Comrades… visul cu lungimea de 90 km a oricărui sportiv care participă la maratoane. Legendarul, cel mai prestigios și masiv ultramaraton din lume. Iată că deja 90 de ani, la finele lunii mai în RAS vin 20 000 de participanți și 3 000 000 de admiratori pentru a organiza cea mai lunga cursă de alergat pe planetă.
Am visat să particip la această nebunie din momentul în care am aflat de ea după primul meu maraton din Paris. Și am planificat să alerg Comrades-ul în următorul an după Ironman în 2015, dar… din cauza maratonului complicat din New York, am decăzut din procesul de antrenamente pentru jumătate de an și am fost nevoit să amîn visele pe mai tîrziu.
Și iată că a venit acel „Mai Tîrziu”.
Comrades e diferit de celelalte maratoane nu doar din cauza distanței, dar și din cauză că… că e cu totul diferit! Și pregătirea pentru ultramaraton evident, este diferită…
Pregătirea
Am început la mijlocul lui decembrie să mă pregătesc de Comrades. Liviu Croitoru, antrenorul meu și antrenorul principal al clubului nostru Sporter, a început să se ocupe total cu începătorii și s-a adîncit în teorie, motiv din care am hotărît să găsim alt antrenor pentru mine, care a mai participat la ultramaraton.
Așadar, să mă antreneze pe mine, un papă-lapte, s-a oferit Leonid Șvețov, care a cîștigat nu doar o dată maratonul Comrades, cel care a stabilit recordul trasei în anul 2007, pînă în prezent acesta fiind nebătut (recordul nu e bătut, nu antrenorul).
Am început să alergăm totaluri a cîte 300 pe lună. Strategia era următoarea: măcar odată în lună alergăm maratoanele din diferite țări ale lumii, pentru a diversifica monotonia antrenamentelor. Dar cu o condiție – nu ne manfestăm la 100%. Cine mă știe va înțelege cît de greu îmi venea să fac una ca asta, dar am promis și am început…
Pentru dezghețare a fost alergatul maratonul Winerun în beciurile vinicole din Cricova. Apoi a fost ușurelul maraton din Tokyo cu 3:27, după care a urmat maratonul din Ierusalim. Acolo pentru prima dată am înceract noua variantă de fugă în plăcere – MaraFAN. Fuga în tempoul evreiesc de 7:40 – vesel. (video)
După o mică odihnă am mers la Roma, unde am alergat încă un maraton vesel cu prietenii, mai apoi am fost pacemaker la maratonul din Chișinău iar peste o săptămînă am plecat în Marea Britanie. Acolo, în timp de 3:26 am mai alergat un major – Maratonul din Londra.
Sunt în formă perfectă, cu un spirit de luptă. Și iată aici ar fi fost bine să ascult de antrenor și să nu mai alerg pînă la Comrades, dar nu-mi era destul.
Retragerea bananieră
Odată, antrenorul meu la înnot, Victor Rogut, a spus:
Sportivul este ca un fruct. Important e la timpul potrivit să îl rupi de pe creangă.
Cu jumătate de an înainte de start, copacul pe care va crește campionul, trebuie udat generos. Mai apoi să îi pui niște susținătoare și să îl văruești. Cînd vor apărea niște banane mici și verzi pe ramuri – să îl aperi de paraziți, să îi pui îngrășăminte în sol și mult soare.
Iar cînd fructul aproape e copt – trebuie rupt, de altfel va putrezi pe copac. Însă el nu este gata de consum – trebuie să mai stea cîteva zile pe masă, să se coacă. Și atunci cînd vor apărea pe el niște pete mici cafenii, va deveni suculent și aromat, cînd va fi clar că mîine se va strica – anume atunci trebuie înfulecat.
Așa și sportivul – ultimele cîteva săptămîni trebuie să își revină fără multe eforturi, să măînce bine, să doarmă și să se acopere cu pete, fiindcă doar sportivul acoperit cu pete este pregătit total pentru maraton.
Așadar, ne întoarcem la antrenor: am scos din el permisiunea de a participa la Wings for Life în Georgia… a fost un maraton mișto, am ajuns al 14-lea din 4000, și primul în categoria mea de 40 – 45 ani. Iar Liviu în general a devenit cîștigărul maratonului.
