Context
Povestea alergatului desculț a început pentru mine acum patruzeci și ceva de ani, atunci când am stat pentru prima dată singur în picioare, am fugit prin cameră și am căzut pe niște perne.
După aceea am alergat mult timp desculț pe covoarele de prin casă, pe iarbă la picnicuri și pe plajă, căci locuiam lângă mare și mergeam acolo cu trenul în fiecare zi. Îmi amintesc acel sentiment de zbor în timp ce alergam desculț de-a lungul litoralului, imaginându-mă că sunt un pescăruș.
Dar copilăria a trecut pe neobservate, bucuria de a alerga desculț o puteam simți doar în vise, care se întâmplau foarte rar, iar sentimentul de unitate cu natura l-am călcat în asfalt cu nenumăratele perechi de pantofi diferiți de-a lungul anilor.
Data următoare când mi-am amintit de acel sentiment uimitor a fost la propria mea nuntă. Vinoveți s-au făcut pantofii mei de mire, cumpărați cu o zi înainte, care îmi strângeau picioarele din toate părțile. Îndată ce mi-am scos pantofii, s-a descălțat și iubita mea. Așa desculț am mers de-a lungul bulevardului central, sub obiectivul fotografului.
Apoi au urmat din nou șosete, branțuri, papuci de cameră, șlapi, papuci, jambiere, cizme, pâsle și pantofi.
A treia încercare de a fugi desculț s-a numit „triatlonistul cerșetor„. Oare e nevoie de bani ca să faci triatlon? S-a dovedit că nu e nevoie. Ca dovadă, am depășit distanța „olimpică” (1, 5 km înot, 40 km ciclism, 10 km alergare) aproape fără echipament, iar ultima etapă am alergat-o parțial desculț, parțial în șlapi.
Taaare mi-am mai ros atunci tălpile, de aceea n-am prea înțeles filozofia alergării desculț, așa că mi-am pus din nou adidașii.
Dar, în ciuda tuturor încercărilor eșuate, undeva adânc în subconștientul meu zăcea o dorință inexplicabilă de a scăpa de stratul care mă despărțea de pământ. Probabil eram atras de pământ. Ori de câte ori puteam să merg desculț, îmi scoteam pantofii și mă simțeam fericit la culme, ca un sălbatic care nu trebuie să-și ascundă picioarele în încălțări.
Genunchiul
Așa au trecut câțiva ani, până într-o zi când… Nu, nu chiar așa … Până într-o bună zi când … mai exact, era o zi cumplită … deși, posibil că era o zi frumoasă … Pe scurt, în timp ce mergeam prin parc, am alunecat și, căzând, mi-am lovit genunchiul de bordură. “Fir-ar №%@*!!!” am urlat atunci, nefiind în stare să mă ridic.
Genunchiul mi s-a umflat și mă durea. Abia de m-am târât acasă și am căzut pe pat. M-am uitat la tavan, fără să știu că a fost o zi neobișnuită. Anume în acea zi a început calea mea spre alergarea desculț.
Genunchiul s-a calmat în cele din urmă, dar durerea nu a dispărut complet. De îndată ce i-am dat încărcătură, a început să mă doară. RMN-ul m-a “bucurat”: tendinită rotuliană. După cum mi-au explicat medicii, recuperarea durează mult. Terapie fizică + gimnastică terapeutică + încălzire + timp = șansa că voi scăpa de durere.
Încercam să fac totul așa cum trebuie, iar peste o lună durerile s-au calmat și eu m-am bucurat. Dar era prea devreme să mă bucur.
La Polul Nord, când luptam pentru un loc pe podium, am simțit din nou genunchiul. Dar rezultatul a fost mai important și am răbdat durerea. Locul doi și un picior șchiop — asta am adus cu mine de la Polul Nord. După aceea, nu am mai putut alerga.
Și atunci am devenit trist – nu-mi puteam imagina viața fără să alerg. Dar nu mai puteam alerga din cauza durerii. Și atunci am decis să-mi las genunchiul să se odihnească o lună și doar să mă plimb.
