Introducere
Timp de jumătate de an am ezitat să public această postare. Ideea este că anul acesta, perioada suprasaturată de sport din viața mea s-a transformat într-o etapă de fitness și educație fizică. Simt un pic de nostalgie, pentru că au fost niște ani foarte frumoși, care m-au schimbat complet, iar schimbările au afectat puțin și țara.
Sportul m-a făcut să realizez că nu există lucruri imposibile, m-a învățat să fiu disciplinat și să-mi planific ceea ce fac, mi-a oferit capacitatea să suport durerea și mi-a dat șansa să-mi fac sute de prieteni în întreaga lume. Desigur, el mi-a luat multe în schimb – în afară de grăsime, a mai luat și liniștea soției mele, comunicarea cu copiii, mulți bani, timp și efort, pe care i-aș fi putut oferi rudelor sau i-aș fi investit în afaceri.
Acum am alte scopuri și planuri. Vreau să devin cel mai bun tată și soț, să intru pe piața globală împreună cu echipa, să inventez dispozitive care vor schimba lumea și să învăț a fluiera. Desigur, voi participa la competiții, voi alerga, înota și merge desculț. Dar acum o voi face din plăcere, nu pentru rezultat. Și împreună cu Sporter vom continua să dezvoltăm sportul amator în țară.
Zidul
Acum șapte ani, mi-am dat seama că mă pierdusem în labirintul vieții și că am ajuns într-un impas. Nu exista cale întoarsă, dar nici nu puteam să ocolesc acest blocaj. Aveam în față un zid uriaș. Am tot încercat să-l sparg, amestecând încercările mele cu mult whisky, dar m-am afundat și mai adânc în depresie. M-am oprit și m-am uitat în jur: erau doar ziduri. Singura cale pe care o vedeam era să mă întorc. Dar n-am vrut să mă întorc, pentru că potecile bătute și plictisitoare nu sunt pentru mine.
Deci acesta este scopul meu? Dar parcă altfel mi l-am imaginat… La un moment dat, forțele m-au părăsit și mi s-a făcut așa o milă de mine, încât m-am întins jos. M-am uitat la zidul înalt al labirintului care urca spre cer. Dintr-o dată, mi-a venit ideea: de ce să ocolesc acest zid, dacă pot … să-l urc! Nu poate fi infinit!
M-am așezat și am atins peretele: părea dur, rece și împresurat cu pietre ascuțite. Părea imposibil să urci pe el. Dar nu a mai contat, pentru că am văzut soarele dincolo de nori și am decis ferm că voi urca. Și am început să urc.
Curând am observat că mâinile îmi erau sfâșiate până la sânge, mușchii îmi tremurau din cauza supraîncărcării, iar de atâtea lovituri de pământ mă durea și capul. Dar cu fiecare nouă încercare, am urcat din ce în ce mai sus, agățându-mă de pietre ascuțite, de stânci nisipoase și țurțuri de gheață.
Am urcat zidul timp de șapte ani, deoarece era foarte înalt. În tot acest timp, permanent am suferit durere – leziuni, sufocare, stare de preinfarct, degerături și hipoglicemie. Inima, rinichii, plămânii, ficatul, mușchii și creierul mă implorau să mă opresc și să pun capăt suferințelor. Dar m-am târât, am alergat, am înotat și am urcat în sus. Și brusc, la un moment dat, mi-am dat seama că durerea mă face mai puternic, iar suferința este doar alegerea mea. Am acceptat durerea ca pe un prieten care mă trage în sus și am încetat să mai sufăr!
În loc de o grimasă de durere și amărăciune, mi-a apărut un zâmbet pe față, eram fericit – pentru că am reușit să depășesc … Nu, nu e vorba de zid, ci de mine însumi. M-am autodepășit. Mușchii au devenit mai puternici, burta s-a aplatizat, iar bolfele mele s-au transformat în pomeți zgâriați.
Urcând din ce în ce mai sus, am avut parte de tot mai multă durere, alegând căi tot mai dificile, pentru că ele promiteau să mă apropie de scop mai repede decât alte căi. Uneori aproape că mă prăbușeam, agățându-mă în mod miraculos de vreo stâncă.
Și în final, am urcat pe zid.
De acolo de sus am văzut labirintul nesfârșit prin care am rătăcit, mi-am văzut calea pe care am făcut-o și, cel mai important, că mă așteaptă încă un milion de drumuri, întoarceri și momente de răscruce.
Dar în timp ce urcam pe acest zid, m-am schimbat. Am devenit persoana care crede că fiecare zid are un capăt pe care te poți urca. Și nu contează cât durează.
Prieteni, prin această postare nu intenționez să vă dovedesc că sunt un erou sau că am comis vreo faptă eroică: sunt sigur că fiecare dintre voi poate urca propriul zid pentru a se schimba pe sine și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Trebuie doar să începi să urci, chiar dacă pare că vârful este de neatins.