Și totul ar fi fost minunat, dacă nu aș fi înțeles peste o săptămînă că am cam exagerat cu asta, m-am prea copt. Un sportiv nu din cei mai fresh. Așa ”atleți” pătați ca mine se vînd în magazine la reduceri de 70%. Dar nu eram epuizat definitiv, și împreună cu Vovca Botezat ne-am strîns desaga și am plecat în Africa.
Durban
Comrades are loc anual între două orașe: Durban (la nivelul mării) și Pitermarițburg (700 metri mai sus). Și în fiecare an direcția se schimbă. Anii pari în jos – 88-89 km, iar cei impari în sus – 85-86 km.
Pentru fuga în ambele direcții, sportivul primește medalie – Back to Back. Anul acesta luăm start în Durban, și alergăm 89 km.
Durban este al treilea după dimensiune oraș din RAS. La început am avut impresia că suntem în Europa: oameni albi, servicii adecvate, totul curat.
Dar mai apoi, cînd am ajuns în rîpe, am văzut un Durban ceva mai diferit – sărac, negru și nu prea sigur.
Morala: n-ai ce căuta pe locuri necunoscut – stai în centrul civilizat și nu speria oamenii.
Cu o zi înainte de start am decis să alerg puțin prin nisip. În general în Durban, la finele lunii mai (nu știu cum în restul timpului) oameni care aleargă sunt mai mulți decît cei care merg. Turme pe plaje, parcuri, străzi – așa ceva nu am văzut nici în New York, care se consideră capitala alergării.
Prfesioniști, femei grase, tineri și bătrîni – tot orașul mișună a alergători. Despre Comrades se vorbește oriunde: pe stradă, în hotel, în ascensor. Tot orașul trăiește cu asta. Cînd un sportiv bun moare, cred că nimerește anume în așa gen de oraș.
EXPO
Înregistrarea a trecut cu brio. Pentru cetățeni străini era o ferestruică aparte, unde fără rînd pot să își ia cheep-ul și rucsacul.
Aparte îți pun pe mînă brățara“international” și deja poți să te plimbi liber prin regiunea de odihnă (cetățenii străini achită cu mult mai mult pentru participare). Aici Vova a prmit brățara Mass-media – deja este un jurnalist acreditat.
La expo, în afară de organizarea la superlativ, era intrigant să urmărești turiștii în Green Number Shop – magazinul de unde pot procura doar alergătorii cu numere verzi (așa gen de numere se oferă celor care au alergat Comrades de 10 ori). Acolo este o distracție de elită, maiouri speciale, suvenire și acceesorii. Ceva de genul VIP terminal în aeroport. Pentru Marketing – 5 stele.
Iată o droaie de maratoniști salivînd în fața magazinului ce vinde plăcuțe pentru medaliile Comrades. Toată viața ta alergată pe o plăcuță. Vrei să fii un maratonist-numismat – bine ai venit în RAS. Și eu am visat nițel… Cît de minunat ar fi să umpli așa o placă cu medalii, și mai apoi să îți amintești de fiecare cursă.
Apropo, nu am spus despre faptul că la finele maratonului Comrades, poți primi una din cele 6 medalii diferite, în funcție de timpul cînd ajungi:
Eu planific să alerg în mai puțin de 9 ore, și respectiv n-aș refuza medalia lui Bill Rouen. Dacă mi-o proun, evident ????
Întorcîndu-mă la realitate am mers mai departe să îmi caut fericirea, și am dat cu nasul în cortul Bonitas Comrades (sponsorul ultra-estafetei).
Ei propuneau o analiză medicală gratis – înălţimea, greutatea, tensiunea arterială, analiza sîngelui la zahăr şi hemoglobină. Asigurîndu-mă că am suficientă sănătate, pentru ca o parte s-o las pe traseu, am pornit mai departe
Iată încă cîteva fotografii de la Expo.
Iar seara am mers cu Vova să îmi repar călcîiul meu al lui Ahile.
Călcîiul meu face probleme deja nu un an – periodic îmi dă de știre că este, după curse. Motiv din care am decis în primul rînd să îi procur o pernuță de silicon pe care o s-o pun în adidași, iar în al doilea rînd să îl bandajez.
Vova, tu ești totuși un kinetoterapeut minunat – jos pălăria! Călcîiul – unicul organ care nu a avut de suferit în timpul cursei.