Era luna mai, cu mult soare. Mergeam prin cel mai frumos parc de la noi din țară – Dendrariu. Și atunci m-am gândit „Ce va fi dacă voi încerca să merg desculț?” În câteva minute, adidașii au fost ascunși în spatele unui copac, iar eu am mers pe iarba cu rouă și am simțit un sentiment incredibil de libertate.
Când iarba s-a sfârșit, am trecut pe asfaltul cald, apoi am mers prin bălți, pe pietricele, pe pavaj, apoi pe pământ … Toate suprafețele sunt diferite și fiecare are propriul său „caracter” – temperatură, rugozitate, umiditate, netezime. Parcă aș fi descoperit o lume nouă!
Și iată că am ajuns în fața casei unde locuiam, cu zâmbetul pe buze și ținându-mi adidașii în mână. Atunci mi-am dat seama că nu mai vreau să-i port.
Antrenamentele
Așadar, m-am descălțat. Nu pentru o oră, nu pentru o zi. Am o calitate care îmi aduce atât bonusuri, cât și probleme. Sunt un perfecționist și atunci când am ceva în minte de făcut — sunt absolut pasionat de idee. Așa că m-am descălțat cu totul – complet.
Mergeam desculț peste tot: la muncă, la magazin, la întâlniri, la cafenele și restaurante, la minister, în parc cu copiii mei. Ba chiar am mers desculț într-o vizită oficială la Ambasada SUA.
Atunci eu și fiul meu, Miska, am inițiat o tradiție – mergeam desculț după înghețată, ne așezam pe bordură și priveam trecătorii, alintându-ne cu deliciosul Plombir.
E greu de crezut, dar și dormeam desculț.
Într-o zi, mergând după înghețată, mi-am dat seama că vreau să alerg Maratonul Chișinău desculț. Când i-am dat această veste „bună” antrenorului, Leonid Șvețov, nu mă așteptam să primesc aprobare. Dar el nu numai că m-a susținut, ci a decis să mi se alăture și să alerge împreună cu mine!
Au început pregătirile. Și a fost minunat —din nou eram un începător în alergare și m-am redescoperit, ca acum șase ani. Am alergat cu succes primii 5 km desculț și nu mi-am ros tălpile. Iar când am accelerat la 15 km pe oră, am făcut o bătătură. După ce am vindecat-o, am ieșit din nou la alergat – 10 km, semimaraton …
Așteptat antrenamentele cu drag, de parcă n-aș fi alergat 10.000 de kilometri pe asfalt, purtând adidași, de parcă nu mi-aș fi scuipat niciodată plămânii pe marginea drumului, n-aș fi înghețat, n-aș fi avut insolație, hipoglicemie, convulsii și de parcă n-aș fi vomitat niciodată la linia de sosire.
Din nou am îndrăgit alergatul
De data aceasta, am decis să nu comit greșelile pe care le fac începătorii, așa că am abordat antrenamentele cu multă atenție. Deci, regula numărul unu este să mărești distanța cu cel mult 10% pe săptămână. Mușchii, tendoanele și pielea au nevoie de timp ca să se adapteze la noile încărcături.
Neapărat faceți încălzire, întindeți-vă mușchii gambelor și tendonul lui Ahile. Dacă este posibil, masați-vă picioarele – corpul uită acea senzație de zbor din copilărie, mușchii s-au scurtat, tendoanele s-au micșorat, iar încheieturile au ruginit.
Pielea tălpii este un capitol aparte. Ca să o păstrați și să nu o roadeți, fiți atenți la semnalele pe care vi le transmite: dacă vă frige sau aveți senzația că pielea e roasă, încetați să alergați sau reduceți volumul; dacă este prea cald sau plouă afară, stați acasă. Formula bătăturilor este următoarea: bătătură = frecare + umezeală + căldură.
Și pentru că îmi doream foarte mult să alerg repede, am mai câștigat câteva bătături. Dar acest lucru nu este fatal în comparație cu ceea ce a fost la MDS — aceste bătături erau floricele. În acest caz, pur și simplu spargeți bășica pentru ca lichidul să iasă. Cu încetul, începeți să mergeți, iar după o săptămână, veți putea alerga de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
După două-trei luni, nu vă va mai păsa pe ce suprafață, la ce temperatură și cât timp alergați. Pielea va deveni puțin mai groasă și mult mai flexibilă. Adaptabilitatea corpului uman este întotdeauna ca un miracol.
