Cum e să fii un șobolan de birou, ce vor avea de citit nepoții, cât de confortabil e în zona de confort, și oare îți poți schimba viața într-o noapte?

Anul 2012, o seară de iulie. Deja e ora 11, iar eu mai stau la oficiu. De vreo jumătate de oră tot port de colo colo un folder cu raporturi financiare pe desktop, fără sens, gândindu-mă că poate e mai bine să-l dau la coșul de reciclare.

Până la vârsta de 38 de ani am reușit să obțin tot ceea la ce visează un mascul normal — o soție iubită, doi copilași, o afacere de succes în creștere (100 de angajați), o mulțime de prieteni, apartament în centru, mașină, burtă de bere, iar în plus, cum spunea unul dintre prietenii mei, eram un tip destul de influent în oraș :)

Mi-am realizat deja ambițiile financiare, creative, manageriale și sociale. Dar, cu toate astea, undeva în interior nu aveam sentimentul de victorie și mândrie, ci simțeam un gol.

De când mă țin minte, mereu am luptat. Mai întâi am luptat ca să supraviețuiesc într-un oraș străin. Apoi a apărut Simpals și, ani la rând, am lucrat serile și în week-end, pentru ca acesta să supraviețuiască și să devină o companie prosperă. Au urmat desenele aminate și m-am dedicat totalmente creației, ca mai apoi să obțin 40 de premii la zeci de festivaluri din întreaga lume.

Și în fundal, am luptat pentru fericirea în familie, pentru că soția cu greu îmi suporta temperamentul impulsiv și o dată la trei luni își făcea valiza, cu intenția fermă de a deveni fericită …

Iar acum, când s-a făcut liniște și pace, nu știam încotro s-o apuc. Banii nu mă mai interesau, studioul de animație lucra bine și fără mine, chefurile și bețiile cu prietenii nu mă mai bucurau, iar relația de cuplu era într-un impas.

În plus, hipertensiunea moștenită de la taică-meu îmi dădea de furcă în ultimul timp.

Ședeam și mă gândeam că sunt un șobolan de birou, că trăiesc o viață cenușie și lipsită de interes, și că încetișor mor din cauza bolilor și a lenii. Această stare a durat cam jumătate de an.

Nu înțelegeam ce trebuie să fac ca să-mi schimb viața, pentru ca iarăși să-mi sclipească ochii și să fiu cuprins de entuziasm.

Pe atunci deja știam că-mi doresc să trăiesc, de parcă aș scrie o carte, capitol cu capitol. Dar nu o carte simplă, ci una interesantă, pe care să le-o citești nepoțeilor înainte de culcare. Nu prea cred să le pară interesant capitolul în care bunicul ridică rentabilitatea departamentului de publicitate cu 14% …

Dar iată că ultimul capitol tocmai așa îmi ieșea – plicticos, impersonal, plin de referințe la capitolele trecute și citate ale personalităților ilustre.

Gândurile mi le-a întrerupt un nou mesaj, venit prin skype.

Am lăsat folderul cu raporturi și, oftând, am deschis mesajul:

Am dat clic pe link cu indiferență, fără să-mi dau seama că el îmi va separa viața în două etape.

Raport de cursă Ironman. L-am citit și am rămas tablou. L-am mai citit o dată. În acel moment încă nu-mi dădeam seama că am fost molipsit incurabil. Am citit mai departe și alte raporturi ale participanților la Ironman. Parcă erau oameni obișnuiți, așa ca mine, dar totuși s-au dovedit a fi de fier, pentru că au putut înota 4 km, merge cu bicicleta 180 km și alerga 42 km fără a se opri.

În noaptea aceea n-am mers acasă, iar dimineața, cu ochii înroșiți de oboseală, mă gândeam la un singur lucru – că am nevoie de adidași. Așa a început totul.

De atunci s-au scurs 5 ani, iar eu nu mai sunt acel grăsunel trist, cu privirea absentă și cu hipertensiune. Viața mi s-a schimbat complet:

Am alergat zeci de maratoane, deșerturi, lacuri înghețate, m-am cățărat prin munți, am trecut înot râuri, lacuri, strâmtori și canale, m-am scufundat la mare adâncime, mi-am ținut respirația, am făcut swimrun și triatlon, am participat la campionatele mondiale, am devenit om de fier (ironman).

A fost dificil, dar am reușit să molipsesc zeci de prieteni și de cunoștințe cu dragostea pentru sport, iar aceștia, la rândul lor, i-au molipsit pe alții. Împreună cu echipa mea Sporter, am organizat Maratonul Internațional Chișinău și zeci de evenimente sportive.

Sute de ore de antrenament, petrecute ca meditații în singurătate, m-au schimbat profund. Am devenit mai calm și mai încrezător, am învățat să-mi ascult corpul, să fiu aici și acum. Aceasta a afectat imediat relația de cuplu – acum eu și Vica suntem de nedespărțit. Deși ea nu prea aprobă activitatea mea sportivă :)

Sigur că viața mea e încă departe de ideal – ea s-a transformat într-o luptă. Cea mai mare satisfacție o am când mă întorc acasă după încă o aventură, sub scut sau pe scut (nu contează), îi cuprind pe cei dragi, mă culc cu ei pe pat și îmi permit tot ce-mi trece prin minte. Mănânc și beau ce vreau, renunț la lucru, stau împreună cu copiii, cu iubita sau prietenii. Numai atunci simt gustul vieții.

Dar după o perioadă iarăși simt o mâncărime. Nu mă simt bine când nu fac nimic — și iată-mă planificând o nouă aventură, încep antrenamentul. Iarăși regim strict, alimentație cu restricții în toate, și un singur scop, pe care îl urmez: să trec lacul Baical alergând, să mă urc pe vârful Mont Blanc, să devin Ironman, să trec înot Gibraltarul, să-mi țin respirația timp de 6 minute, etc.…

Nu mă simt comod în zona de confort. Pentru mine e ca un răgaz scurt între bătălii. Așa m-a dat Dumnezeu că mă simt fericit doar când îmi ating scopul, prin chin și suferință. Nu știu cu ce l-am supărat pe Cel-de-sus în existențele mele anterioare, dar în această viață, la sigur, va trebui să-mi car piatra în vârful muntelui până la sfârșit…

Dar principalul lucru, care îmi dă puterea de a mișca, este certitudinea că cineva foarte obosit de viață, într-o noapte va da întâmplător de vreun raport de-al meu, și din acea clipă, viața i se va schimba …