Seara
Simbătă seara, mi-am întins averea, care era destul de mare, și am început alimentația planificată.
Gelurile nu le pot suporta, de aceea mănînc tot ce este gustos.
Cîndva, mi-am dat o întrebare: cîte calorii conține o ciocolată? Curînd am aflat că o ciocolată mică conține 70kcal. Asta presupune că trebuie să mînînc 3 bucăți pe oră.
Sigur că chiar și ciocolatele preferate îți stau în gît deja după 40 km, motiv din care voi mai arunca niște cărbune găsit de-a lungul drumului. Cel mai tare vreau să gust cartofi fierți cu sare.
Am luat 9 capsule sărate, cîte una la fiecare 10km. Analgezice, loperamid, batoanașe pentru diversificare.
Dar în realitate, mutînd cu locul rufele, gelurile și ciocolatele, mă gîndeam nu la ele. Sincer să fiu îmi făceam griji. Cum o făceam și prima dată la maratonul din Paris. Voi putea oare? Voi repartiza oare corect puterile? Și ce va fi cu mine după 42km?
Iar deja înainte de“somn”, învîrtindu-mă în pat, mi-am planificat așa o strategie:
Mă trezesc la timp. Startez. Nu mă grăbesc. Alerg.
Molfăi. Alerg. Cu 5:45. Mă hidratez. Nu vomit. Depun stăruință. Gem. Mă mișc. Traversez finișul. După asta stau întins mult mult timp. Mai pe scurt, nu mă dau de rușine.
Dimineața
Dimineața a început la ora 2 noapte cînd a sunat ceasul, anunțînd începutul acestei zile lungi. Am dormit doar 4 ore, dar și asta nu e chiar rău. Trăgînd pe mine hainele, încleind două numere din ambele părți ale corpului meu (interesant pentru ce e nevoie de asta?) și după ce am repartizat ciocolatele, gelurile și capsulele sărate prin buzunare am mers să luăm micul dejun.
Umplînd burta cu terci și gemuri, noi, împreună cu încă cîteva zeci de ultra-maratoniști tăcuți, am mers cu taxi-ul spre autobuse care trebuiau să ne deplaseze la Pitermarițburg. Din tot orașul se adunau sportivi, și autobusele mereu plecau.
Planul
Am mers vreo ora jumătate, și am avut timp să pregătesc o strategie de luptă inegală cu bunul simț.
El încă nu-și face griji de ceea ce se petrece, dar eu înțeleg că în curînd totul se va schimba, și eu trebuie să fiu pregătit.
Pentru început am decis să divizez distanța în 6 bucăți egale a cîte 15 km fiecare. Foarte comod. Și să le numesc în felul următor: Dezmorțirea, Semimaraton, Maraton, Schimbarea, Odihna și Finișul. Așa-i că nu sună deloc înfricoșător?
În al doilea rînd, planific distribuirea puterilor pentru dealuri – 5 mari (Big five Comrades) — Polly Shorts, Inchanga, Botha’s Hill, Field’s Hill și severul Cowies Hill plus o sumedenie de alte dealuri micuțe. Dar acum, nu îmi amintesc nici o porțiune dreaptă, uneori chiar spun că Comrades seamănă cu o placă pentru spălat rufele. Mhm, pe care se vor roade toate visele despre un maraton ușoară.
Și iată cînd mă imaginam cum mă tîrăsc către finiș, am ajuns la Start. Afară întuneric beznă, de-ți poți scoate ochii. Sportivii ca rîurile se adună la Start – la lumina proiectoarelor se văd arca, pistele (a mea era C), și băieței negri care fac pipi la fiecare colț.
Timp rămîne foarte puțin, și trebuie să îmi găsesc poarta mea cu 15 minute înainte de start – de altfel acestea se închid, și va trebui să startez la urmă, ceea ce va adăuga zeci de minute la finiș. La Comrades lipsește termenul de netto time (timpul de la trecerea semnului start pînă la trecerea celui cu finiș), este doar brutto (timp de la împușcătura pentru start și pînă la trecerea semnului finiș), și pe nimeni nu îl interesează cît timp ai stat la coada de 20 000 persoane pentru a trece semnul start.