Adidașii sunt un lucru rău
Cel mai uimitor lucru care mi s-a întâmplat în acea vară a fost că genunchiul meu a încetat să mă doară, chiar dacă alergam 200 km pe lună desculț. Am început să studiez întrebarea și am fost surprins să constat că adidații sunt cea mai scurtă cale către traumatisme.
Producătorii de adidași, care încearcă să facă adidașii mai confortabili, măresc din ce în ce mai mult amortizarea călcâiului: geluri, arcuri, aer – totul este folosit pentru a-l face moale și sigur. Reclamele anunță: „Pantofii noștri super scumpi oferă o protecție super!” „Alergați ca prin nori!” Și alergătorul se simte protejat, aleargă, deoarece se simte confortabil în astfel de pantofi – îndreptându-și piciorul și lovind cu călcâiul în asfalt.
O astfel de lovitură, de trei ori greutatea corpului, lovește mai întâi călcâiul, apoi unda de șoc ajunge la articulația genunchiului, apoi lovește șoldul și ajunge în partea inferioară a spatelui. Mai mult, există studii care arată că cu cât piciorul se simte mai sigur într-un pantof, cu atât este mai puternic impactul asupra solului.
În plus, diferența dintre degetul de la picior și călcâi duce la o scurtare a tendonului lui Ahile și a mușchiului gambei, pentru că efectiv alergați pe călcâi. Iar atunci când tendonul lui Ahile este scurt, este mult mai predispus traumatismelor.
Dacă vă scoateți adidașii și alergați, se întâmplă un mic miracol – călcâiul practic nu atinge pământul!
În timpul alergării desculț, piciorul este ca un lanț de resorturi – aterizează mai întâi pe degetele de la picioare și partea anterioară a tălpii, apoi se încordează mușchii gambei, ai coapsei, se îndoaie arcul piciorului, acumulând energia de impact.
Când piciorul termină să aterizeze și începe să împingă de la sol, toată această energie este eliberată pentru accelerare și pentru pasul următor. Acest resort uriaș este una dintre cele mai mari minuni ale corpului uman.
Nu e greu de urmărit cum funcționează amortizoarele: încercați să săriți pe loc cu genunchii îndoiți. Dacă săriți corect, nu veți auzi cum atingeți podeaua. Iar picioarele vor funcționa așa cum este descris mai sus: degetele, vârful degetelor, arcul tălpii, mușchii picioarelor și, în cele din urmă, călcâiul. Acest lucru se datorează faptului că piciorul uman a fost format când omul nu purta încălțăminte.
Pe lângă modificările musculare, alergatul desculț reduce și consumul de oxigen, ceea ce duce la o creștere a vitezei. În timp ce aleargă desculț, oamenii consumă cu 4% mai puțin oxigen. Iar aici am vorbit despre cum greutatea adidașilor afectează viteza — https://voloshin.md/ru/secrets/.
Alergătorii desculț
Alergatul desculț mi-a adus atât de multă bucurie, încât am devenit ambasador desculț. I-am îndemnat să se descalțe pe toți pe care i-am întâlnit în calea mea – prieteni, parteneri, trecători și colegi – și am organizat un antrenament desculț în parc în timp ce ne pregăteam de Maraton.
Și oare cum era să ratăm preferata noastră cursă anuală prin podgorii — Purcari Winerun! Că doar urma să alergăm pe o suprafață deja favorită – un drum de țară prăfuit. Înainte de start, eu și Vadim am adunat o echipă de băieți, i-am descălțat pe toți și i-am condus 10 km prin cele mai frumoase locuri din sudul Moldovei.
Pe drum, ne-am udat cu apă, am mâncat harbuz și poamă. La linia de finiș, băieții erau tare fericiți – o experiență nouă, senzații noi, picioare obosite și o frumoasă medalie!
