kg a făcut gheața să se spargă și era cât pe ce să ne scalde pe toți.
În schimb, după aceea am fugit sa ne încălzim în „buhancă”, dar ne-am încălzit nu numai în afară, ci am consumat ceva și înăuntru. Ca gustare s-a potrivit de minune stroganina proaspăt feliată cu sare. Îmi voi aminti adesea de această seară într-un UAZic comod la marginea lumii, cu vodcă și pește, când voi sta la masă în vreun restaurant Michelin …
Primarul din Tomtor și Moș Crăciunul local
În timp ce așteptam frigul și nu mai puteam sta în casă, am decis să ne întâlnim cu primarul din Tomtor – Protopopov Nikifor Nikiforovici și să-i povestim despre planurile noastre. El și-a manifestat interesul și a promis că ne va sprijini în cursa noastră de caritate. Omul s-a dovedit a fi foarte de treabă!
Acesta ne-a făcut cunoștință cu Moș Crăciunul local. Nu l-am căutat prea mult timp, pentru că aici toți îl cunosc ca Chyshaan, Moș Crăciunul din Yakutia.
Iar când Semion (numele secret al lui Chyshaan) a aflat că colectăm bani pentru micuța Eva, s-a alăturat și el financiar evenimentului de caritate, i-a dorit recuperare rapidă Evei și ne-a promis că ne va ajuta să-l depășim pe răul Ulu Toyon. Un Moș Crăciun și un Om, foarte bun. Vă mulțumesc foarte mult.
Dar acesta încă nu este sfârșitul istoriei. Chyshaan are propriul palat – o reședință de gheață de vară, la care ne-a invitat. Da, da, acolo chiar și vara este zăpadă și gheață, pentru că aceasta este locuința Apărătorului Frigului. Am acceptat invitația și ne-am dus să filmăm această peșteră pentru filmul nostru și, în același timp, ne-am încălzit, deoarece în interior, erau aproximativ -10 ° C, iar afară – -45 ° C.
Am rămas uimiți cu toții, pentru că nu mai văzusem niciodată o astfel de gheață frumoasă, cu fulgi de zăpadă uriași și figuri de gheață multicolore ale diferitor personaje misterioase!
Discipline sportive
Ne-au arătat complexul sportiv din Tomtor – niște încăperi imense cu zeci de secții, unde se antrenează copiii. Și toate astea într-un sat cu o mie și jumătate de locuitori. Acest lucru este minunat! Apropo, să vă povestesc puțin despre sportul ciudat din Yakutia.
La fiecare sărbătoare din Yakutia, la orice adunare de oameni, va exista întotdeauna loc și timp pentru mas-wrestling – „мас тардыhыы”. La noi așa se spune la tragerea bastonului. Sarcina este simplă: trebuie să te ții bine cu picioarele în podea și să încerci să scoți bastonul din mâinile adversarului.
Pentru dezvoltarea abilității de a sări bine, locuitorii din Yakutia au inventat diferite exerciții speciale. Astfel, au apărut și săriturile naționale din Yakutia, care devin tot mai populare în rândul diferitor națiuni.
O altă disciplină sportivă originală este și podul Yakutiei „тутум эргиир” (titirezul din Yakutia). Sarcina participantului este, în timp ce se află pe o scenă, să se învârtească de cât mai multe ori în jurul axei sale, fără a lăsa din mână bățul. Cei mai ageri reușesc să se învârtească până la 50 de ori timp de 2 minute!
De asemenea, mușchioșii locali concurează în târârea pietrelor. Pentru a face acest lucru, găsesc cea mai mare piatră din vecinătate (în anul 2012, greutatea pietrei a fost de 136 kilograme). Sarcina participantului nu este numai de a o ridica, ci și de a o căra la o anumită distanță. De obicei, greutatea petrei depășește greutatea sportivului.
Preferansul din Yakutia
Noi aveam sportul nostru ???? Spre deosebire de localnici, am găsit o modalitate de a concura fără a ieși din camera caldă și a târî pietre.
Eu de mult știu să joc Preferans. Încă din primul curs la Politehnică. Noii mei „prieteni” m-au învățat să joc. Mi-au explicat regulile și am început să jucăm ore întregi împreună după perechi. Iar Preferans este un joc, pe care îl poți juca doar pentru bani. De aceea, pe atunci banii mei se terminau foarte repede. Noroc de părinții mei, care îmi trimiteau întotdeauna câte o geantă cu conserve și alte gustări prin autobuz. În caz contrar, preferansul ar fi fost fatal.
Câțiva ani mai târziu, când am învățat să joc mai bine, am înțeles că „profesorii” mei mă amăgeau împreună și scoteau din mine bursă după bursă. Dar acum, când prietenii vin la mine, întotdeauna jucam câte o partidă. Deci, în mai bine de 20 de ani, mi-am întors bursele cu tot cu procente înapoi și mai am o mare plăcere de la joc.
Deci, pentru a nu ne plictisi, i-am amintit lui Sanea și Andrei regulile și am început să jucăm. Dar nu au acceptat să joace pe bani – deștepții. Eu nu eram destul de deștept în timpul meu ca să refuz.
Atunci au apărut și regulile Preferansului din Yakutia:
1 vist = 1 secundă de stat afară la frig în chiloți.
Ne-am luptat foarte mult și cât de „ciudat” ar fi, eu am câștigat, iar băieții au pierdut câteva minute de stat la frig. Sincer, nu m-am putut abține și am decis să ies cu ei împreună, căci era prea tentant pentru mine.
Și iată că trei bărbați în toată firea stau în chiloți la – 50 de grade de frig, tremurând și uitându-se din când în când la ceas. Iată așa am jucat noi Preferansul din Yakutia.
Sauna
Băieții locali au o provocare numită „200 de grade”. Aceasta este atunci când faci o baie de aburi la + 140 ° C, și apoi ieși afară la -60 ° C. Noi am avut o versiune mai ușoară de „170 de grade”. Dar îți spun că tot a fost o diferență serioasă. Afară era noaptea și -53 ° C, iar în saună + 120 ° C, stroganină și ceai. Romantismul din Yakutia!
Vorba ceea: „Sauna îți dă putere!”
Concertul
Chiar înainte de cursă, de Anul Nou pe stil vechi, pe 13 ianuarie, am fost norocoși să fim prezenți la un concert în Casa de Cultură. Înscenarea „Morozko” și invitații speciali – „Leontiev, Baskov și Verka Serdiucika”, ne-au încărcat cu energie până a doua zi.
Mulțumesc, prieteni, a fost extraordinar. Iar acum să mergem la culcare, șuierând cântecul ce ne-a rămas în minte:
Хорошо! Всё будет хорошо! Всё будет хорошо я это знаю, знаю! – Verka Serdiucika.
Da, aceasta este o întrebare serioasă … Între timp, încălzirea de afară s-a terminat și a început să se răcească…
. . .
Data viitoare îți voi povesti despre vocea, care îmi țipa într-una „Dima, pune-ți căciula!”. Vei putea citi despre cum să te îmbraci la frig, despre caracteristicile fizice ale înghețului și despre entropia nedreaptă. De asemenea, voi descrie mai detaliat experimentele și greșelile mele. Va continua.
Artiștii ilustrațiilor din post: Dmitrii Travnikov, Tatiana Chetrean, Serdar Djumaev.