Reușesc să ajung la trecerea mea, expir, mă calmez. Dispoziția e minunată, aș spune chiar energizantă, poate chiar excitant-inspirativă, din cauza celor ce urmează a se întîmpla – deoarece această zi mi-am tot imaginat-o ultima jumătate de an.
Stau umăr în umăr cu băiețeii negri, care sunt aici sunt de zeci de ori mai mulți decît cei albi. Toți zîmbesc, îți doresc succese. Îmi amintesc New York – tot întuneric, și frig și tot așa tremuri de emoții și așteptări.
Începe să se audă muzică, mai întîi imnul RAS, după care piesa națională Shosholoza, pe care mă străduiam să o cînt împreună cu toți. Iată traducerea acesteia:
Mergi înainte, mergi înainte,
La munții ceia, trenul din Africa de Sud,
Mergi înainte, mergi înainte
Tu fugi departe,
tu fugi departe,
Spre munții ceia, spre munții ceia,Trenul Africii de Sud
Simt furnici pe piele din cauza acestui anturaj, muzică și înțelegerea faptului că te afli în alt capăt al lumii, noaptea, în jurul tău afroamericani, cînți piesa lor națională, pentru ca peste 5 minute să te pornești în cea mai lungă călătorie din viața ta.
Răsună cîntecul tradițional de cucoș, care pentru prima dată în 1948 l-a imitat unul dintre sportivi și…
Împușcătura! 0-15 km
Așadar, zic eu, a început veselia.
Întuneric, doar împrejurul meu cineva aleargă și respiră neuniform. Alergăm prin Pitermarețburg – în întuneric ne salută localnicii, care nu s-au lenevit să iasă în stradă pentru a ne încuraja. Unii stau cu copii, la cinci jumate dimineața. În gîndul meu îi admir și aplaud.
În jurul meu foșnesc pelerinele, dar văd numai umbre care respiră, băieții ăștia negri sunt sub vizibilitatea zero noaptea. Alerg în voie, 5:30, ușor, vesel, admir răsăritul soarelui din Africa, toate sistemele lucrează perfect – să beau, mănînc, fac pipi sau c*ca; să vomit nu vreau și ușor mă ridic pe primul urcuș – Polly Shorts.
Adrenalina de start s-a ridicat, discuțiile din jur s-au liniștit, doar șleopăiala picioarelor, umbre lungi, și soarele care răsare de-asupra Africii.
Văd indicatorul – 80 km, km care au rămas pînă la finiș – o nimica toată.
Mai aproape de 10 km s-a mai încălzit și toți încep să se dezbrace și să arunce puloverele, coftițele pe marginea drumului. Îndată toate hainele sunt strînse de spectatori, căror nu le-a fost lene să vină și aici, în afara orașului.
Încep să înfulec bomboane – rezerva mea strategică.
15-30 km
Mă simt de 900 000 dolari, văd cum băieții aleargă alături; pînă cînd nimeni nu merge.
Cel mai mult m-au uimit punctele de hrănire, care au fost în total 46 pe traseu, și de asemenea cît de organizat lucreaza ei. Poți să nu îți iai nimic cu tine, deoarece oricum la fiecare 2 km, 10-15 minute de alergat, la îndemîna ta sunt: apă, mîncare, medici, poliție și umbră, dacă vrei să faci nițel nani.
Apropo de apă, unde am alergat eu, nicăieri nu am văzut așa o sistemă comodă de oferire a apei. Este o sacoșă de polietilenă, ce conține 150 ml. Cu dinții rupi colțul, și sugi cît își trebuie fără a te uda. Totul simplu și ușor. De la mijlocul maratonului am început să iau cîte două, unul înăuntru și altul pentru exterior.
Deoarece tot nu am ce face, îi admir pe sportivi, și abia acum înțeleg pentru ce este nevoie de numerele de pe spate. Totul e simplu – eu văd cine aleargă înaintea mea. Cum îl cheamă, din care grup (ceia ce presupune eventualele lui posibilități), cetățean străin sau local (după culoare) și cel mai interesant: de cîte ori a alergt Comrades. Am avut de întîlnit niște neni unicali, cu cifre de mai mult de 30 pe spate. Uimitor.
Vînînd numerele de pe spate nici nu am pbservat cum am trecut de km 30. Următorii 15 km tot nu promit nimic rău, am fost pe acolo nu odată ????