Aici vedeți un video foarte incitant despre cursa vinicolă din Moldova — Winerun:
Mulți mă priveau ca pe un nebun, cineva credea că sunt excentric, iar unii credeau că fac spectacol. Și doar câțiva au încercat și au început să meargă/să alerge desculț, dându-și seama ce emoție era. Primul care m-a urmat a fost fiul meu – în ciuda protestelor mamei, el s-a descălțat, a început să meargă peste tot desculț și să „aducă murdărie în casă”. Apoi, mi s-au alăturat prietenii – mai întâi Eduard, cu care uneori alergam, apoi Vadim. Văzând cât de pasionat sunt, colegii mi-au făcut o felicitare neobișnuită de ziua mea – un film despre un stil de viață desculț:
Al șaselea simț
Am simțit că parcă am un organ nou — talpa. Câți receptori senzoriali sunt inactivi, am simțit abia când am început să alerg desculț. A fost ca o adevărată explozie pentru creier – ce înseamnă asta, de unde atâtea informații noi, ce se întâmplă?
Cum să explici senzația când alergi pe asfaltul cald și neted, uneori presărat cu nisip fin? Sau când dimineața alergi prin parc și te repezi prin iarba cu rouă? Dar, de exemplu, ați încercat să fugiți prin noroi gros, când la fiecare pas mocirla țâșnește printre degetele de la picioare? Sau ce simțiți într-o zi răcoroasă, când găsiți o grămadă de flori de ulm căzute și vă încălziți picioarele goale acolo?
Aceste senzații uimitoare mi-au adus atât de multă bucurie încât, vrând-nevrând, am început să le caut peste tot și să le adaug „colecției” mele.
În patru luni de antrenament, am alergat peste 700 km desculți (maximum 27 km odată) fără nici un fel de bătături, și mi-am dat seama că sunt gata de Maraton. L-am așteptat ca primul sex – gâfâind, emoționat și cu frica de a o da în bară. Și iată că a venit ziua X.
42 de kilometri desculț
Era o dimineață senină, însorită, răcoroasă și, cel mai important, uscată. Sincer, nu prea îmi doream să alerg desculț prin bălți 42 de kilometri, cu picioarele sângerând. Leonea și eu am mâncat terci și am mers țopăind spre centrul orașului.
Noaptea au fost aproximativ 7 ℃ și asfaltul era cam rece pentru picioare. Dar frigul nu e o piedică pentru piele, principalul lucru e să nu fie prea cald, căci bătăturile îți apar îndată. Dar și pe vreme rece nu e chiar plăcut să alergi – totuși, alergatul desculț este distracție de vară, iar toamna vrei să încalți ceva călduros.
Și iată-ne în centru. În 2018, maratonul nostru a fost dedicat subiectului persoanelor cu dizabilități – alături de alergătorii obișnuiți, au participat zeci de persoane în scaune cu rotile din diferite țări, inclusiv Moldova, care au fost ajutați de voluntari să parcurgă 10 – 42 km. Pe scurt, Marathon for All – Maraton pentru toți. Am intrat și noi în categoria persoanelor non standard pentru că am alergat desculț și am demonstrat că nimic nu este imposibil dacă nu ești ca toți ceilalți și cauți senzații noi.
În acea zi, Leonid și cu mine am fost oameni importanți la maraton. Am fost pacemakeri – am stabilit ritmul pentru cei mai rapizi alergători începători de maraton, și anume pentru acei care au vrut să alerge distanța în mai puțin de patru ore. Era imposibil să-i dezamăgim și a trebuit să alergăm exact 4 ore, indiferent de ce se putea întâmpla, inclusiv cu picioarele.
Erau mii de oameni în jur, mulți veniți din străinătate, steaguri, muzică, zâmbete, soare, o stare de spirit pozitivă, iar picioarele se pregăteau de o cale lungă. După ce am dat mâna unii cu alții, am simțit că m-am întors în trecut. Am alergat peste douăzeci de maratoane, ultramaratoane, curse de mai multe zile. Dar acum m-am revăzut la începutul primului meu maraton din Paris, cum stăteam și tremuram de frig și de necunoscut. Ce se va întâmpla cu mine după cel de-al 30-lea kilometru, nu voi muri, nu-mi vor cădea picioarele, voi putea alerga, nu voi renunța? Aici am avut aceleași gânduri și am simțit un fel de nostalgie plăcută.