Mulţumim
Iar acum aș vrea să mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături în toți acești 7 ani dificili:
Femeii iubite, care a urcat alături de mine, reușind să mă hrănească, să mă bandajeze și să mă încurajeze. Copiilor mei care mă așteptau pe de cealaltă parte a zidului.
Prietenilor care mi-au oferit sprijin și siguranță, și care m-au salvat în situații neplăcute. Colegilor mei și echipei care au făcut tot posibilul ca să țină totul sub control atâta timp cât eu mă concentram pe zid. Și, bineînțeles, tuturor celor care, urmărind încercările mele, și-au răsucit mânecile și au pornit într-o călătorie lungă, fiecare spre culmea sa.
În videoclipul de mai jos am comprimat șapte ani în 3 minute. La sfârșitul anului 2019, vreau să vă doresc tuturor să vă treceți peste La sfârșit de an 2019, aș vrea să vă urez la toți să depășiți zidurile, oricât de înalte ar fi ele!
Un pic mai detaliat despre experiența mea de șapte ani:
În 2012, am aflat despre existența cursei Ironman și despre sportul de amatori. Brusc am înțeles că e ceea ce am nevoie și a început …
Ca să mă pregătesc de toate cele 80 de competiții pe care le-am avut, a trebuit să petrec 2024 la 1826 antrenamente și să ard peste
1 155 000 kilocalorii (echivalentul a 150 kg grăsime). În acest timp, am alergat aproape 13 000 km, iar peste 1000 km i-am trecut înot.
Sunt unul dintre primii sportivi din Moldova care au câștigat titlul de Ironman, cucerind toate distanțele de triatlon: Ironman, Ironman 70.3, 5150, Relay. Am trecut înot strâmtorile Gibraltar, Bosfor, râul Volga Gangele Lacul Balaton și chiar canalul din Veneția. Am avut ocazia să înot în Oceanul Arctic, am devenit Oceanman în Mexic și am fugit de pe Insula If. Apropo, am evadat și din Alcatraz, traversând înot strâmtoarea. Am participat la cea mai grea cursă de supraviețuire Tough Guy, am depășit una dintre cele mai dificile distanțe de înot: OtillO. Am urcat pe Mont Blanc și și Muntele Elbrus. Iar colecției mele de realizări personale i s-a adăugat și titlul de campion al Moldovei și maestru al sporturilor în freediving. Am învățat să-mi țin respirația sub apă timp de 6,5 minute și am participat de două ori la campionatele mondiale de freediving.
Dar pasiunea mea principală sunt maratoanele de orice fel. Până acum, am reușit să alerg peste 20 de maratoane. Totodată, 6 dintre ele sunt majore (cele mai importante pentru orice maratonist). Pe peretele meu atârnă medalii de la maratoanele de la Boston, Paris, Tokyo, Ierusalim, Roma, New York și Londra. În cariera mea sportivă au fost și curse de șase zile prin deșertul Sahara: Marathon des Sables, ultramaratonul din Africa de Sud: Comrades, maratonul de caritate: Wings for Life și cursa fierbinte în Death Valley (Valea Morții), SUA.
În 2018 am devenit președintele Federației de Triatlon din Republica Moldova. În același an, am devenit primul moldovean care a alergat cel mai sever maraton la Polul Nord. Am luat locul doi, foarte prețios pentru mine! Un alt cadou a fost calificarea (3:12) pentru cel de-al șaselea maraton major, care are loc la Boston.
Iar în 2019, am stabilit un record mondial de alergare la temperaturi extrem de scăzute, alergând 50 km în Oymyakon la -60 ° C.
Și asta nu este totul – în acești 7 ani, împreună cu echipa mea super grozavă Sporter am ridicat sportul de amatori din Moldova la un nivel nou.
Am organizat Maratonul Internațional Chișinău, ștafeta de ultramaraton Rubicon, prin toată Moldova, campionatul de triatlon în aer liber Triatlon Triumph, cursa urbană de ciclism Chisinau Criterium, competiția de înot în apă deschisă Ghidighici Sea Mile, seria curselor subterane unice: WineRun,precum și “cea mai murdară cursă”: Glodiator Mud Race.
În această perioadă, am organizat 66 evenimente sportive, la care au participat peste 80 000 de oameni (7 235 de străini din 62 țări), care au alergat, înotat și parcurs 700 000 km pe drumuri, străzi, dealuri, prin beciuri, lacuri și râuri ale Moldovei.
Probabil că anume din acest motiv am primit un premiu pentru contribuția la dezvoltarea sportului în țară, decernat de președintele și Guvernul Republicii Moldova.
PS.
Sper că următorul zid nu va fi atât de înalt.
Dar am mari îndoieli…