30–45 km
Dealurile urmează unul după altul. În sus, în jos, în suuus, în jooos. Mi-au promis dureri în cvadricepși, dar încă slavă Domnului, nu am simțit una ca asta.
Bomboanele zboară una cîte una, dar vreau mîncare normală. Mi-au tot povestit multe despre cartofii fierți de la Comrades, și de aceia cum numai am văzut-o, am umplut cu ea gura. Gustoșenie, am să vă spun eu – tînără, nisipoasă, cu sare, mmm…
Undeva pe la km 38 ne așteptau copiii. Nu sunt pur și simplu copii africani, ci sunt copii de la internatul Ethembeni. Comrades — unul dintre principalii sponsori ai internatului, și anual scot copiii (sau îi poartă) pentru a-i saluta pe sportivi.
Încă o tradiție a acestui maraton cultural este de a-i servi pe pici cu bomboane, să le dăm suvenire sau ceva bani. Eu le-am dat ciocolatele rămase – Romanița.
Este o bună împinsătură, cînd ți se pare că îți este greu, iar aici vezi un copil în cărucior, invalid, pe moment realizezi că totul în viața ta e bine și frumos, și tacă-ți gura să te mai miorlăi.
În general, la Comrades sunt foarte mulți copii. Școlile scot aici copiii gătiți ca la sărbătoare, care își întind pălmulițele ca să dai cinci atunci cînd treci.
Copii desculță de pe loc aleargă alături de mine, înaintea mea unul a alergat circa 3 km. Unele grupe dansează și cîntă, chiar am văzut o mică scenă de teatru. Și toți ca unul îți doresc să alergi pînă la capăt și să nu te lași bătut.
Iată că am lăsat în urmă maratonul, am alergat cu 3:48. Merg la 8:15 aproximativ. Dar înțeleg că este o aparență temporară, așa că adaug încă jumătate de oră la rezultat. Păi, 8:45 tot nu e rău. Urmează Inchanga Hill. Dar pînă mă pregătesc de ridicare, îl întrec pe un băiat negru cu proteză în loc de picior. Ce mișto. Asta adaugă puteri.
Am urcat pe Inchanga cu greu. Au apărut primele semne rele în picioare, puls circa 150, inima încă nu se complică, pînă cînd.
Exact la jumătate m-am sprijinit de perete. Dar nu în acel maratonian, despre care este scris mult, dar în cel memorial — Wall of honour on the Comrades.
Ea constă din bulgări, pe care sunt alipite plăcuțe cu numele și numărul participantului. Galbene – pentru cei obișnuițe,verzi pentru membrii grupului Green Number (care au alergat estafeta de 10 ori).
Dacă ai alergat Comrades măcar odată – îți poți comanda și tu un bulgărel cu numele tău.
45–60km
Soarele e deja sus, și noi începem să ne încălzim, să transpirăm și să pierdem săruri. Se observă după vecini: la toate punctele ne oprim, bem apă cu ardoare și ne stropim.
Iată și kilometrul 55, țin tempoul mediu 5:30 și cuceresc ultimul urcuș înainte de o lungă coborîre.
Iar în cap îmi tot cîntă piesa din desenele animate pentru copii:
Soarele se ridică, se ridică,
Picioarele obosesc, obosesc…
În jur doar fețe vesele,
Împreună ne vom veseli,
Cu toată lumea ne vom împrieteni.
Ne va ajuta acest cîntec!
Și fețele din jur de-a dreptul sunt vesele. Așa susținere nu am mai întîlnit. Chiar și maratonul din New York, cu fanii săi și susținătorii vestiți în toată lumea, a cedat primul loc. Dar chiar și sportivii nu cedează:
Este ceva nemaipomenit: de-a lungul trasei de 90 km, pe margini, tot stau și stau oameni. Se spune că vin aici mai mult de 3 000 000, și asta fără organizatori și voluntari!
Dar e plăcut nu doar numărul lor, ci și atîrnarea lor față de tine – este foarte sinceră, prietenoasă și curată, deschisă. Acești oameni nu au venit aici ca să strige pur si simplu ”Hai, Vasea!”
Ei se pregătesc, aduc cu sine apă, mîncare, gheață, cumpără din banii proprii cola, geluri, portocale, fierb cartofi, prăjesc carne, coc prăjituri și naivi încearcă să te hrănească cu bere și cîrnăciori.