Iată că a răsunat împușcătura, iar noi ne-am pornit. Pleosc-pleosc, pleosc-pleosc. Muzică, serpentină, toată lumea strigă – startul maratonului este întotdeauna epic și se deosebește mult de finiș prin starea de spirit a alergătorilor. Total.
Sper că nu este vorba despre noi … Târâm în spate steagul „4:00” și treptat, ni se alătură tot mai mulți alergători. Vreo zece oameni ne-au urmat, având încredere în experiența noastră și promisiunilor că îi vom aduce la linia de sosire în mai puțin de patru ore.
Semimaratonul a trecut pe neobservate – asfaltul s-a încălzit, iar picioarele s-au dezmorțit. Am păstrat un ritm constant – 5:40 pe km, dispoziția era excelentă, pulsul era scăzut, picioarele ne duceau, iar soarele strălucea.
“Surprizele” au început pe la 27 km. De obicei, surprizele la un maraton încep în jur de 30 km. Am simțit … nu, nu era pielea tălpilor și nici Ahile, nu erau genunchii. Altceva. Și forțe parcă aveam destule. Dar am simțit că pulpele au început să mă doară. Din experiență știam că era doar începutul. Tensiunea din gambe nu dispare de la sine. Dar de ce anume pulpele, ce era cu ele? Parcă nu m-au deranjat mai înainte.
De fapt… Toată vara am alergat pe un relief neted, iar aici a trebuit să alerg pe dealuri. Nu erau dealuri tare mari, dar totuși. Și pentru că eu alerg pe partea din față a piciorului, adică pe degete, se încordează gambele. Plus distanță, plus urcări, plus viteză. Poftim!
Și acum, la kilometrul 32, alergam în pofida durerii. Leoha sărea alături ca o antilopă saiga – experiența lui și a mea nu se compară. Bine, nu este prima dată când trebuie să suport durerea, iar pulpele se vor recupera, că doar sunt din carne. Am alergat mai departe, mormăind, dar n-am încetinit, pentru că din urma noastră alergau vreo zece oameni, sperând să intre în patru ore. Of, de-am reuși măcar noi, mă gândeam în sinea mea, iar de aici încercam să-i încurajez pe băieți:
— Ei, de ce v-ați posomorât? Mai avem un delușor, apoi alergăm la vale, spre finiș! Țineți-vă!
Și iată că simt cum picioarele mi se prefac în niște bușteni. Ultimul delușor mi-a omorât mușchii gambei. Acum fiecare pas era o durere. Dar nu poți încetini, finișul e în față, iar în spate sunt oamenii care ne urmează.
Iată un francez care aleargă desculț – îi facem cu mâna, căci suntem „colegi”. Iat-o pe moartea Dji, alergând desculț în urma cuiva. Vitalie Clopot e pus pe glume. Zâmbesc, iar zâmbetul e de folos.
Ultimii kilometri sunt grei: pulpele mi s-au prefăcut în două pietre fierbinți, pielea de pe picioare a început să mă frigă, iar eu mi-am pornit tehnica de separare a durerii de suferință.
La orizont se vede linia de sosire. Au mai rămas câțiva oameni cu noi și accelerăm, în pofida durerii. Iată-ne pe covorul roșu, îl apucăm pe un participant în scaunul cu rotile și îl împingem spre linia de sosire! Gata! 3:59!
Maratonul desculț s-a încheiat!
Ne îmbrățișăm, ne uităm la picioare – sunt ca cele de copii – strălucesc, nu au bătături. Poți să alergi încă un maraton. Totuși, omul are o construcție surprinzătoare, se poate adapta la orice. Singura problemă este timpul și efortul.
Dar pulpele continuă să mă frigă. N-am avut grijă de ele și iată că s-au înfundat. Anul viitor va trebui să alerg desculț pe dealuri. Iar până atunci mă duc șchiopătând la maseuri, cad pe masă, îmi apuc medalia cu dinții și zbor departe …
… Sunt din nou un băiat de șapte ani care aleargă desculț pe nisipul umed și se simte ca o pasăre pe care n-o doare în cot de gravitație, pantofi și regulile societății.
Pur și simplu zbor deasupra pământului fără să-mi simt picioarele. Sunt liber.