Ei vin cu copii, bătrîni, prieteni și rude, întind șezlonguri, mangaluri, frigidere cu gheață și toată ziua se coc la soare doar pentru a-l ajuta pe cineva să alerge mai repede. Este foarte tare, cu toate măruntaiele mele simțeam această unificare, această susținere, sinceritate și astea dădeau puteri. Doamne, ce cursă tare mai e și asta.
Așadar zbor în jos la indicatorul 60 km. Încep să mă doară picioarele, și anume acolo unde îmi spunea Leonea. Mă strădui să nu uit de cadens – alerg în vale, mișc picioarele rapid ca să nu lovesc dureros călcîii.
Simt oboseală, picioarele se umplu de greutate, dar după cum arată cei din jurul meu – eu mă simt perfect. Pe marginea drumului încep să apară primele jertve ale Comrades-ului. Cineva stă, cineva întins pe iarbă, cine întinde picioarele, tremurici, alții pur și simplu s-au întins. Cred că am destulă nebunie să ajung la finiș.
60–75 km
Soarele este în mijlocul cerului și încep să mă coc. După cum simt, sunt cam 30 grade. Iar tu alergi în vale, făr să știi ce te așteaptă, deoarece atît de departe nu ai ajuns niciodată… și auzi doar pașii tăi, care se ntrerup de strigătele băieților de la mangaluri și bere.
În general, toți 90 km ești în centrul atenției, și auzi doar:
— Dmitri, good run! Dmitri, well done! Dmitri, look great!
Primele 500 de strigăte te înveselesc, următoarea mie te lasă indiferent, iar restul pur și simplu te irită.
Mai ales la km 85, cînd tu, în stare de semi leșin, cu picioare împletucite și ochi păienjeniți, încerci să treci de la pas la pas rapid, iar ție îți strigă ”Dmitri, arăți minunat!” – deja o iai drept sarcasm ușor.
De parcă ar fi în cazul cînd, la eliberarea din Osvențim în 1945, soldații ruși i-ar fi bătut pe umeri – arăți bine!
Dar în RAS, de-a dreptul vor să te susțină, după maraton, sunt gata să dau mîna cu fiecare dintre ei. Mulțumesc, sunteți cei mai tari!
Să alergi la vale este tot mai greu și mai greu. Ce ideie nebună să spui că acest segment este”Odihnă”??? Cu o durere crescîndă în cele 4 centre, se adaugă și durerea din degetul cel mare de la picior. Îmi spuneau oamenii deștepți – ia adidași cu o jumate de mărime mai mari. Și eu am luat. Dar trebuia chiar cu o mărime mai mari.
Rabd. Încep să fredonez:
Am rămas doar 3 din 18 flăcăi…
Parcă mă mai lasă
Mai aproep de km 70 situația se agravează. Picioarele sunt ca de lemn. Așa un Pinocchio Style… și pe cine văd oare… masori!!! Șchiopătez către dînșii – băieți, salvați-mă! Doi din magazin cu același chip divin, repejor au sărit în ajutor și au început să vrăjească picioroangele mele.
Spray, masaj, gheață, iar masaj…am simțit așa o plăcere și mulțumire, că fața mea putea deveni coperta oricărei reviste porno.
E mai ușurel de alergat, dar urmează ultimul mare urcuș — Cowies Hill. Tempoul mediu 5:35. Am rezerve și asta mă liniștește.
Rațiunea mea, beneficiind de moment îmi spune:
– Treci la pas, vom reuși în 9 ore, lasă ideia asta cu fuga, vezi – toți deja pășesc.
– Și ei chiar merg, pășesc… bine, dar numai la acest deal…
Mă încadrez, periodic făcînd încercări de a-mi lua avînt. Încerc să mănînc – fără succes, mîncare solidă organismul meu nu mai vrea să primească.
75–90 km
Merg deja practic toți – foarte motivant să nu te dezbați de colectiv, ce eu fac periodic. Tempul ajunge la 6:30, la deal merg fără remușcări. Mai mult ca atît, chiar aștept niște dealuri, ca să merg cinstit. Deoarece să mergi în vale – nu e chiar serios…
Nici nu mă gîndeam anterior cît de dureros e să mergi la vale de pe derdeluș. orice pas e ca un cuțit în cuadricept. Starea generală tot nu e chiar gheață, cu toate că gheața ar fi binevenită. Că la soare sunt deja 30 grade.
Staționez la orice punct, beau cîte 2 pahare de Cola (copii, nu citiți asta), torn pe cap 2 pachete cu apă, zîmbesc trist celor care vesel ceva strigă și chinuit (eu chiar am auzit asta cum sună) continui să alerg…
A cîta oară mă conving că cea mai bună din băuturi la maratoane este Cola. Cînd nu mai poți înghiți nimic, Cola intră și chiar deschide ușa cu piciorul – mulțumesc! Ideie nu am cui, dar mulțumesc pentru această băutură minunată.
Voluntarii, sunt bravi, înțelegînd că nu toți sportivii după ce aleargă 75 km deja nu mai realizează ce caută aici, îți întind apă și strigă: APĂ!! Tu te concentrezi, creierul tot, imaginea pachetului cu apă și pachetul în sine în unison, zîmbești, îl iai și și-l torni în gură. Acest lucru este important de spus la așa gen de maratoane, cu așa o lungime.
Timpul se întinde ca un elastic. Organizatorii au un simț al umorului perfect, asta menționez la km 82, – la final plasează indicatoarele distanței nu la fiecare m, ci la fiecare 3. De ce să faci una ca asta? E greu, măi. Glumă rea, proastă… văd și ceasul meu a fost schimbat, kilometrii sunt mai lungi de 3 ori.
Rațiunea mea rîde:
– Te-ai văzut dintr-o parte? Arăți prostuț – alergi ca un cal șchiop, mîinile tremură, capul nu se mai ține pe umeri, salivezi… fuuuu…
Hai să mergem mîndri și să privim în jur, ca toți să înțeleagă – noi mergem nu pentru că ne-am epuizat, ci pentru ca să acordăm o mai mare atenție publicului și în general nu vrem să părăsim cursa. Doamne, ce atrăgător mai sună… și e logic. Dar tîrziu. Au rămas careva 7 km, și nu cred că îmi va fi mai rău. Iar saliva – o șterg eu.
Finiș
Iată și unda verde, ultima înainte de finiș. Foarte drăguță denumire, dar mai bine ar fi numit-o Neagră. Deoarece în ochi e întuneric, picioarele ți se taie, în cap fragmente din piese: se afumă 18 băieți, despre al 6-lea lipsit de nume derdeluș de la Comrades…
Aici trebuie să fie o poză cu privirea fără sens și țel, îndreptată în zare. Dar îmi era indiferent și nu mai fotografiam…
Motivarea mea a dispărut definitiv. S-a dizolvat în litrii de sudoare și călcată în asfaltul topit al Africi sub mulțimea de pași.
Și chiar mi-e indiferent care va fi timpul meu, și dacă ajung la finiș cu drapel sau fără, locul, medalia, chiar și excluderea nu mă speria așa, cum o făcea necesitatea de a mai alerga încă măcar 1 km.
Nu mai era durere – doar o pustietate densă.
Din amorțire m-a scos un strigăt: DIMA!!!!!!
Mă uit – Vovca fîlfîie drapelul, mă duc la el, îmi dă drapelul, ultimul nu ajunge la mine și cade pe pămînt. S-ar părea: ei și mare scofală? Îl ridici și foc la ghete, da? Dar încearcă să te așezi după 90 km de fugă.
În timp ce îl ridicam, publicul din jurul meu a reușit să învețe zeci de cuvinte înflorite din rusă, despre care mai bine să nu știe ce înseamnă.
Pentru desfacerea acestei legături, au trecut mai bine de 40 minute, după ceasul meu interior, și iatămă alergînd pe stadion, ridic drapelul, mă grăbesc și cu fața de parcă aș fi ajuns la finiș după ce am alergat 100 metri în tempoul de 7:40, trec de linia de finiș.
Odihnă
Îmi agață medalia și… aici trebuie să fie ceva despre momentul din care mi-a fost agață medalia pînă am ajuns în zona pentru odihnă, dar nu este nimic deoarece nu țin minte. Dar aceasta s-a întămplat, pentru că eu am ajuns cumva acolo, singurel. Dar nu îmi amintesc, mă scuzați .
Iatămă culcat pe iarbă, privesc soarele. EU STAU ÎNTINS și zîmbesc soarelui. Nicăieri nu trebuie să mai fug. E cel mai minunat sentiment pe care l-am simțit pentru ultimii, ăăă, 4 ani cred că, cînd mi-am alergat ultimul meu maraton de 5, cu pulsul 200, și am căzut după finiș.
Nu am fost unicul – cineva s-a srijinit de umărul meu, ca să se așeze alături, cineva stă cu fața în jos, un tip aruncă adidașii peste gard, cineva aduce un talger cu mîncare și îl scapă jos, mai pe scurt – regiuniea șchiopilor. Ne-au hrănit, adăpat și ne-au înmînat cîte un trandafr galben – asta cum vine??
În general, organizarea evenimentului este faimoasă – totul la superlativ. Regiunea de odihnă, mîncare fierbinte, băuturi, logistica, totul e foarte bine. Aș pune 6 stele din 5. Neobișnuit să vezi așa ceva în Africa. Nu cedează deloc maratonului din New York, Tokyo sau Ironman din Zurich.
Pînă cînd noi servim, după 12 ore de la start, pe stadionul din Durban are loc cea mai dramatică parte a Comrades-ului – 12 cut off. Exact la 05:29:50 seara, juriul care stă cu spatele la cei ce ajung la finiș, stînd cu spatele pentru a fi neînduplecat, începe numărătoarea inversă: 10, 9, 8… cei de pe loc plîng, cei de la finiș aleargă de-și rup capul ca să reușească, 7, 6, 5… – spectatorii din tribune se ridică, unii sportivi cad, se tîrăsc, 4, 3, 2… – adunătura de mii de oameni strigă într-un glas, ultimul care a reușit cade în brațele celor din juriu, 1 0, – ba-ba-bah! Și în aceiași clipă, marșalii se iau de mîini și închid linia de finiș.
În general ”The Comrades” are doi eroi – cel care vine primul – învingătorul, și cel ce primul nu se încadrează în 12 ore. El nu primește nimic, dar devine personalitate, de la el se fac interviuri cu presa, TV, fotografia lui va fi în toate ziarele și va primi respectul lumii.
Deoarece el s-a antrenat, a visat la această zi, a alergat 12 ore la 30 grade căldură, și-a rupt picioarele, nu a cedat și a crezut că va reuși, a ajuns în semileșin și…și… nu i-a ajuns o secundă pentru a primi medalia și pentru a-și scrie numele pe protocolul de finiș.
Ce ironie.
Apropo. Conform statisticii, din 20 000 persoane care au luat start, aproape jumătate dintre ei finisează cursa în 10 – 12 ore, iar 15% nu reușesc să se încedreze în 12 ore.
Post Scriptum
Așadar, ce pierderi avem: unghie neagră- 1 bucată, bătătură hidratată – 2 bucăți, cuadricepsi rupți – o pereche și o imunitate de doi bani (cum am înțeles mai apoi)
Și încă am mai pierdut și un video, am alergat cu GoPro, periodic filmînd fața mea africană ”fericită”, transpirată și peisajele Africii. Dar uneori aș fi vrut să am un plan general, motiv din care periodic scoteam la pensie cei ce alergau alături să mă filmeze. Păi iată, trebuia să fiu atent ce tastează ei… Iar primirea medaliei e chiar fail epic – i-am dat camera unei voluntare cu partea opusă, și în rezultat iată ce am văzut acasă:
Dar astea sunt detalii, deoarece am primit ceia pentru ce am venit aici. Pentru mine Comrades a fost un restart de fugă, competiție care într-o oarecare măsură a fost ca un hotar între toate celelalte trecute. Acum sunt și eu ultramarafonist. Și deja cunosc ce se află după limita de 42 km.
Știu că durerea vine și pleacă, că cel mai important într-o cursă este puterea și tăria de caracter, și nu a cuadricepșilor, și faptul că, dacă poți alerga deja trebuie să îi fii mulțumit cerului.
Iar maratonul Des Sables, care vreau să îl trec primăvara ce vine, deja nu mai pare ceva imposibil.
M-am îndrăgostit în această cursă de la prima vedere – e chiar o competiție. Cu tine, cu fricile tale și durerile. Obligatoriu revin. Ș sper că deja nu singur, dar cu Comradeșii mei și kilograme de bomboane Romanița.
